În urmă cu șapte ani, universitarul american Robert W. McChesney, specializat în economia politică a comunicării, anticipa o transformare radicală a jurnalismului: „Fake news devin jurnalismul real”1. Dar la acea dată termenul fake news, deși asociat cu propaganda, cu minciunile, își menținea înțelesul prim, de bârfe lansate la emisiunile târzii. Cultura bazată pe late-night knowledge începuse să înflorească. Pe acest fond și cu acest înțeles, fenomenul fake news a explodat în campania președintelui Donald J. Trump din noiembrie 2016, devenind subiect de dezbatere media (interesantă manieră autoreferențială, metacomunicantă, apelând la instrumentarul pastișei sau parodiei jurnalistice!), dar, totodată, și un subiect fierbinte în dezbaterea universitară. Cariera termenului în mediul academic, datorată acelor „instanțe politico-științifice” care au promovat gândirea comunicațională, implicit orientarea studiilor de comunicare în zona politică și publicitară, a devenit una de-a dreptul înfloritoare: un element de „jargon academic” a ieșit la lumină într-o lume neclară, mascându-și originea incertă, înțelesurile ascunse, substratul confusing al propriei defilări în textele științifice. Deși anii 2017 și 2018 sunt caracterizați de numeroase studii dedicate fenomenului, înțeles, de la caz la caz, de la simpla redare părtinitoare a realității la periculoasa armă ideologică, termenul fake news își păstrează „inocenta” și „timida” prezență în spațiul public fără a beneficia de o definiție consistentă, operaționalizabilă într-un context mai larg. Totuși, asupra câtorva trăsături ale fenomenului fake news există consens academic: fenomenul este forma actuală a propagandei, fiind utilizat de structurile iliberale, național-populiste, autoritariste, ilegitime, pentru contracararea unor adevăruri promovate în spiritul democratismului jurnalistic. Kerry Wood, spre exemplu, a pus mijloacele de comunicare în masă promotoare de fake news sub umbrela conceptuală a presei ilegitime (illegitimate press)2.
Ce înseamnă, totuși, acest concept? O formă de redare a unor „fapte alternative”, ca urmare a supralicitării rolului mijloacelor de comunicare de masă de recreare a realității. Până nu demult, prezentând eșantioane de realitate în funcție de dispoziția și, mai ales, de interesul gatekeeper-ilor, a redactorilor de știri care triază informația care să ajungă la publicul larg, mijloacele de comunicare de masă recreau o „realitate alternativă”, constând în fațeta realității convenabilă postului de televiziune sau radio, redacției de presă scrisă etc. Vădit orientate spre recrearea realității, mijloacele de comunicare de masă aveau „scuza” metodologiei de eșantionare a informației și volumului mare de date de prelucrat. Fake news constă în amestecul voit de realitate incontestabilă, îndepărtată spațial de publicul larg, adică imposibil de verificat, cu „mici” neadevăruri. Or, tocmai acest cadru veridic al realității recompuse creează așteptări și recompensează publicul dornic de informație cu fațeta incorectă a știrii, neconformă realității, care completează cunoașterea. Odată modificată voit și încet cunoașterea publicului, mijloacele de comunicare de masă scapă de apăsătoarea instanță a judecății prin prisma normelor de grup și/sau implicării personale a membrilor audienței, proiecție teoretică testată prin numeroase studii aplicate, căreia Leon A. Festinger îi dăduse încă din anii ‘60 ai secolului trecut numele de teoria consistenței cognitive. Dar, deși efectul imediat este foarte mare, „scuzele” mijloacelor de comunicare nu există. Sau cel puțin nu pot fi admise într-o societate democratică. Pentru a fi mult mai concreți, fake news, presupunând intenționalitatea minciunii, inserția neadevărului în contextul larg al unor fapte credibile, reprezintă o banală formă de dezinformare, pusă la un loc cu alte „patologii comunicaționale”3 precum minciuna, zvonul, propaganda ș.a. „În timp ce sintagma fake news a crescut în vizibilitate în 2016, fake news au rămas doar un nume recent pentru vechea artă a minciunii”, subliniază Donald A. Barclay4. Minciuna, patologie a comunicării, este o denaturare voluntară a adevărului, iar fenomenul fake news nu se clădește pe întâmplări și coincidențe, ci pe intenționalitatea creării informațiilor false, pe un fond credibil al informației, pentru a înșela publicul larg. Fake news servesc, întotdeauna, unor scopuri.
Răspunsul firesc la aceste provocări este educația. Evaluarea informației devine competență fundamentală în era digitală5. Despre nevoia de educație într-o eră în care informațiile nu sunt organizate în baza unor scale valorice s-a scris mult. Henry A. Giroux, de pildă, vorbește despre acest rol al educației (superioare) într-o perioadă pe care o numește Epoca Fake News6. Dar ce este educația dacă nu forma instituționalizată de transmitere a culturii și a sistemelor de valori pe care acea cultură le deține și le promovează? În aceste condiții, în lupta împotriva „armei ideologice” numite fake news, singurul bastion credibil este cultura și, evident, instrumentul ei de transmitere și promovare, educația.
Ce facem însă atunci când fake news sunt orchestrate în sectorul cultural? De la acest punct încolo încep derapajele incredibile, neimaginate încă de cercetătorii fenomenului fake news. Dar, până să tragem câteva concluzii, să redăm niște fapte. În plină campanie pentru președinția Uniunii Scriitorilor din România, în mediul virtual se lansează „știrea” virală: Hertha Müller, singura româncă laureată Nobel pentru literatură, a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor! În această formă, cu corectura ulterioară de nuanță – Herta Müller nu a fost exclusă, ci doar suspendată – știrea a făcut înconjurul presei culturale de o anumită orientare ideologică, respectiv a fost difuzată în buletinele Radio România Cultural. În fapt, lucrurile sunt simple: cu un an înainte de a pleca în Germania, în 1985, mai exact, viitoarea laureată Nobel a făcut o cerere de intrare în U.S.R., nesoluționată. Rămasă undeva prin sertare, cererea nu mai făcea obiectul analizei; după cinci ani, odată cu schimbarea regimului politic în România, cererile nesoluționate au fost aprobate în bloc în Consiliul Uniunii. Filiala Timișoara a U.S.R. a luat legătura cu scriitorii români plecați în Germani, dar niciunul dintre ei nu a mai fost interesat de statutul de membru al organizației scriitoricești din România. Întrebată despre situația creată de valurile de indignare provocate de știrea falsă a excluderii sale din U.S.R., Herta Müller a reacționat firesc, afirmând că nu știe că face parte din organizație și că, în cazul în care ar fi fost înregimentată cu forța, acest fapt ar constitui o acțiune incorectă. Evident, nu a negat solicitarea de intrare în uniune în 1985 și, mai mult, a afirmat că a condiționat intrarea sa de cea a colegului său, William Totok. În dezbaterile din mediul virtual a intervenit și William Totok, mai exact pe pagina de internet a scriitorului timișorean Vasile Popovici; nici el nu a înțeles, în fapt, cui servește știrea falsă și a încercat să se lămurească în acest sens.
Întrebarea firească e alta: cui nu servește știrea falsă despre excluderea Hertei Müller? Culturii române! Este incredibil cum, din numele unui onorabil scriitor, Herta Müller, care nu și-a dorit să intre în zona murdară a fake news, cineva s-a hotărât să facă un instrument prin care să plătească polițe unui candidat. Dar mai incredibilă este transformarea singurului bastion de luptă împotriva fake news într-un mediu de cultură al minciunilor mediatice. Cercetătorii nu au putut anticipa o asemenea extindere a fenomenului. Poate că invenția românească ar trebui brevetată. Oricum, ea nu ar trebui lăsată în uitare, pentru că s-ar putea întoarce peste timp, creând monștri. Cu atât mai mult cu cât un post național de radio, Radio România Cultural, a transmis fără să verifice (intenționat?) știrea falsă cu pricina. Poate că asupra acestei probleme, a transmiterii de fake news prin intermediul radioului susținut din bani publici, ar trebui să ne aplecăm cu mai multă responsabilitate.

 

 

Note
1 Într-un cuvânt înainte la lucrarea Amarnath Amarasingam (ed.). (2011). The Stewart/Colberg Effect: Essays on the Real Impact of Fake News. Jefferson, NC: McFarland & Company, Inc.
2 Kerry Wood. (2017). Fake News: MSM: the Illegitimate Press. Arlington, VA: DHSG.
3 Profesorii români Vasile Tran și Irina Stănciugelu au propus acest termen în urmă cu zece ani și au proiectat analiza formelor patologice ale comunicării publice, adică a acelor forme care nu vizează „dezideratul moral în comunicarea politică, instituțională și publicitară” în cadrul unui curs la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, v. Vasile Tran, Irina Stănciugelu. (2007). Patologii și terapii comunicaționale. București: SNSPA.
4 Donald A. Barclay. (2018). Fake News, Propaganda, and Plan Old Lies: How to Fiind Trustworthy Information in the Digital Age. Langham, Boulder, New York, Londra: Rowman & Littlefield. p.1.
5 Idem, p.2.
6 Henry A. Giroux. (2018). What is the Role of Higher Education in the Age of Fake News. În Michael A. Peters, Sharon Rider, Mats Hyvönen și Tina Besley (eds.), Post-Truth, Fake News. Viral Modernity & Higher Education. New York: Springer. Pp.197-216.