Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

O istorie a prozei

O istorie a prozei

 

Theodor Codreanu
Lumea românească în zece prozatori
Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017

Theodor Codreanu este cunoscut în mediile literare pentru scrierile dedicate poetului național, fiind laureat a trei premii naționale „Mihai Eminescu” pentru cel mai bun volum de exegeză eminesciană publicat într-un an. Este distins de Academia Română, Academia de Ştiință a Republicii Moldova şi Preşedinția României.
“Meritul lui Theodor Codreanu este acela de a şti să urmărească firul exact al unei demonstrații de concepție filosofică la Eminescu, punând-o în acord cu marile idei despre lume şi creație ce fecundau la ora aceea universalitatea, demonstrând marea individualitate şi personalitatea de geniu a scriitorului, a cărui operă închegată sau rămasă doar în ciornă e departe de a-şi fi secătuit revelațiile de profunzime” spune Constantin Cubleşan.
Critic şi istoric literar, prozator, filosof al culturii şi civilizației, Codreanu a publicat mai multe volume despre Mihai Eminescu printre care sunt de menționat „Eminescu – dialectica stilului”, „Modelul ontologic eminescian”, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, „Mitul Eminescu”, „Eminescu în captivitatea «nebuniei»”, precum şi peste o sută de studii şi articole. Dintre volumele de eseuri, critică şi istorie literară merită să amintim măcar câteva, scriitorul fiind foarte harnic: „Eseu despre Cezar Ivănescu”, „Complexul Bacovia”, „Caragiale – abisal”, „Duminica Mare a lui Grigore Vieru”, „Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă – Ermetismul canonic”.
Citind volumul „Lumea românească în zece prozatori”, semnat de Theodor Codreanu, apărut la Editura Contemporanul, ce se întinde pe mai bine de 400 de pagini, vom descoperi pe Theodor Codreanu în ipostaza de critic literar ce lucrează cu multă atenție în atelierul lui de creație, în momentul în care îşi propune un subiect încercând să extindă cercetarea lui nu doar prin propriile păreri, ci şi prin ale istoricilor literari. Hărnicia scriitorului denotă, prin numărul mare de citate pe care le dă din cei care înaintea lui au scris despre un anumit prozator, astfel încât, lecturând această carte, vei avea o viziune asupra prozei româneşti ce acoperă, prin cartea lui Theodor Codreanu, peste trei veacuri, de la Dimitrie Cantemir, comparat cu scriitorul irlandez Jonathan Swift, până la Mircea Cărtărescu.
„Când am făcut selecția primilor nouă prozatori, nu m-am gândit că vor ieşi, din nouă cercuri, alte trei cercuri „danteşti” pentru cele trei tradiționale provincii româneşti. Constat cu uimire „egalitatea” lor în construcția României moderne, dar şi a cărții mele. Au ieşit, fără nici o intenție, câte trei scriitori, pentru fiecare provincie, care mi-au asaltat subconştientul: Moldova (Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Eugen Uricaru); Valahia: Marin Preda, Eugen Barbu, Mircea Cărtărescu; Ardeal: Liviu Rebreanu, D.R. Popescu, Nicolae Breban. Uitasem însă contribuția Basarabiei, cu destinul ei ingrat, de la 1812 încoace. Cele nouă cercuri s-au transformat, de aceea, într-un decameron, cel de al zecelea prozator al construcției critice devenind Ion Druță, cu întreaga dramă a sfâşierii interioare a Basarabiei, dezvăluită încă în cartea mea din 2003, Basarabia sau drama sfâşierii. Şi ce literatură face fiecare dintre cei zece, şi cum o arhitecturează toți împreună! „ scrie Theodor Codreanu pe coperta cărții.
Dar, haideți să facem cunoştință cu părerile autorului despre cei zece prozatori, pornind de la Dimitrie Cantemir şi a lui istorie ieroglifică, despre care Codreanu spune că „este un produs bântuitor al dramei ciobanului moldovean întrupat în inorog… Nu e vorba la Cantemir de o relație sursieră, ca în cazul romanului „Baltagul”, ci de o reinventare a „Mioriței”, sub o haină cu totul originală încât nimeni nu i-a descifrat hățişurile labirintice” (p.8). Autorul face un adevărat eseu pe acest subiect, concluzia fiind că „identificarea mioritică a inorogului cantemirian ca ființă a înălțimilor a fost recunoscută şi de editor, vorbindu-se de puternica influență a mioriței şi a folclorului românesc în genere asupra romanului. Se vorbeşte, în istoria ieroglifică, chiar şi de steaua ciobanului din aceeaşi serie arhetipală cu Hiperyon al lui Eminescu şi cu Ciobanul mioritic, după cum spune şi Ion Filipciuc. Nu lipseşte nici metafora centrală mioritică lacrimi de sânge” (p.11).
Referitor la Ion Creangă, dezbate tema conştiinței estetice a acestuia, pornind de la ideea că „povestitorul trecea în ochii contemporanilor drept un mare hâtru, plin de umor şi vervă, însă totodată un „primitiv” fără o concepție artistică pe măsura operei” (p.21). Codreanu combate aceste afirmații pornind de la Moş Nichifor Coțcariul, în care „scriitorul reuşeşte să creeze genial, aidoma autorului Mioriței, însă cu uneltele omului ajuns la cultura scrisă” (p.24). Este bine de menționat de fiecare dată afirmația G. Călinescu, care aşază lucrurile la locul lor: „Creangă este poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune”.
În toate studiile din această carte este prezent şi Mihai Eminescu, cunoscut fiind faptul că Theodor Codreanu a scris mai multe studii despre Poetul Național, astfel încât, cunoscându-l foarte bine, este uşor să integreze opera acestuia în orice moment de discuție. Despre legăturile cu Creangă ale lui Eminescu, vorbindu-se de altfel mult, nu doar pentru că au fost prieteni buni, ci şi pentru că vorbind de „înalta conştiință estetică al lui Ion Creangă”, Codreanu spune că nu a avut „egali în epocă decât pe Eminescu şi Caragiale” (p.34). Concluzia este că „Ion Creangă îşi merită cu prisosință titlul de reprezentant inegalabil al geniului autohton” (p.40).
Studiul despre Liviu Rebreanu are ca temă „Suflet şi stil”, autorul spunând „în majoritatea lor, cărțile lui Rebreanu arhitecturate echilibrat, steroid, sunt în interior în spațiul gol dintre cuvinte, capitole, cum el însuşi afirmă, bântuite de zvârcolirea pustietoare a disimetriei, acel nenoroc copleşitor al personajelor (p.55). De altfel, vorbind despre personajele întemeitorului romanului românesc modern, Codreanu afirmă „tragedia eroilor lui Liviu Rebreanu îşi are izvorul în rotirea oarbă a erului fără acces la o veritabilă cunoaştere de sine, pentru mântuirea finală, căci personajele sunt jucării ale destinului” (p.63). Concluzia este că Liviu Rebreanu „s-a autodepăşit în Ion şi în Răscoala, episoade ridicate cu măiestrie inegalabilă la condiția oglinzii totalizante” (p.64).
Şi Marin Preda intră în vizorul lui Codreanu, care spune că eroii scriitorului „trăiesc drama unei disimetrii profunde a universului. Fireşte, nu toți, doar cei puțini, cei înzestrați cu predispoziție filozofică încredințați de existența unei simetrii primordiale între om şi cosmos” (p.67).
Subiectul ce-l vizează pe Eugen Barbu este despre cosmogonia balcanică, Codreanu subliind că „de la canonul estetic Barbu trece, fără clipire, la cultura de masă, dragă post modernismului şi socialismului…. Şi creație nu începe decât în clipa când cercul documentării (al cunoaşterii) se închide, fiind integral parcurs (p.81).
Despre fenomenul „Groapa”, Codreanu crede că „nu putea apărea decât într-o lume în care nici justiția laică şi nici cea divină nu mai sunt vii. Lumea se prăbuşeşte inevitabil într-un cerc mitologic de sfârtecări dionisiace, în care domină legea răzbunării ce ține locul justiției sociale muribunde” (p.86)
În carte este integrat şi basarabeanul Ion Druță, poate mai puțin cunoscut de unii dintre noi, despre care criticul spune „Unicitatea artistică îi conferă o anumită deschidere a operei, chiar în sensul teoriei lui Umberto Eco” (p.103). După un amplu studiu, concluzia ar fi că „povestitorul rotunjeşte viziunea lui identitară cu dimensiunea ființei creştine în deplinătatea ei originară” (p.133).
Convins că exegeza operei lui D.R. Popescu „este dintre cele mai impresionante, oglinda importanței sale în literatura română postbelică” (p.134), Codreanu vorbeşte, la rândul lui, despre biruința esteticului în opera acestuia. Ne aduce, în acelaşi timp, repere despre studiile scrise despre D.R. Popescu. Câți dintre noi mai ştiu faptul că prima cercetare aprofundată a operei acestuia a apărut în cartea „Lecturi moderne”, în 1978, sub semnătura Mirelei Roznoveanu, care spunea despre acesta că „este un justițiar al lumii rurale care, în ciuda tuturor eşecurilor, reacționează obstinat la impactul cu ilogicul şi imoralul” (p.165).
Pe Nicolae Breban îl aduce în atenția noastră, pentru început, într-o comparație cu Milan Kundela, ca mai apoi, pe câteva zeci de pagini, să vorbească aplicat despre opera acestuia. Pe scriitorul aflat la maturitate îl numeşte „ultimul Breban, în sensul maturizării depline a unui spirit excepțional, dovadă în acelaşi timp a rezistenței celulei nervoase româneşti, adesea pusă sub semnul întrebării, remarcându-se o conştiință exemplară a contemporaneității, deopotrivă cu ceea ce se ştia, unul dintre marii romancieri ai Europei” (p.326). „Creatorul romanului cinic, la noi, Nicolae Breban, ostil aşa-zisului „fatalism” mioritic, face ca Miorița alungată pe uşă, la nivel conceptual, să se reîntoarcă pe fereastră, la nivel epic, prin feminizarea mişcării de rezistență națională, în surprinzătorul său roman „Jocul şi fuga”” spune criticul pe coperta a patra.
Urmează sub lupa criticului Eugen Uricaru, a cărui merit este că „nu s-a lăsat copleşit de făgăduința tezistă a schemei Imitatio Christi semnalată de critici, supraviețuind prin instinct creator complexelor de cultură” (p.334).
Ultimul, cel mai „tânăr”, dar nu cel din urmă pe lista lui Codreanu este Mircea Cărtărescu, scriitorul aflat la cele şase decenii pe care le are în plină glorie. Studiul din cartea de față dezbate romanul „Solonoid” ce a fost la Târgul Gaudeamus, prin cele 1000 de exemplare cu autograf, date pe loc, una dintre cele mai vândute cărți. Despre romanul de 837 de pagini, se spune că tinde spre perfecțiunea scriiturii, zicându-se despre manuscris că „nu are nicio corectură, perfecțiune la care Eminescu nici n-a putut visa de vreme ce textele poetului au zeci de variante” (p.380). Studiul cuprinde argumente pro şi contra în ceea ce priveşte romanul mult mediatizat, întinderea acestuia şi valoarea stilistică.
Prin cartea lui, Theodor Codreanu dovedeşte seriozitate, rigurozitate şi o muncă titanică, contribuind astfel la reaşezarea prozei româneşti pe segmentul pe care îl merită în rândul celorlalte specii literare.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg