Între orfici și artizani se eșalonează un întreg degradeu de tipuri intermediare.
Cei dintâi ar fi „proteicii”: destul de laborioşi în general dar capabili în situații speciale de urgență să producă în catastrofă un text într-un minimum de timp. Sub presiunea urgenței1, Dumas scrie în octombrie 1853 în cinci zile cele cinci acte ale comediei La Jeunesse de Louis XV. Nevestele vesele din Windsor sunt fructul unei comenzi a reginei Elisabeta I-a a Angliei care dorea ca piesa să fie reprezentată la o festivitate prevăzută în cincisprezece zile (Greenblatt 2016, 295). Shakespeare reuşeşte să se încadreze în acest interval, livrându-se la un remarcabil maraton scriptural. Byron aşterne cu febrilitate pe hârtie, în vara anului 1816, nu mai puțin de trei dintre capodoperele sale: Cântul al III-lea din Childe Harold, apogeu de noblețe a sentimentelor şi elan poetic, Captivul din Chillon si Manfred. Byron pare a fi printre primii moderni sub raport genetic. Stendhal expulzează Mănăstirea din Parma, volum impozant, între 8 si 25 decembrie 1838, adică în 52 de zile. Jack London scrie Chemarea pădurii în șapte săptămâni, iar Jack Kerouac dactilografiază Pe Drum în 20 de zile. S-a remarcat poate că în aceste cazuri, modul rapsodic este mai mult sau mai puțin punctual în contextul global al genezelor. Nu se poate vorbi deci de orfici puri ci de scriitori care, în contexte speciale, reuşesc sprinturi mentale uimitoare.
In fapt, noi nu credem, cel puțin în parte, în realitatea absolută a categoriei orficilor sau cel puțin nu confundăm aparențele cu realitatea. Există, fără îndoială, autori care compun cu mai multă ușurință decât alții iar alți autori care compun dificil, meticulos precum Zola sau de-a dreptul căznit precum Flaubert.
Problema pe care o constatăm este că, printre autorii care dau impresia de spontaneitate, unii sunt falși rapsodici. Fie 1. autorul își acordă o perioadă de reflecție anterioară momentului când atinge hârtia, acumulează un conținut care, când ajunge la maturitate, este urmat în mod natural de o redactare rapidă; fie 2. adoptă un subiect care îi este familiar şi în contextul căruia îi vine ușor să se miște; fie 3. are în spatele lui lungi perioade de antrenament ca Balzac, după care „spontaneitatea” vine de la sine; fie 4. este plonjat într-o „transă” în care toate forțele lui cerebrale sunt concentrate asupra proiectului pe care și-l propune…; Am putea considera și cazul unei presiuni exterioare, am citat cazul genezei Nevestelor vesele din Windsor, foarte productiv, ca un caz n°5.
Cazul n°1 este ilustrat de R. L. Stevenson, Anton Cehov, Panait Istrati, M. Sadoveanu, J.-M. G. Le Clézio etc. Stevenson, care proiecta abundent şi cu multă forță imaginativă, îi trimite editorului său o listă de subiecte de romane pe care le avea în vedere pentru viitor. La unul dintre ele specifică: „Vârsta ingrată: de dezburuienit complet. Nu există încă decât sub forma unei scurte note precedente, şi în creierul meu – dar pot să-i dau corp din clipa în care mă voi înhăma la ea – în mod sigur cu ajutorul notei mai vechi”. Se sprijină deci pe această notă mai veche pentru a-i activa conținutul gândit la un anume moment din trecut și a continua reflexia care în fapt nu este terminată. Este el, în aceste condiții, un spontan în sensul literal al acestui cuvânt?
După Alexandru Talex, editor și prieten al lui Panait Istrati, autorul Kirei Kiralina îşi acorda lungi perioade preliminare scrisului în care rumega proiectele si numai apoi le aşternea pe hârtie „dintr-un singur foc”2. Este o falsă spontaneitate precedată nu de un avantext ci de o avanreflecție. Cehov, reprezentativ pentru cazurile n° 5, 3 şi 2, și-a trăit viața sub presiune: era atât de presat de urgențele pecuniare ale familiei pe care o avea în subzistență – opt persoane în total – încât, dacă este să ne luăm după propriile sale spuse, scria o nuvelă pe zi în zilele consacrate acestei ocupații. Dacă ținem cont de faptul că între 1880 și 1885 a scris și publicat nu mai puțin de 300 de nuvele, făcând în paralel epuizante studii de medicină care îi devorau cea mai mare parte a timpului, afirmația este plauzibilă. Pentru a explica acest fabulos antrenament, Cehov are de partea lui presiunea psihologică și libertatea de alegere a subiectelor cele mai afine sensibilității lui, ceea ce explică, credem, achiziționarea într-un timp record a unor facilități expresive în afară de comun și excepționala lui prolificitate. Să nu uităm că, în epocă, multe periodice impuneau colaboratorilor lor tematicile și subiectele preferate de public, cele care „mergeau” comercialmente. Aragon, reprezentativ pentru cazul n°4, are ca principiu conceptiv spontaneitatea absolută, neinterferarea în activitatea inconştientului. Nu „preconcepe” nimic lăsând cale liberă emergenței conținuturilor profunde: „[…] procedând simplu prin impulsuri bruşte”,. Dar, susține același Aragon, asta nu împiedică existența unor raporturi logice interne între părți, care nu se pot realiza decât printr-o construcție premeditată: „Catherine, a doua parte, de exemplu, având ca bază de a o contrazice pe prima, Victor, a treia, de a purta autorul dincolo de ce ştie, pentru a încorona totalitatea din Clara […] la care nu mă gândisem niciodată înainte de a fi ajuns la capătul lui Victor […]”3(Aragon 1969, 86). Este el un rapsodic sau un artizan? Sau poate un autor proteic care în funcție de subiect, de exigențele pe care el le ridică și de dificultățile sau afinitățile pe care le resimte față de el se metamorfozează sau în unul sau în altul. Iar, logic vorbind, acest tip de comportament, conduce inevitabil către ideea raportului dintre facilitățile mental-imaginative ale unui autor, bagajul lui cultural, experiența de viață pe de o parte și problematica, dificultățile pe care i le opune un proiect pe de alta. În acest caz, în ce categorie „funcțională” trebuie el cazat, pentru că o natură predefinită – spontană sau meticuloasă – nu mai apare din capul locului !?
Reiese de asemenea că ambele categorii nu sunt tranșante și, în afară de reprezentanții „puri” din fiecare categorie, între ele se intercalează un degradeu de tipuri intermediare. De felul unui Istrati care a abandonat de mai multe ori cariera scrisului în viața lui, împins apoi s-o continue după somația severă a lui Romain Rolland care îl amenința că rupe legăturile cu el dacă nu se repune la scris. Iar cum prietenia era o valoare sacră pentru Istrati, scriitorul balcanic se conformează dorinței lui Rolland. Putem să introducem aşadar categoria artizanilor disimulați, fără avantext, dar irigați de raționalitate în procesul mental preparator.

 

 

Referințe bibliografice
Cocteau, Jean (1953) Journal d’un inconnu, Paris: Editions Bernard Grasset.
Guitton, Jean (1986). Le Travail intellectuel. Paris: Aubier.
Istrati, Panait (1985). Cum am devenit scriitor. Bucuresti: Editura Minerva.
London, Jack (2016), Profession écrivain, Paris: Les Belles Lettres. http://www.lettersofnote.com/2012/04/you-must-deliver-marketable-goods.html
Woolf, Virginia (1965), A Writer’s Diary, Edited by Leonard Woolf, London: The Hogarth Press.

 

 

Note
1 Piesa La Jeunesse de Louis XIV, fusese cenzurată pentru că punea în discuție rațiunea de stat – în specie mariajul aranjat al lui Louis XIV cu Marie-Thérèse d’Autriche care strivește o pasiune de tinerețe a monarhului pentru răpitoarea Marie Mancini, nepoata cardinalului Mazarin.
2 El însuși o declară la începutul anului 1933 când, într-o perioadă de remisiune a tuberculozei de care suferea, îi scrie editorului său: „În momentul de față trei lucrări sunt gata înaintea mea și nu-mi dau pace: volumul 3 din Méditerranée […], volumul 4 În derivă […] și volumul 5 Mama […]”.
3 Este vorba de romanul Clopotele din Basel.