Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O Nouă Paradigmă. Nașterea Imaginativului european și creștinismul. Plotin

O Nouă Paradigmă. Nașterea Imaginativului european și creștinismul. Plotin

Acesta s-a născut din părinţi egipteni în localitatea Licopolis în anul 204 sau 205 d.Ch., în timpul domniei împăratului roman Septimiu Sever. Porfir ne spune că a plecat cu împăratul Gordian pentru a cunoaşte înţelepciunea indiană, însă campania eşuînd şi împăratul găsindu-şi moartea în Mesopotamia, nu îşi poate îndeplini visul, ba, mai mult, abia reuşeşte să se salveze fugind în Antiohia. La 40 de ani ajunge la Roma, unde îşi va petrece restul vieţii.
A avut un comportament bizar în timpul şederii sale în capitala imperiului roman, purtînd costum pitagorician şi ţinînd o dietă vegetariană. Era ţinut în mare cinstire de oficialii romani, întrucît ţinea strălucite prelegeri publice.
Acelaşi Porfir, cel care va redacta şi transmite Enneadele, opera fundamentală plotiniană, ne spune, în Vita Plotini (1), că Gallien, împăratul acelor timpuri, îl preţuia pe Plotin într-atît încît ar fi vrut să îi pună la dispoziţie un oraş din provincia Campania spre a pune în aplicare forma de guvernămînt descrisă de Platon în Republica. Că acest lucru nu s-a împlinit, este un lucru evident, datorită sfetnicilor împăratului care s-au opus unei atari întreprinderi utopice.
Porfir îl cunoaşte pe Plotin cînd avea vîrsta de 30 de ani, iar Plotin de 59, acesta din urmă avînd pînă la acea dată scrise 21 de cărţi, marea majoritate discursuri ţinute cu diferite prilejuri şi diverse discuţii avute cu terţi.
La cererea lui Porfir şi a unui alt discipol, Amelius Gentilianus, Plotin a mai scris încă 24 de cărţi. În timpul în care Porfir locuia în Sicilia, unde s-a retras, Plotin îi mai trimite încă nouă cărţi. A fost aşezat „printre daimonii preafericiţi” în anul 270 d. Ch., cînd împlinise vîrsta de 66 de ani.
Cărţile lui Plotin nu erau întocmite după un plan general, aşa cum relatează Porfir, întrucît erau scrise cu primul avînt, iar filosoful nu avea obiceiul a reveni asupra construcţiei frazelor. Datorită acestui fapt, şi a cunoştinţelor imperfecte de greacă, lui Porfir i-a revenit sarcina de a revizui şi edita scrierile plotiniene.
Lui Porfir i se datorează aranjarea cronologică a celor şase Enneade, numele cu care au fost botezate cele cincizeci şi patru de cărţi, aranjate în grupuri de cîte nouă. Aranjarea acestor scrieri, crede Th. Whittaker2, respectă în linii mari o anumită cronologie, cel puţin în cazul grupelor mari, cum ne spune de altfel chiar Porfir, dar restul cărţilor par să fie orînduite după libera voinţă a acestuia.
„Atunci cînd cărţile sunt citite în această ordine cronologică, punctul de pornire de tip psihologic al sistemului devine în mod special evident, principalele perspective asupra sufletului fiind primele din serie. […]. După Psihologie urmează Metafizica, apoi succesiv Cosmologia (împreună cu Teodiceea), Estetica şi Etica (3). Un capitol separat va fi dedicat misticii lui Plotin. Pentru această ordine de expunere se poate găsi susţinere în ceea ce însuşi Plotin spune, unde acesta arată că, pornind de la doctrina despre suflet, ca dintr-un centru, putem deopotrivă urca şi coborî.”
Cu toate acestea şi în ciuda faptului că există o sistemică interioară a scrierilor plotiniene, lipsa unei construcţii sistematice este relativ uşor vizibilă. Aceasta se observă mai ales atunci cînd unele idei fundamentale sunt obsesiv repetate, dar şi în ceea ce priveşte construcţia alambicată şi, uneori, obositoare a frazelor.
În ceea ce priveşte materialul ideatic, Plotin datorează mult lui Platon, dar în aceeaşi măsură, sau poate chiar mai mare, lui Aristotel. Astfel, ideile de dynamis sau energeia, fundamentale în metafizica lui Aristotel, au aceeaşi importanţă capitală şi în aceea a lui Plotin.
Nu este uşor să expui gîndirea lui Plotin, aşa cum o mărturiseşte însuşi Hegel4. Metafizica lui nu este una explicativă, de detaliere şi punere în evidenţă a obiectului, ci, mai degrabă, în spiritul cel mai pur al metafizicii greceşti, de reducere a fenomenului la unitate. Este o despuiere a fenomenului de mantia fenomenală, de aparenţă, şi o încercare de punere în aspect, în formă, a ceea ce constituie substanţialitatea obiectului. Or, ceea ce este cel mai esenţial ca putinţă a faptului de a fi sesizat este, la Plotin, aşa cum este în integralitatea metafizicii eline, adevărul şi binele.
Întreaga metafizică plotiniană se concentrează asupra reducerii aparenței şi diversităţii fenomenale la UNU, la ceea ce este adevărat şi etern, pentru ca sufletul să îşi găsească desăvîrşirea în contemplarea faţă către faţă a adevărului, binelui şi frumosului. Aceste trei noţiuni, dincolo de aspectul lor pur metafizic, capătă la Plotin şi dimensiunea etică a virtuţii. În acest sens, ca fundament, metafizica plotiniană îşi găseşte imaginea „în oglindă” în mai vechea gîndire platoniciană.
Problema etică a virtuţii, aşa cum este privită de Plotin, îl face pe Hegel să afirme că: „Plotin are, de exemplu, mult de a face cu gnosticii; vorbeşte despre ei şi le reproşează5 «că nu tratează deloc despre virtute şi despre bine, despre felul cum se dobîndeşte virtutea, şi nici despre felul cum trebuie format şi purificat sufletul. Căci spunînd „priveşte la Dumnezeu” nu promovezi nimic,
ci trebuie să şi arăţi cum se obţine această vedere, cum poate fi adus omul la această contemplare. Virtutea care se îndreaptă spre un scop final, suprem şi locuieşte în suflet împreună cu înţelepciunea ne arată pe Dumnezeu» (Enneada II, 1, IX, c. 15)”.
Spre deosebire de stoici sau epicurieni, cu care, de altfel, nu are nici un fel de afinitate, Plotin nu este adeptul unui criteriu în funcţie de care să îşi asume poziţia doctrinară, ci, precum în gîndirea timpurie, el se aşează într-un centru din care, prin contemplare, va încerca să realizeze unitatea gîndirii şi sufletului. Aceasta este o formă specială a meditaţiei, resimiţită de gînditor ca o stare extatică. Însă am greşi profund dacă am crede că Plotin este un mistic exaltat. Din contra, filosofia lui nu are aproape nimic de a face cu misticismul, deși în unele momente el însuşi acceptă taumaturgia ca stare şi îndeletnicire a filosofului, ci tot ceea ce propune gîndirea plotiniană este în considerarea raţiunii poietice. Şi chiar atunci cînd Plotin afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut decît în starea extatică, trebuie să înţelegem acest fapt ca pe o stare theoretică, contemplativă, în care sufletul, în simplitatea lui, se oglindeşte în liniştea, nemişcarea şi simplitatea esenţei lui însăşi (Anton Dumitriu).
Desigur că extazul acesta al cunoaşterii, cum îl numeşte Plotin, nu trebuie confundat cu un extaz în sensul lui ec – stasis, adică al ieşirii din sine, al delirului sacru, aşa cum îl găsim la poeţi sau la marii mistici, ci este, mai degrabă, o stare a lucidităţii în care gîndirea gîndeşte gîndirea şi în care filosoful găseşte „primul mişcător nemişcat”, adică pe Dumnezeu. Dumnezeu, în acest caz, nu este decît un supra eu, o stare superioară a conştiinţei individuale, este gîndirea în forma ei cea mai rafinată, golită de orice sens al existenţei. Ca existenţă pură, Dumenzeu este Natura6.
Nu suntem de acord cu Hegel7 care spune că, fiind de părere că însăşi gîndirea era, în opinia lui Plotin, Dumnezeu, starea contemplativă era una goală, la fel ca şi simţirea. Nicăieri Plotin nu afirmă că a contempla este egal cu a privi în gol, că actul contemplării este unul lipsit de sens. Contemplatio este sinonim cu theoria, este actul prin care gîndirea se oglindeşte în ea însăşi. Aserţiunea lui Hegel, din această perspectivă şi, de altfel, din oricare alta, este un nonsens. De altfel, însuşi extazul de care vorbeşte Plotin este tocmai starea de contemplatio, de theoria.
Pentru Plotin adevărul şi fiinţa sunt identice cu gîndirea, cu acea gîndire care se gîndeşte pe sine. Conceptul nu este unul nou, ci l-am regăsit în metafizica lui Aristotel, iar în acest sens putem vorbi despre Plotin ca despre un adevărat neoaristotelian.
Plotin nu se apleacă asupra existenţei în sensul multiplicităţii fiinţării, nu încearcă să deducă fiinţa şi adevărul din existenţă, respectiv din „fiinţările ici-colo contingente”. Demersul gîndirii sale este unul aplecat spre sinteza maximă a faptelor existenţiale, care este reducerea la unitatea imaginativului. La fel ca Parmenide, primul care igonoră fiinţarea în dauna gîndirii, Plotin extrage noţiunile şi determinările esenţiale ale filosofiei sale din şi prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric, din însăși capacitatea imaginativă apriorică luate ca fundamente ale intelectului uman. Or, acest lucru nu este posibil în afara contemplării. Hegel ratează sensul demersului noetic plotinian afirmînd că: „Ideea filosofiei lui Plotin este intelectualismul, adică un înalt idealism, dar care, în ce priveşte conceptul, nu e încă idealism desăvîrşit”8.
Este un fapt de domeniul evidenţei că numai prin intermediul contemplatiei, al theoriei, individul are acces la oglindirea propriei gîndiri în ea însăşi, un alt tip de demers nefiind posibil sau, cel puţin, nu este cunoscut pentru fiinţarea numită om. Pentru a atinge absolutul, ca formă pură a adevărului şi fiinţei, pe care Plotin îl numeşte binele absolut, gîndirea îşi capătă propria determinaţie şi îşi extrage propria esenţă în actul contemplării. De aceea, în măsura în care metafizica greacă atinge maximul ei posibil, acest lucru este realizat prin contemplatio, atît de către Platon, cît şi de către Aristotel şi, în mod special, de Plotin, care numeşte, repetăm, această stare extaz.
De altfel, despre fiinţa absolută, care este pentru Plotin gîndirea, respectiv imaginativul poietic rațional aprioric, acesta afirmă că nu poate fi cunoscută, întrucît ea nu este decît ceea ce este ea în sine şi, de aceea, rămîne în sine şi la sine. Însă acest indeterminabil din gîndire este ceea ce astăzi numim, de la Fichte încoace, supraeu, adică acea parte a gîndirii care conţine fiinţa divină, adică pe Dumnezeu. Acest Dumenzeu este însă UNUL absolut, fără nici un fel de determinare, fără nici un fel de substanţialitate şi, la fel cu Demiurgul aristotelician, deşi le gîndeşte pe toate, le creează şi le mişcă pe toate, el nu se simte şi nu se gîndeşte pe sine, nu are conştiinţa propriului eu, fiindcă astfel s-ar crea posibilitatea distincţiei, ceea ce nu este posibil. Acest tip de supraeu de la care emană totul și care face posibilă poieza lumilor și ideilor este imaginativul poietic rațional aprioric ca și categorie fundamentală a intelectului uman.
Plotin reduce totul la această entitate, care nici măcar nu este o substanţă, cum greşit o cataloghează Hegel9. Ea este adevărul absolut, care este imuabil, egal cu sine, etern, şi care „se divide dar nu se împarte” (Noica). Acest ceva absolut este un izvor care nu ţîşneşte de nicăieri, ci doar din sine însuşi, şi de la care iau fiinţă toate lucrurile, fără ca el să fie mişcat sau tulburat într-un fel. Această tratare metaforică, pe care noi o numim facultate imaginativă poietică rațională apriorică, face posibilă metafizica plotiniană, deoarece conceptul nu este aici suficient de determinat pentru a asigura fundamentarea logică a creării efluviului dătător de existenţă prin care Unul, în nesfîrşita sa mişcare interioară, creează în mod etern realitatea.

 

 

Note
1 Porphyrios, Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin., Ed. Polirom, Iasi, 1998.
2 Th. Whittaker, Op. cit., pp. 45 – 46.
3 „În mare, aceasta corespunde următoarei ordini: En., IV, V, VI. II. III, I.” (Th. Whittaker)
4 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 166.
5 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 167.
6 G.W. F. Hegel, Op. cit., p. 171.
7 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 171.
8 Idem, ibidem.
9 Idem, p. 173.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg