În toamna anului 1983, când au avut loc alegeri de deputați pentru Marea Adunare Națională, Mihai Beniuc a fost candidat pentru județul Alba, avându-l contracandidat pe italienistul Alexandru Balaci. Evident că a învins pentru Mărul de lângă drum, pe care-l știau mulți din manualele școlare, pe când profesorul Al. Balaci pentru cei mai mulți din sală era un nume cvasinecunoscut (îl cunoșteau mai mult pe fotbalistul Ilie Balaci, nu pe monograful erudit al lui Dante și comentatorul Divinei Comedii).
Mihai Beniuc a făcut de la tribuna Casei de Cultură din Blaj promisiunea că va dona Bibliotecii Documentare „Timotei Cipariu” mai multe cărți din biblioteca personală. De la Comitetul Municipal de Partid Blaj am fost solicitat să plec însoțit de unul dintre secretari ca să vedem ce cărți va dona Beniuc bibliotecii pe care o vizitase cu o zi înainte.
Am fost cazați la Hotel Ambasador și a doua zi, singur, m-am prezentat la locuința de pe Grădina Bordei a poetului. M-a primit cu amabilitate și în cele două zile cât am stat la București am fost reținut de către poet la masa de prânz. Am avut grijă ca în timpul conversației să nu pomenesc nimic despre romanul său Pe muchie de cuțit cu prezentarea caricaturală a lui Blaga, fostul său profesor. Dar Beniuc nu s-a putut abține de la atacuri pamfletare la adresa unor scriitori colegi de generație (Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu ș.a.) și încă nu uitase Plenara de pomină din februarie 1965 când a fost schimbat, cu violente critici și acuze, de la Președinția Uniunii Scriitorilor. Cam aceleași cuvinte și propoziții le-am găsit în jurnalul publicat postum, la lectura căruia mi-am dat seama că în acea perioadă scria acele pagini de răzbunare.
M-a invitat să mergem într-o cameră la subsol, unde avea un depozit de cărți și reviste. Să fiu drept, îmi făcusem speranțe că va dărui Bibliotecii Blajului cărți vechi, ediții princeps, reviste din perioada interbelică la care colaborase. Am avut parte de o surpriză de proporții când mi-a spus că va dona Blajului opera completă a tovarășului Stalin, în original! Notez în treacăt că poetul folosea numai acest apelativ, tovarăș, și în conversație. Am rămas stupefiat și, în primele momente, fără nici o replică. După ce
mi-am revenit din uluiala provocată de neașteptata promisiune, i-am spus: Maestre, este emoționant gestul Dvs. (deși în gândul meu stăruia bănuiala, vorba lui Budai-Deleanu, că „aici se ascunde satera”), dar trebuie să vă amintesc că blăjenii nu sunt dedați cu limba rusă, s-au școlit în trecut în Apus și, în bibliotecile dascălilor blăjeni, din care s-a format marea bibliotecă a Blajului, Biblioteca Centrală Arhidiecezană, sunt cărți în limba latină, greacă, chiar ebraică, sau în limbile de circulație din fostul Imperiu Austro-Ungar: germană, maghiară, franceză. Așa că eu cred că e bine să rămână această valoroasă colecție în biblioteca Dvs., mai ales că mărturisiți într-o poezie: „…acesta-i poetul Beniuc,/ Știe șapte limbi și rusește”. Nu știu cât am fost de convingător, dar n-a mai insistat, mai ales că eu ajunsesem la un raft al cărților cu dedicații. Aproape toți scriitorii contemporani i-au trimis volume cu măgulitoare dedicații, în unele era pomenită și Ema, soția lui, și m-a invitat să aleg ce cred că s-ar potrivi Blajului. Dar, maestre – am spus eu – sunt cărți cu dedicație pentru Dvs. Beniuc s-a dovedit un bun cunoscător al sufletului uman și al caracterului scriitorilor, replicându-mi că majoritatea nu sunt sincere, ci „interesate”, pentru că erau adresate nu omului și poetului Mihai Beniuc, ci președintelui Uniunii Scriitorilor.
Eu eram (și sunt) un cititor care apreciază din lirica lui Beniuc poeziile din volumele Cântece de pierzanie și Orașul pierdut, cu durerea țării în vremea Dictatului de la Viena, din care i-am și recitat câteva poezii: Ursul românesc, Despărțirea de o garoafă roșie, Mesaj garoafei roșii de la Cluj ș.a. Câștigându-i simpatia, mi-a dăruit întreaga serie de Scrieri cu supracopertă roșie, apărută la Editura Minerva și, pe volumul II – ce cuprindea Cântece de pierzanie – mi-a scris această dedicație: „Lui Ion Buzași, pentru piatra de temelie a unei prietenii, cu drag M. Beniuc, București, 4. X. 1983”.
A acceptat chiar să-mi acorde un interviu pentru suplimentul cultural al ziarului Unirea, ce apărea la Alba Iulia, și mi-a dăruit cu dedicație această poezie, în care în stilul său, cam festivist, glorifica pe primul unificator al țării, care transmite „visul său” peste veacuri ca un destin al neamului – de a fi unit pe veci.