Radu Ulmeanu
Chermeza sinucigașilor (ediția a II-a revăzută)
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016

 

Primul lucru care te șochează la romanul recent reeditat (prima ediție a părut în 2009, la Ed. Pleiade din Satu Mare) al lui Radu Ulmeanu este titlul, alcătuit dintr-un oximoron al cărui prim termen semnifică „petrecere (în aer liber), cu muzică și dans” (cf. DEX 2009), iar potrivit dicționarelor neoficiale, „1. petrecere; beție. 2. scandal.” (cf. http//dexonline.ro), sensuri lexicale mai apropiate de conținut. Suprinzătoare este şi tema, România din preajma evenimentelor din Decembrie 1989 şi din perioada imediat următoare.
Ultimele decenii literare au exploatat cu generozitate tema Revoluției şi a consecințelor ei pe plaiurile mioritice. Ceea ce detaşează creația romanescă a lui Radu Ulmeanu de alte scrieri subsumate temei este viziunea lucidă, detaşată, ca şi felul în care scriitorul reuşeşte să se eschiveze de la a cădea în capcana locului comun – care, în cazul tratării acestei teme, îl constituie preamărirea oropsiților (dizidenților) vechiului regim, a eroismului lor şi sublinierea zbaterilor acestora pentru propăşirea noii democrații (neapărat originale şi profund dezamăgitoare).
Romanul conține mai multe fire narative, urmărind evoluția câtorva personaje atipice, banale, în pofida situațiilor deloc comune în care sunt surprinse. Pe alocuri, destinele lor se întretaie, ori evoluează în paralel pentru o scurtă perioadă de timp. Dar impresia generală este că personajele se ciocnesc datorită mişcării browniene, nu datorită predestinării ori propriei voințe, cititorul având impresia că asistă la evoluția pe scenă a unui grup de somnambuli ori a unor marionete mânuite de nişte păpuşari bine aghezmuiți. Deruta, incapacitatea de a pricepe ce li se întâmplă îi apropie pe eroii lui Radu Ulmeanu de psihologia caragialianului cetățean turmentat.
Partidul şi reprezentanții ei locali de seamă, securitatea, cu cele două fețe ale sale – cea tiranică, din anii comunismului, și cea aparent reformată, botezată S.R.I. – și o exacerbată, deviantă activitate sexuală (ce își pune amprenta pe toate păturile sociale) devin constante ale anilor reflectați în roman. Radu Ulmeanu creează fresca socială a Sculeniului (oraş de provincie condus de câțiva „sculă mare” inamovibili, unşi cu toate alifiile), frescă pe care, conform cunoscătorilor, dincolo de țesătura ficțională, pot fi lesne recunoscuți cei care au fost protagonişti ai câtorva evenimente scandaloase ce au zguduit odinioară liniştita urbe din nord-vest.
În cele nouăsprezece capitole, reflectorul se deplasează dintr-o parte în alta a scenei fără ca prim-planurile să fie urmărite liniar, deşi narațiunea urmează strict firul cronologic.
„Un posibil hidalgo”, Grigore Lapteş, „cavaler al tristei, ridicolei figuri” (conform cronicarului de serviciu Andrei Cetean, „diacul gazetar”, naratorul din roman) trăieşte din plin tribulațiile epocii căreia i se jertfeşte. Ca mai toți dascălii din țară, îşi duce existența de modest profesor de franceză navetist, până după Revoluție, când reuşeşte să se titularizeze la un liceu din oraş. Neangajat într-o relație matrimonială, tânjind după dragostea cu Marta, o artistă talentată la anii adolescenței, pe care a cunoscut-o când era elevă, iar el deja cadru didactic, Grigore, prins de elanul revoluționar, decide să se implice plenar în politică. Constatând că CPUN-ul, în pofida declarațiilor publice inițiale, s-a transformat în partid politic, numindu-l în fruntea sa, „cu voia dumneavoastră”, pe Ion Iliescu, resimte puternic deziluzia, ca mai toți românii „deşteptați”, şi se retrage din activitatea politică, mai cu seamă constatând că destinele județului ajung în mâinile potentaților anterevoluționari, pe principiul „La vremuri noi, tot noi!”. Mai mult decât atât, se plasează pe poziții diametral opuse, devenind virulent jurnalist ce-şi foloseşte pana drept armă împotriva partidului neocomunist autodeclarat democrat, lucru ce-i atrage pedeapsa, căpătând o importată infirmitate în urma unui atac mişelesc. Întors la catedră infirm, capătă o aură de erou, dar este în acelaşi timp un individ controversat, subiect de bârfă prin şcoală.
Echilibrul pare să şi-l găsească atunci când în viața sa intră Monica, însă şi de această dată lucrurile decurg imprevizibil, fiindcă, asemenea sie însuşi, Monica este un suflet chircit într-un trup chinuit. Îndrăgostită în taină de un coleg de liceu mai mare, care moare prematur, trăieşte cu acesta, în planul oniric şi în cel al plăsmuirilor vigile, o stranie idilă postumă. Reflexe ale dorințelor neîmplinite, visele (visurile?) ei capătă la un moment dat virtuți premonitorii, astfel că Doru o sfătuieşte să se ferească de femei. Victimă a propriei naivități (crede că nu va fi descoperită când trimite la „Europa liberă” solicitarea de a se difuza o anumită melodie), dar şi a conduitei sexuale a mamei sale (lidera lesbienelor locale, alături de care se implică în adevărate orgii), Monica Meleşcanu este violată repetat de maiorul Puiu Dragnea, care o şantajează şi încearcă să abuzeze de ea şi după evenimentele din 1989. Lipsită de afecțiunea tatălui său, plecat cu serviciul la sute de kilometri, frustrată de irealul amor cu Doru şi curioasă în legătură cu sexul, este ademenită de o colegă (Ramona, deci tot… Mona, un alter-ego al său reflectat în oglinzi strâmbe) într-o relație homosexuală, din care se retrage doar la gândul că va ajunge ca mama ei.
Olga Meleşcanu, profesoară în liceul în care învață fiica ei, este partenera profesoarei de biologie şi reuşeşte să adune la un loc toate lesbienele din zonă. Erotismul ei deşănțat intră pe o pantă tragică odată cu alunecarea narațiunii în planul fantastic, prin imixtiunea în complicata ei relație multiplă a unei ființei supranaturale, a unui spectru cu puteri magice, care provoacă rând pe rând moartea a două dintre iubitele sale şi apoi a ei însăşi.
Moartea Olgăi, întâmplată în proximitatea decesului inginerului Meleşcanu, o lasă pe Monica orfană şi singură în casa bântuită de fantoma cu porniri vindicative. Este salvată de Lapteş, cu care a inițiat o poveste de dragoste cu scurtă vreme în urmă. Pentru salvarea aparențelor, mama lui Grigore o înfiază, astfel nepermisa relație dintre profesor şi eleva sa capătă accente incestuoase.
Finalul poveştii lor de iubire aminteşte de o tragedie grecească: Grigore Lapteş este ucis, iar crima i se înscenează Monicăi, înaintea căreia el îşi dă răsuflarea din urmă. Durerea o înnebuneşte, iar ceilalți interpretează aceasta drept semn cert de culpabilitate. Ajunsă la ospiciu, este ținută în permanență sedată, astfel încât cel care o violează să o poată oferi contracost şi altor doritori. În încercarea de a derula înapoi evenimentele pentru a desluşi ce s-a petrecut, Monica se aliază cu torționarul său ca să scape de medicamente, spre a-şi putea recâştiga conştiința de sine. Limpezirea lucrurilor o conduce la singura cale posibilă în a se elibera, sinuciderea.
I s-ar putea reproşa lui Radu Ulmeanu că romanul său este „prea modern”, acordând neaşteptat de mult spațiu sexului sub toate formele, de la adulterul definitoriu activiştilor de partid comunişti, până la voyerism, lesbianism şi incest. Nici unul dintre îndrăgostiți nu găseşte lângă celălalt fericirea, ori măcar împlinirea, în cel mai bun caz având parte de un climax memorabil. Pentru personajele din roman, sexul capătă virtuțile unui drog menit a augmenta părerea de sine (în cazul „învingătorilor” de tipul Dragnea sau Olga), dar mai cu seamă sexul este un drog menit a adormi conştiințe ori de a induce uitarea, eroii („învinşii”) neputând face față realității sociale profund dezamăgitoare. Grigore Lapteş (ce poartă numele unui sfânt şi patronimicul provenit din substantivul lapte, metaforă pentru hrana trupului şi a spiritului) devine în Chermeza sinucigaşilor metafora poporului român amăgit în Decembrie 1989 că va scăpa de lumea cenuşie în care a trăit, pentru a constata, cu trecerea anilor, ca în jur totul, în loc de promisul curcubeu aducător de speranță şi credință, este vopsit în gri, în mii de nuanțe cenuşii, ca visurile noastre.