Precizăm de la bun început că creativitatea este calitatea strategică cea mai importantă unei națiuni și, mai general, a lumii. Ea a generat întreaga civilizație și cultură. Din ea a ieșit tot de ceea ce individul ordinar se bucură în fiecare zi: aparate destinate să ușureze viața, bunuri de tot felul, instalații, idei, concepte, legi, structuri etatice … Iar pentru a accelera acest proces, dincolo de potențialul lui spontan trebuie să-l cunoști, ceea ce nu este cazul la ora actuală. Prin însăși condiția ei de fenomen proteic, paradoxal, „incaptabil”, este firesc ca inventivitatea să fi întârziat, istoric vorbind, să intre în spotul de lumină al raționalității. Montaigne remarca cu pertinența lui obișnuită că „Le magasin de la mémoire est volontiers plus fourni de matière que ce n’est celui de l’invention.”/ „Magazia memoriei este mai bine aprovizionată decât cea a invenției.” (Montaigne 2015, 164). Ceea ce a produs în decursul istoriei imense suferințe, frustrații, traumatisme. Or, teoria reprezintă tocmai cucerirea mentală a acestui teritoriu de către raționalitate, înțelegerea lui.
*
Pentru ca o disciplină să existe realmente în spațiul ideilor o teorie este indispensabilă. Pentru Goethe „[…] o experiență perfectă conține întotdeauna implicit o teorie.” (Goethe Briefe 14 [et 17] oct. 1797). Semnul maturității unei științe este de altfel dialectica fecundă dintre aplicativ și teoretic care o face să progreseze rapid. Dacă într-o fază inițială, dominată de intuiție, este admisibil și chiar natural ca ea să înceapă prin studii aplicative „neorientate”, pe măsură ce anumite observații, date, generalizări se acumulează, ele pot constitui baza unor studii teoretice parțiale care, ulterior, pot permite edificarea unei teorii. Teoria este precipitatul acumulării acestor studii preliminare. Începute empiric, ele trebuie să-și creeze progresiv farurile epistemologice, să evolueze în înțelegerea reală a domeniului. A persista însă haotic cu studii empirice nu mai este admisibil după 50 de ani, când disciplina fără teorie se transformă în rătăcire eratică, iar finalmente în impostură.
Cum se explică această criză lăsând deoparte calitatea cercetătorilor angajați în această întreprindere!? Spre mijlocul secolului XX, într-un context în care teoriile literare înfloreau în alte spații culturale – formalismul rus și ceh, Northrop Frye în Canada, Wellek și Warren în SUA – Franța se distinge printr-o atonie, un straniu imobilism și opacitate la noile idei. Leo Spitzer explica fenomenul în 1960 prin sentimentul de superioritate legat de eminenta tradiție intelectuală a francezilor, prin marca tenace a pozitivismului secolului XIX obsedat de cauze, și prin practica larg răspândită a explicației clasice de text care inhiba ecloziunea unor metode noi de analiză de text. Ca să nu mai vorbim de poncifa populară „francezii nu au cap teoretic”. Antoine Compagnon (1988) adaugă acestor cauze absența unei lingvistici și filosofii a limbajului de felul celor purtate de Gottlob Frege, Wittgenstein, Carnap, Bertrand Russel în lumea germanică și respectiv anglofonă, sau filonul hermeneutic renovat de Husserl și Heidegger. De abia în anii 1960 o anumită efervescență mutaţională se va face simțită odată cu noua critică, structuralismul, naratologia… Dar nici aceste curente deși au o dimensiune teoretică, aceasta este parțială, nu încarnează o teorie în sensul plenar al cuvântului. Iar după această perioadă, care se oprește grosso modo în pragul anilor 1970, se instalează vidul total. După această dată „[…] les recherches théoriques n’ont pas connu de développements majeurs en France”, constată Antoine Compagnon (1998, 9). Or, teoria este vitamina indispensabilă progresului unei discipline.
Între teoretic și aplicativ subzistă un joc dialectic și un schimb permanent de substanță epistemică: cercetările aplicate sunt ghidate de o viziune teoretică iar teoria la rândul ei absoarbe rezultatele studiilor aplicate atunci când sunt orientate către o problematică reală și le metabolizează integrându-le în viziunea ei explicativă. În afară de fazele incipiente ale unei cercetări când intuiția predominantă iluminează peisaje fenomenale pe care intelectul nu le organizează și nu le înțelege încă, teoria este nu numai necesară, ci indispensabilă epistemologic. Ea normează, dă reguli (de selecție tematică, metodologice etc.), orientează către problematici cu sens studiile aplicative. Fără un minimum de balizaj teoretic, studiile aplicative nu știu în primul rând ce caută (obiectul de studiu nu este întotdeauna clar), de unde pleacă, nu știu unde merg, nu dispun de norme metodologice clare și nu reușesc să parvină la rezultate pertinente, care să reprezinte un progres real în înțelegerea domeniului.
Actualmente, studiile zise „aplicative” proliferează cu o viteză halucinantă precum algele invazive din Mediterana colonizând toate spațiile domeniului și marginalizând sau asfixiind orice tentativă de a se abate de la canonul lor. Principiul lor este mereu același: se ia un aspect particular, al unei opere particulare, a unui scriitor particular dintr-o cultură particulară, și se tratează după toanele și subiectivitatea autorului, ele însele particulare. Altele eșuează în subiecte cu totul marginale precum semnalarea unei colecții editoriale pe această temă sau problematici de „scritture traduttive”. A. Grésillon (2016, 41) observă cu dreptate: „calitatea unui genetician se măsoară în principiu prin capacitatea sa de a analiza, de a înțelege și de a evalua mecanismele producției literare în general, ceea ce presupune un savoar aprofundat pe numeroase geneze. În fapt, cea mai mare parte dintre ei sunt specialiști în opera unui autor, dacă nu mai rău într-un singur text” (Grésillon 2016, 41). Acest tip de poziționare a devenit un adevărat flagel și nu prefigurează nimic bun în ce privește ieșirea din marasm.
Există și cercetări care par de un nivel mai general precum Hipertextul și avantextul, Critică genetică și scriitură genetică, Critica genetică în Italia. Subiectele sunt însă alese la întâmplare, disparate, fără să răspundă unei logici interne de dezvoltare a disciplinei și în consecință să contribuie cu adevărat la limpezirea unei parcele teoretice, sau sunt pur și simplu lucrări documentare ca ultima citată. Cercetările nu se organizează în sistem: se juxtapun, nu desenează tendințe clare către care se îndreaptă așa cum se constată în alte domenii, nu se conformează vreunei norme metodologice, nu se distinge o convergență tematică, nu stabilesc legături interne care să indice coerența domeniului. Este granularitatea: monadologia à la Leibniz în versiune genetică, falsă imagine stagnantă a peisajului pre-epistemic. Haosul total, o sterilă agitație eratică domnește în domeniu făcând ca scopul inițial enunțat de înșiși oficianții acestui mod de „investigare” („a decela procesul de creație în literatură, arte și științe”) să se găsească la aceeași distanță epistemică ca în momentul în care primul «studiu» de critică genetică a fost publicat.
Consecințele negative ale acestui fenomen sunt devastatoare: ele atomizează obiectul de studiu făcând imposibilă orice perspectivă de ansamblu, diluează substanța noetică degradând-o la nivelul unei incantații goale de sens, imprimă o inerție mentală și o confuzie dăunătoare domeniului în spiritul tuturor celor care ar dori să practice cu adevărat disciplina respectivă și nu să simuleze că o practică. Genetica textuală a degenerat la nivelul unei „causerii” plate, interminabile, care proliferează la infinit pe același calapod, cu ostracizarea oricărei forme „nonconforme” de abordare a subiectului. Asistăm la un interminabil festival al derizoriului epistemic, cum rareori s-a putut constata în istoria vreunei discipline. Dacă facem calculul că în câteva zeci de țări s-au acumulat, în fiecare, câteva sute de studii aplicative este posibil ca la nivel mondial să existe o cifră fabuloasă de asemenea studii făcute pe același calapod al fărâmițării tematice la nesfârșit. Consecința este pulverizarea oricărui sens și valori. Plonjăm într-un spațiu al insignificanţei, al inutilității și al verbiajului găunos. Față de acest munte de maculatură care se umflă cu o viteză vertiginoasă, nici un studiu teoretic care să permită înțelegerea nucleului central al fenomenului creației, fie el parțial, nici un concept specific – în afară de cele de avantext al lui Bellemin-Noël1, de biografem al lui Barthes, de scriitură cu program și cu proces – un deșert de comprehensiune la nivel transindividual. Această deformare atitudinal-mentală a condus la o cultură de reflex pavlovian în unități de cercetare, universități, edituri, organisme literare de tot felul care ostracizează virulent – culmea – tocmai ceea ce ar salva domeniul. Pornind de la faptul că geneticienii, în marea lor majoritate, sunt specialiști într-un singur autor, Almuth Grésillon notează: „De unde și nu mai puțin supărătoarea impresie după care geneticienii s-ar pierde în exhaustivitatea micilor detalii ale câtorva geneze particulare, în loc de a se ataca în sfârșit chestiunilor teoretice” (Grésillon, 247-248)2. Doar că nu este vorba de o impresie ci de o realitate dovedibile cu argumente clare: între altele lipsa unei rețele de concepte noi, specifice exclusiv geneticii și nu împrumutate altor domenii.
Vom încerca deci să restabilim echilibrul între centrul teoretic și circumferința aplicativă, centrul concentrând esența domeniului. Dorința noastră este de a permite ieșirea disciplinei din interminabila rotație tautologică în care s-a zăvorât, dându-i în același timp o perspectivă de viitor și un destin.
Nu vom cădea în pragmatismul american în care manualele care se publică tratează probleme terre à terre ale redactării de genul: subiect și structură, cum să redactezi un bun dialog, cum să faci adevărul credibil, vânătoarea metaforelor etc. etc. Rețetarele de acest fel pot facilita producerea unei anecdotici digeste dar găunoase ca sens, un fel de chewing gum literar. Prima problemă a „scrisului” nu este cum să scrii ci „ce” să scrii: identificarea unei problematici majore, a tratării ei, iar „stilul”, modul de punere în scriitură urmează de cele mai multe ori. Problema fundamentală a literaturii ține de mărunțișurile tehnice pe care le tratează cursurile de creative writing americane ci de marile probleme ale omului în istorie, față de dilemele existențiale fundamentale, față de societate. Scrierile americane de creative writing prepară tânărul aspirant literator la a fabrica divertismente fără ambiție, în care suspansul și surpriza singure joacă rolul de condimente. Între Agatha Christie, Mary Higgins Clark, Stieg Larsson sau Stephen King, reductori ai spiritului literar la o șaradă polițistă sau la norma romanului gotic, autorii autentici de genul unui Faulkner sau Hemingway, creatori ai autenticelor problematici umane, au devenit o specie pe cale de dispariție în America. Este unul dintre motivele pentru care am preferat să păstrăm o bună distanță față de producătorii contemporani de marfă literară vandabilă în ciuda giganticului succes de public. Henry James n-a avut la timpul lui nici un succes de public dar rămâne unul dintre marii autori ai secolului XIX. Literatura are o misiune umanistă care consistă în dezbaterea problemelor omului, eventual în ameliorarea lui ca ființă de multe ori prin efectele cathartice. Este ce au făcut întotdeauna marii autori – un Voltaire, un Dickens, un Tolstoi, un Victor Hugo, un Rabindranath Tagore… – cei care au modelat spiritul generațiilor și au schimbat nu odată cursul istoriei. Nici unul dintre ei nu și-a pus în mod artificial problema construirii unui bun dialog înainte de a-l construi, cum să alegi un bun subiect din neant sau cum să-ți structurezi lucrarea. Ele sunt rezultatul organic al unui conținut puternic, simple consecințe derivative ale fondului filosofic provenind dintr-o configurație parentală putând consta în circumstanțele vieții, lecturi, schimburi de idei cu cei apropiați. Meseria de scriitor este cu totul alta decât aplicarea unui rețetar învățat în cursul de „creație” literară.
Provenită la origine din critica genetică, demnitatea geneticii textuale depășește condiția unei simple nișe a criticii literare. N-o vom sublinia poate niciodată îndeajuns, dar ea constituie colțul unic al spațiului intelectual de unde poate pleca direct către o cunoaștere directă, intimă, a mecanismelor creativității. Din unghiul de atac pe care l-am ales – introspecțiile privind propriile procese de invenție al marilor scriitori – creatorul și cercetătorul sunt una și aceeași ființă. Nu există cale de explorare mai directă. Concurentele ei, psihologia, neuroștiințele, științele cognitive, studiind subiecți diferiți de cercetător, procedează la o cunoaștere sub raport funcțional indirectă, mediată și implicit mult mai puțin relevantă.
Un aspect particular al geneticii textuale consistă în importanța strategică a creativității: trăim în prima epocă din istorie în care potențialul creator a devenit motorul progresului material, intelectual, condiția suveranității naționale, a dezvoltării economice și prosperității unei țări, Ca atare, el tinde și trebuie să depășească faza spontană în care a lâncezit în cele două milenii și jumătate de existență a culturii și civilizației și să evolueze către o știință și o artă a excepționalului performativ. (Argumentele le-am menționat deja: scriitorul, prin vocația lui logoreică și prin narcisismul care îl singularizează în lumea creatorilor reprezintă – credem – „terenul” cel mai propice pentru a extrage sevele brute ale unei cunoașteri în profunzime a mecanismelor invenției.)
Dacă multe dintre studiile publicate în domeniu etalează o peudoerudiţie savantă într-un limbaj pretențios, perdea de fum menită ascundă fondul găunos, noi preferăm sobrietatea langajieră, simplitatea voită a discursului a cărui vocație este de a servi ideile pe care le îmbracă. Egoul hipertrofiat care erijează limbajul în valoare autonomă substituindu-se valorii legitime de cunoaștere se plasează într-o poziție flagrantă de impostură. În ce ne privește, mizăm pe conținutul discursului, pe peisajele epistemologice, pe idei. Piruetele verbale le lăsăm celor care n-au nimic de spus.
Ar exista și un alt motiv pentru care un instrument de gândire puternic precum o teorie ar fi necesar în contemporaneitate. După Eugène Ionesco „astăzi […] un ciclu de cultură s-a terminat”. Literatura este muribundă: romanul nu mai este posibil, poezia, chiar cea a lui Saint-John Perse, a devenit „joc de cuvinte”, teatrul, decăzut la condiția unei literaturi inferioare, a devenit un „instrument de propagandă” (Ionesco 1996, 202). Multă vreme, argumentează Ionesco, scriitorii aveau o „sensibilitate mai ascuțită” decât cea a contemporanilor lor. Ei descopereau în imaginație lucruri pe care știința nu le-a „văzut” decât un sfert sau o jumătate de secol mai târziu. „În raport cu psihologia timpului său, Proust era un precursor.” Cum astăzi „[…] în numeroase țări, literatura este împiedicată de a fi ceea ce ar putea fi încă” (Ibidem, 203), ea a devenit subreta unor imperative de ordin politic-material, redusă la rolul de a ilustra poncifurile politic corecte ale deținătorilor puterii ideologice. Atunci când, în timpul grandorii sale, ea denunța tocmai ideile comune, acum ea este adesea obligată să le justifice, să le aprofundeze, să le răspândească.” (Ibidem) Or, o teorie este sinonimă de factor destabilizator al paradigmelor, de purgație a domeniului de poncifurile care îl sufocă; ea încarnează spiritul de avangardă, energia capabilă să scoată spiritele din lâncezeala mediocră în care se complac și să le proiecteze în inima epistemică a problematicii abordate.

 

 

Note
1 Care nu reprezintă o adevărată creație conceptuală pentru că este un simplu sinonim al ideii preexistente de dosar preparator sau dosar manuscris al unei opere.
2 Numai că ea însăși este necinstită intelectual pentru că avusese timp de șase luni în mână lucrarea de față în urmă cu douăzeci și șapte de ani și a refuzat să o citească returnându-mi-o așa cu i-o dădusem. „Sunt confuză. Am uitat de ea!” În sânul acestor structuri mediocratice contează nu conținutul ci discriminantul
«cine a scris-o».