Nuvela sadoveniană Hanu Ancuței s-a bucurat încă de la momentul publicării ei (Editura „Cartea Românească”, 1928) de o bună primire a cititorilor și de aprecierile unanime ale criticii literare. În general, volumul a fost receptat ca o carte exemplară pentru povestire, pentru povestirea în ramă în special, atenția concentrându-se asupra artei de povestitor a lui Sadoveanu, ceea ce nu înseamnă că nu s-a remarcat unitatea interioară a operei și indiscutabila ei profunzime.
Scriind despre Fântâna dintre plopi, G. Ibrăileanu reținea un „farmec” aparte al povestirii, specific de altfel narațiunilor sadoveniene. „Dar ceea ce formează mai ales farmecul Fântânii dintre plopi-consideră criticul – este poezia acestei bucăți”, o poezie care „nu este, firește, direct subiectivă. Ea se datorește și realității zugrăvite și felului cum luminează d-sa această realitate […]. Sentimentele pe care ni le evocă, de obicei profunde și grave, sunt și ele «poetice ». Aceste sentimente sunt în primul rând sentimentul trecutului și al naturii și acela al vremelniciei lucrurilor omenești, care dă un caracter atât de patetic celor mai frumoase bucăți ale acestui scriitor”. Pentru Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu rămâne „un pictor strălucit al naturii. D-sa știe să dea prin cuvinte-cât pot da cuvintele-aspectul pictural al lucrurilor”. În sfârșit, și asupra acestui aspect comentatorii de după Ibrăileanu vor insista în mod deosebit, interesează corespondența dintre natură și om, „zugrăvirea ei ca o cauză ori ca o expresie a sufletului omenesc, potențarea impresiei ce ne-o dă prin adausul de viață omenească și invers”.
Unitatea cărții este remarcată de Perpessicius în Mențiuni critice din 1935. Criticul reținea că „Hanu Ancuței este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică”( s.n.). Lui Perpessicius nu-i scapă profunzimea textului sadovenian, „rezonanța gravă” a unei opere „în care oamenii se mișcă, făptuiesc și cuvântă într-un ritm ireal, mai mult proiectați, lipsiți de precizia tuturor dimensiunilor, nedespărțiți de placenta de vis ce-i generează și le amplifică misterul”. Nuvela „implică un sens adânc ca o lege implacabilă”. Perpessicius insistă asupra altei idei: creația sadoveniană este un univers imaginar legitimat în ultimă instanță de limbaj și impus „grație vrăjitoreștii evocări a povestitorului”.
Pentru lectura pe care o avem în atenție deosebit de semnificative rămân observațiile lui G. Călinescu, din Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Criticul insistă în mod deosebit asupra spațiului în care se consumă experiența povestirii, asupra hanului care găzduiește starea „de fericire” a oaspeților: „Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esențială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeți. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă și bând vin după o rânduială care cere inițiere […]. O altfel de existență această lume nu poate gândi”(s.n.).
Avem în vedere o lectură care se concentrează în mod deosebit asupra spațiului hanului, dar și asupra unui timp care stimulează actul narării. Cele nouă „povestiri” ale volumului vor conta ca niște relatări ale unor călători care își concretizează nu doar talentul de povestitor (nu toți îl au) ci, mai ales, niște atitudini esențiale în fața lumii, implicând istoria, dar și semne ale mitului.
Capodopera sadoveniană debutează cu o semnificativă ipostază a timpului, un timp„mitic”(Nicolae Manolescu), asociat poveștilor spuse la han: „Într-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanul Ancuței”.
Experiența povestitorilor se consumă așadar într-o toamnă ale cărei semnificații nu pot fi trecute cu vederea de dicționarul de simboluri. Este într-adevăr un anotimp „al declinului vieții, asociat apusului”, un timp pe care grecii îl dedicau zeului Dionysos. Sfârșit al erotismului, în special în poezia populară, toamna rămâne totuși anotimpul de echilibru, al calmului și al ultimei zvâcniri a vitalității înaintea iernii cu formele ei rigide. Nu are în ea, această toamnă, nimic trist și melancolic, dimpotrivă, atributul „aurie” îi accentuează deosebite particularități. S-a spus că prin acest epitet toamna sadoveniană este asociată unui „secol, veac, timp de aur”, unei epoci de aur ca timp al „înfloririi unei civilizații, unei culturi arhaice, îndepărtate, caracterizate printr-o viziune poetică sau mitologică asupra lumii […], timpul paradisiac al începuturilor, care trăiește în nostalgia epocilor următoare (Ștefan Badea, în Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței, Tabel cronologic, prefață și note de Ștefan Badea, București, Editura Albatros, 1985, p. 3). Nu trebuie neglijate valențele simbolice ale aurului, care proiectează asupra toamnei o lumină spirituală. Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant vede în aur semnul luminii și al iluminării. Fundalul aurit al icoanelor bizantine devine sinonim răsfrângerii luminii cerești. Suficient, cred, pentru a ne convinge că toamna sadoveniană nu este doar anotimpul unei simple plăceri a narării, ci devine anotimpul unei experiențe spirituale și al revelației, al eliberării individului de atribute impuse de realitatea concretă și de convențiile acesteia, ca promisiune a unei simbolice renașteri.
Nu este doar atât. Toamna de la han aparține unui timp arhaic, singurul adecvat poveștii ca narațiune specifică vechimii: „Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult…” Este, pe de altă parte, o toamnă ce urmează unei veri în care echilibrul naturii s-a rupt, mai exact „în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”. Realitatea și fabulosul se întâlnesc deloc întâmplător: „Spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niște paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; și moș Leonte, cercetând în cartea lui de zodii și tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acel paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii și arată veste de război între împărați și belșug la vița de vie. Apoi într-adevăr, Împăratul –Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne”.
Toamna sadoveniană readuce așadar echilibrul după ce întregul lumii a fost amenințat și după o incertitudine între real și fabulos, pentru a marca biruința luminii și a armoniei cosmicului.
Se cuvine menționat însă că această toamnă este una a rodului: „,și, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul”. Mihail Sadoveanu este interesat exclusiv de rodul viței de vie, fapt ce invită la descifrarea semnificațiilor acestei plante. Identificată „în tradiția paleo-orientală cu Arborele Vieții”, vița de vie devine un simbol al imortalității, poporul român atribuindu-i „o origine sacră, iar legendele o leagă de sângele ce s-a scurs din rana Mântuitorului”(Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007). Un argument în plus că toamna reținută exclusiv prin rodul unei plante cu valențele simbolice menționate contează ca timp al unei experiențe spirituale esențiale.
Toamna din Hanu Ancuței este prin excelență însă o vreme a petrecerii, asociată poveștii/poveștilor: „ș-au pornit din părțile noastre cărăușii ca s-aducă vin spre munte, ș-atuncea a fost la Hanul Ancuței vremea petrecerilor și a poveștilor”(s.n.). În Ciclul devenirii din Rostirea filozofică românească, Constantin Noica rezervă admirabile rânduri petrecerii: „Cuvântul acesta ne trebuia. Îl cerea gândirea, care a făcut ce a putut spre a-i înlocui lipsa și n-a izbutit prea mult: îl cerea viața, care n-a făcut totuși nimic spre a pune ceva în loc și-a lăsat astfel un loc gol în dreptul lui. Astăzi nu mai știm bine dacă lipsește vieții un cuvânt pentru petrecerea bună a timpului, sau dacă nu cumva lipsa cuvântului este cea care sărăcește viața de o bună petrecere”(Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Humanitas, 2011, p. 59). Sau: „Substantivul nostru de petrecere trebuia să arate felul cum am reușit să ne înstăpânim, prin gândire, asupra vastei petreceri a lumii, adică a ceea ce se petrece în lume; sau în viață, asupra trecerii și petrecerii noastre prin lume”(Ibidem, p. 60). Îmi place să cred că petrecerea sadoveniană nu este departe de unul dintre sensurile pe care filosoful i le atribuia cuvântului: „Și am mai putea spune – în măsura în care petrecerea înseamnă și însoțire, călăuzire, strămutare – petrecerea lumii cu gândul de către om, care vine în mijlocul ei ca o făptură însoțitoare a lumii, oglinditoare a ei, dar, până la urmă, ca o făptură sortită să strămute lumea într-o nouă întruchipare”(Ibidem, p.64). Cu siguranță, petrecerea din interiorul hanului este, vorba lui Noica, peste-prin-trecere.