O lectură fragmentară a textelor lui Ion Creangă, din perspectiva unor motive cum sunt ochiul și priveliștea convinge, dacă mai e nevoie, de originalitatea și profunzimea indiaqscutabilă a prozatorului.
În Dicționarul explicativ al limbii române, termenul priveliște este definit ca „aspect, fapt etc. (interesant, neobișnuit etc.) care se înfățișează înaintea ochilor”, dar și ca faptul de a privi, de a fi „în văzul tuturor” sau „la vedere”.
Prezentând satul Humulești, în Amintiri din copilărie, Creangă folosește cuvântul priveliște pentru a sugera că locul nașterii sale contează din perspectiva întregului, a lumii: lumea îl percepe și, în egală măsură, Humuleștiul oferă o perspectivă generoasă asupra lumii, ca un autentic centru al acesteia: „și satul Humulești, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate”.
Tot în Amintiri din copilărie, cuvântul priveliște este legat de un „eveniment” violent, ce tulbură armonia satului: „Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătușe, să-l trimită la Piatra… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Așa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… Afurisită priveliște mai fu și asta!”.
Înte narator și lumea satului nu se stabilește o distanță care să motiveze descrierea detaliată a satului, câtă vreme acest narator-personaj trăiește în consubstanțialitate cu Humuleștiul, sat contând, prin organizarea sa, ca un autentic cosmos. Apectele înregistrate de ochi contează mai puțin ca obiect al privirii și mai mult ca niște componente fixate de afect, din moment ce sunt asociate unor „drag” sau „dragi”: „Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții!”.
În general, ochiul nu înșeală. Privirea oferă plăcere simțurilor: „mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!”. Soacra din Soacra cu trei nurori ar avea un ochi care nu se închide niciodată și care înregistrează implacabil tot ce se întâmplă atunci când ea doarme: „Dar tu să știi ca eu dorm iepurește; și pe lângă iști doi ochi mai am unul la ceafă care șede pururea deschis și cu care văd și noaptea și ziua tot ce se face prin casă. Ai ințeles ce ți-am spus?”.
La Creangă ochiul are o putere distructivă, fiind asociat deochiului, frumos prezentat de un Iordache Golescu: „Deochez însemnează că vatăm cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică, uitându-mă la oarece, se vatămă acel lucru atât de rău și pătimește atât de mult, încât, de este copil sau vreo vită, peșin se îmbolnăvește și moare” (Apud Andrei Oișteanu, Grădina de dincolo. Zoosophia, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 153). Unui ochi care arde și degradează, Smaranda Creangă îi oferă o materie deja arsă consumată ori una degradată, pentru a-și proteja copilul: „și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării ori, mai în grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând: «Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul» și-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul!… și altele multe încă făcea…”.
Simone Weil scria că lumea, Creația nu mai are puritatea momentului inițial, fiindcă a fost maculată de privirile noastre. În Povestea lui Harap-Alb reține atenția în acest sens secvența în care este descrisă fiica împăratului. Nu numai că ea „fura cu ochii”, ci, mai mult, frumusețea ei nu fusese degradată de privirile fluturilor, în schimb, iubirea lui Harap-Alb, nelipsită de sugestii profunde, găsește expresia fericită a unei iubiri puternice: „Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului și neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune”.
Ochiul cu forța lui distructivă este prezent tot în Povestea lui Harap-Alb. Spânul îi cere feciorului de crai să-i aducă pielea cerbului cu pietre scumpe. Or, după cum se știe, cerbul este primejdios tocmai prin ochiul său: „Și cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de strălucește ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viață. De-aceea fuge lumea de dânsul de-și scoate ochii; și nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Și cică o mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de-i așa de primejdios”. În asemenea situație, Harap-Alb retează capul cerbului în timp ce acesta doarme, atunci când ochiul închis afară se întoarce spre fantasme interioare și, mai mult, intră într-o groapă ca sugestii ale unei înmormântări simbolice, prin care se sustrage ochiului agresiv. În această groapă adăpostit, în propriul mormânt, fiul craiului se lasă îmbibat de sângele cerbului, preluând forța temutului animal: „Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetișor și, când îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi și zboară capul cât colo de la trup și apoi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povățuise Sfânta Duminică. Atunci sângele cerbului odată a și-nceput a curge gâlgâind și a se răspândi în toate părțile, îndreptându-se și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece”.
Reține atenția o altă ipostază a ochiului, în Amintiri din copilărie. Prin luna mai, aproape de Moși, Nică este verificat la carte de „dușmanii” săi, un Nic-a lui Costache și Toader a Catincăi. Pentru a scăpa de pedeapsă, copilul fuge de la școală, însă nu caută salvarea în propria curte, cum ar fi fost de așteptat, ci intră în ograda unui megieș și de acolo în grădina acestuia: „Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies repede și nu mă mai încurc primprejurul școlii, ci o iau la sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi hojmălăi se și luaseră după mine; și unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră, și nu intru acasă, ci cotigesc în stânga și intru în ograda unui megieș al nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți de-al doilea, și băieții după mine; și, până să mă ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat în țărnă la rădăcina unui păpușoi. Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui”. Am mai scris că aici se sugerează o moarte (înmormântare) simbolică. Cea care trebuie să moară și să fie înmormântată este ființa unui om răvășit de o frică ce i-a tulburat armonia și seninătatea, o frică explicabilă în ultimă instanță. Copilul se îngroapă la rădăcina unei plante trădând în felul acesta dorința de a dobândi condiția vegetalului, dar și insensibilitatea acestuia, de care are atâta nevoie în acel moment. Dar contează aici și acum altceva. Nică nu este văzut de dușmanii săi al căror ochi, iată, nu poate reține realitatea simbolică!