După cum însuși mărturisea, Octavian Goga a văzut „în țăran  „un om chinuit al pământului”, neputând să-l prezinte „în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale” sau „încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc”. Din acest unghi cel puțin, Octavian Goga poate fi acceptat ca „poet al pătimirii noastre”, cu mențiunea că suferința umană primește semnificații deosebite din perspectiva Cărții. Omului din poezia lui Goga i se atribuie rolul omului din textul biblic. Mai mult, satul devine spațiul unui scenariu în care ființele concrete primesc atributele ființelor din timpul auroral. Cunoscuta poezie Dăscălița rămâne semnificativă pentru perspectiva poetului asupra realității concrete, a cărei transparență permite să se întrezărească tiparul etern. În vorbele sfioasei învățătoare, bătrânii, cititori consacrați ai cărților religioase, descoperă cuvântul Scripturii: „Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,/ Din graiul tău culeg învăţătură,/ E scrisă parcă-n zâmbetele tale/ Seninătatea slovei din scriptură”. Sau: „În barba lor, căruntă ca amurgul,/ Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,/ Căci văd aievea întrupat ceaslovul/ În vorba ta domoală şi cuminte”. Suferința concretă a tinerei învățătoare este redimensionată, dăscălița înscriindu-se într-o tipologie ușor de recunoscut: „Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,/ Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,/ Şi-un trandafir crescut în umbră moare,/ Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,/ Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,/ A vremii noastre dreaptă muceniţă,/ Copil blajin, cuminte prea devreme,/ Sfielnică, bălaie dăscăliţă”. În orizontul acestei transparențe a realului, preotul se identifică vizibil cu apostolul: „Din cetățuia strălucirii/ Coboară razele de lună,/ Pe-argintul frunții lui boltite/ Din aur împletesc cunună./ Cuvine-se hirotonirea/ Cu harul cerurilor ție,/ Drept-vestitorule apostol/Al unei vremi ce va să vie!” Sau: „Bătrânul mag înalță fruntea,/ Ce sfânt e graiul gurii sale:/ Din el va lumina norocul/Acestui neam sfârșit de jale!”. Dascălul este reflexul în timp concret al sfântului din icoană: „Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche/ Blând îmi răsai cu fața ta blajină,/ Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,/ Strălucitori de lacrimi și lumină”. Poetul dispune de un ochi care vede dincolo de realitatea concretă: „Căci simt plutind prin fumul de tămâie/ Sfințenia cântării preacurate,/ Ce-a rumenit o lume cu senina/ Cucernicie-a vremilor uitate./ Și-n ochii tăi văd strălucind scânteia/ Din focul mare-al dragostei de lege,/ Ce prin potopul veacurilor negre/ Ne-a luminat cărările pribege”. Plugarii sunt meniți să fie slujitorii unui altar al speranței, impunând o semnificativă închinare: „La voi aleargă totdeauna/ Truditu-mi suflet să se-nchine;/ Voi singuri străjuiţi altarul/ Nădejdii noastre de mai bine./ Al vostru-i plânsul strunei mele,/ Creştini ce n-aveţi sărbătoare,/ Voi, cei mai buni copii ai firii,/ Urziţi din lacrimi şi sudoare”. Aceiași plugari nu pot fi decât de origine divină: „Cu mila-i nesfârşită, cerul/ Clipirii voastre-nduioşate / I-a dat cea mai curată rază/ Din sfânta lui seninătate./ El v-a dat suflet să tresară/ Şi inimă să se-nfioare,/ De glasul frunzelor din codru,/ De şopot tainic de izvoare”. Deosebit de semnificativ rămâne poemul Clăcașii, unde respectul față de mama ce-și alăptează pruncul este consemnat în alt registru: „Ca un proroc, cu faţa-mbujorată,/ Să cad la poala mamei din ţărână/ Şi, sărutându-i înăsprita mână/ Şi haina ei de sfântă preacurată…” Ochiul poetul este ațintit spre altă lume: „E solul sfânt… înfricoşatul crainic,/Izbăvitor durerilor străbune”. În finalul poeziei realitatea se estompează, contând reperele universului sacru: „El, cel frumos şi frate bun cu glia,/ Nou-întrupatul suflet de Mesia,/Va fi judeţul ceasului de mâine,/ Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,/ Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă,/ Zdrobi-va cartea legilor bătrâne”.
Dacă satul lui Goga este un spațiu rezervat oamenilor cărora li se impune un nobil rol, din imaginarul poetului nu lipsește un loc îngăduitor, în care, pentru o anumită perioadă de timp, a unei semnificative petreceri, omul pare să se elibereze de condiția din lumea satului. Am în vedere cârciuma, plasată nu întâmplător sus, în Dealu-Mare. În acest spațiu, băutul capătă valoarea unui ritual prin care individul se sustrage dorului și suferinței, acea jale multă pe care doar cântecul poate să o potolească. Reține fără îndoială atenția timpul acestei sustrageri din timpul grav, trei zile, cifră ale cărei semnificații sunt de altfel bine cunoscute: „Sus la cârciumă-n Dealu-Mare/ De trei zile ţin soboru…/ De trei zile beau şi-mi zice/ Din lăută Laie Chioru!”. În egală măsură se cuvine reținut că poetul se referă la un sobor, „adunare, consfătuire, reuniune, sfat, întrunire”, după dicționar, sugestie că la Dealu-Mare este locul în care faptul de a bea nu are nimic reprobabil, dimpotrivă este marcat de reflexele unei adevărate comuniuni. Este prezent aici același Laie, care, în altă poezie, era mesagerul unei întregi colectivități: „Am venit să-ţi spun o vorbă/ Azi, când pleci în ţări mai bune,/ Niculaie, Laie Chioru,/ Cântăreţ din patru strune;// Du-l cu tine meşteşugul/ Care ne-ntărea soboru:/ Meştere a nouă sate,/ Lăutare, Laie Chioru!.// Unde norii-şi ţin popasul/ În lăcaş de mărgărint,/ Şede Domnul cu Sânpetru/ La o masă de argint. […]// Şi să cânţi un cântec, Laie,/ Cum se cântă-n sat la noi,/ Când se tânguie ciobanul/ După turma lui de oi. […]// Blând zâmbire-ar milostivul../ Iar din geana lui de-argint/ Lacrimi-ar cădea-n adâncul/ Norilor de mărgărint.// Ni s-ar stinge-atunci necazul/ Ce de mult ne petrecea:/ Între stelele de pază/ Am avea şi noi o stea”. Pe de altă parte, instrumentul muzical ce întreține soborul este lăuta, vioara ce promite sunetul pur, un instrument la care laie Chioru cântă pe „patru strune” (altă cifră semnificativă, cu sugestii ale totalității), un instrument asociat principiului feminin. Puritatea cântecului lăutei este asociată unui lăutar „chior”, prea puțin capabil să perceapă realitatea în detaliile ei. Mai mult, aceluiași lăutar i se cere să închidă și ochiul celălalt, totul pentru a feri cântecul de contaminarea cu o realitate concretă: „De trei zile, măi copile!/ Doru-i greu şi jalea-i multă./ Şi tot zice, să le-aline,/ Laie Chioru din lăută.// Zi, măi Laie, – de-o bălaie/ Cu trupşor subţire, nalt…/ Tu c-un ochi nu vezi, ţigane,/ Să-l închizi şi celălalt!”. Cântecul are însă „eficiență”, el tulbură lucrurile din jur: „Când de dor ne zice Laie,/ Tremură cupa pe masă;/ Când de jale cântă Laie,/ Zboară cupa pe fereastră”. Prezent la cârciuma din Dealu-Mare, preotul este lipsit de recunoscuta-i gravitate. În îndemnul la băutură se întâlnesc Dumnezeu, harul preoțesc și vinul: „Bea şi dumneata, părinte,/ Dumnezeu să-ţi ţie darul”. Este în ultimă instanță și un stimulent pentru îndeplinirea datoriilor sfinte: „ –Să mai poţi ceti psaltirea/ Să mai poţi goli paharul”. Dacă inițial soborul se derula timp de trei zile, poetul revine, schimbând durata, dar și semnificația simbolică a cifrelor: „– Că noi bem de patru zile/ Cu crâşmarul, umfle-l zmeii”. Dacă pentru trei semnificațiile țin de o durată nelipsită de reflexele sacrului, patru este, după cum ne asigură dicționarul de simboluri, cifra totalității, accentuând întoarcerea la o realitate în care elementul religios este vizibil temperat. Gestul din illo tempore este, acum, repetat cu detașare: „Bem, părinte, ca la nunta/ De la Cana Galileii”. Acolo, la cârciumă, omul înțelege că și-ar pierde condiția dacă minunile timpului mitic ar mai fi posibile: „Ce-ar mai fi de lumea asta/ – Zice-alaltăieri vecinul,–/ Ca la nunta de la Cana,/ De-am găti din apă vinul?”
Vinul, nu altă băutură, este băut la Dealu-Mare, este vinul care, spre deosebire de tăriile ce determină liniile frânte, devine sugestie a mișcărilor caligrafice ale artei înseși, după un Hamvas Bela: „Bun exemplu este vinul. Vinului nu-i plac liniile drepte. De aceea, cel care a băut binișor face mișcări volburoase, iar dacă pornește, merge in parabole ori hiperbole frumoase. Se spune că ori și-a pierdut echilibrul ori se bălăbăne. Nu cred. Vinului îi plac aceste balansări fâlfâitoare. Uită-te atent la mersul celui îmbătat de vin. Un dans de toată frumusețea,ceea ce executa el”. Nu este doar atât. Fiindcă, după eseistul menționat, fiecare „vin are individualitate. În toate vinurile (soi, an, regiune, sol, vechime) trăiește câte un geniu unic, irepetabil ori de neimitat. Geniul este forma materializată a uleiului. Masca lui. Fiecare parte a trupului femeiesc are un parfum special, care nu poate fi confundat cu altceva. De ce? Pentru ca fiecare parte este locuită de alt daimon. Vinul este o licoare ce conține ulei spiritual. În fiecare vin locuiește câte un înger, care, atunci când omul bea vinul, nu moare, ci ajunge între nenumărații îngeri ori zeițe care viețuiesc înlăuntrul omului. Când omul bea, geniul care sosește e primit cu flori ori cântece de toți ceilalți aflați deja înăuntru. Îngerașul e încântat, mai că se aprinde de bucurie. Această flacără de bucurie se revarsă în sufletul omului ori îl răpește pe el. Nu există apărare împotriva acestuia. Tocmai din acest motiv spun că un pahar de vin e saltul mortal al ateismului”.