Ziua lui Grigore începea îndeobște la șase dimineața cu Charlie, bătrânul foxterier aproape orb, pe care maică-sa îl ura de moarte, de vreme ce-l ruga cu cerul și pământul, îl implora să facă cum o face și să-l facă pierdut prin parc când îl scoate la plimbare. Un câine care năpârlește continuu, curge părul de pe el fuioare și-l înșiră pe covoare, pe fotolii, pe canapeaua din sufragerie unde doarme, în afară că pute îngrozitor, ficatul ei pur și simplu nu mai rezistă. Când o să dea ochii peste cap, bărbatu-său și fiu-său să știe bine c-au sacrificat-o pentru un nenorocit de câine bășinos… Charlie e mai mereu stricat la stomac, iar când ajunge în parc, nu scapă ocazia să se tăvălească prin gunoaie și rahați de câine. Animalul tot animal, oricât de umanizat și crescut în apartament. Grigore trebuie atunci să-l îmbăieze, să-l spreieze și să-l țină înfofolit în pături ca să nu răcească. Este foarte sensibil, fragilizat precum un om care bate spre suta de ani; are douăzeci de ani. S-avem grijă de bătrâni, să-i iubim, așa încât Ionel, el însuși ajuns la șaptezeci și cinci, îl iubește și-l protejează pe Charlie ca pe propriul copil. Să nu răcească, mare grijă să nu răcească, și de aceea plimbarea lui trebuie să respecte un tabiet asupra căruia îl dăscălește îndelung pe fiul său: trebuie dus în lesă, cei trei-patru sute de metri de la bloc până la parc, și pe urmă lăsat liber să alerge și să zburde, că nu se pierde. Chiar dacă nu vede aproape deloc, e în stare să se orienteze foarte bine după miros, ca să țină aproape de stăpân. O jumătate de oră, maxim patruzeci de minute trebuie lăsat să fugă, să umble și să amușine pe lângă lac, nu mai mult de patruzeci de minute, fiindcă poate răci. Nici nu trebuie, de altfel, să te uiți la ceas, că după patruzeci de minute cere el singur să se întoarcă acasă. Să-l lași să fugă, să-și consume energia, fiindcă în casă se descurcă mai greu, vezi bine, dacă nu vede, se lovește cu capul de tocurile ușilor și de scaune, săracul, e plin de cucuie; mai bine să se obosească prin parc și pe urmă să zacă pe canapea. Când îl aduci acasă, să-l speli pe picioare, să nu mozolească covoarele. Pe urmă, abia, te duci la cumpărături. În niciun caz nu te duci la piață direct din parc, cu câinele după tine. Îl lași în casă și pe urmă. Charlie e un câine special, nu-i învățat să meargă pe stradă și ar însemna să-l omori dacă l-ai lăsa legat la ușa magazinului. Prin piață, în aglomerație, se stresează, îi bate inima să-i sară din piept. Doamne ferește, să nu facă vreun infarct.
Grigore se ținea de indicațiile lui taică-său cât putea. Oricum, dimineața avea de făcut două drumuri, până să-și vadă de treburile lui, cu câinele în parc și după târguieli. Urcat și coborât de două ori până la etajul zece și liftul defect cel puțin o săptămână pe lună, dar și când funcționa, o lua pe scări, dat fiind că el dintotdeauna a ținut să se bazeze pe o bună condiție fizică. Nu se punea totuși la mintea bătrânului, să plimbe câinele câte patruzeci de minute dimineața și patruzeci seara, iar uneori, Charlie cerea și la prânz afară, din pricina stomacului lui veșnic dat peste cap; dacă se scăpa prin casă, maică-sa făcea niște crize de-ai fi zis că acuma moare… Nu, douăzeci de minute de plimbare, de trei ori pe zi, era prea de ajuns.
Nu se punea la mintea lui taică-său, dar nici la mintea maică-sii, să-l facă pierdut prin parc. Charlie trebuia îngrijit ca și părințeii, laolaltă cu ei. Grigore îl ducea la consult la veterinar cel puțin o dată pe lună, fiindcă, pe lângă stomac, avea probleme și cu prostata. Pentru părinței, doctorul venea acasă tot o dată pe lună, pentru consult și rețete cu care Grigore umblă prin tot orașul pe la farmaciile care dau medicamente compensate. Cât de mult ar costa acele medicamente compensate, a căror compensație de la guvern scade lună de lună, Ionel nu uită și-i amintește adesea lui fiu-său că lui Charlie i-ar trebui o operație de cataractă care să-i redea vederea și care nici măcar n-ar costa cine știe ce, cam jumătate din pensia lui. Ar merita sacrificiul, să-l facă pe Charlie să vadă; cochetează îndelung cu această posibilitate, îl obsedează până într-atât, încât la un moment dat trebuie că s-a scăpat față de nevastă-sa. Pe cât de șocată, pe atât de tranșantă a fost Claudița lui: în clipa când Ionel va cheltui jumătate de pensie ca să opereze câinele, ea una va pleca de acasă.
Cum să plece? Unde să plece? Figura suptă-pergamentoasă, de spectru criogenat a bătrânului mustăcea electrocutată de emoții contradictorii. Dădea să râdă sau să plângă. Pe moment, cel puțin, o cam băgase pe mânecă. Soția lui, tovarășa lui de viață la bine și la rău, de aproape cincizeci de ani… Claudița lui, care nu mai iese din casă nici să cumpere o pâine. De când n-a mai fost la piață? Păi, de vreo doi ani, când s-a întors acasă fără portofel, păi, țiganii ăia nenorociți care se tot îndesau în ea când stătea la coadă la cireșe… Astă-vară a mai ieșit de câteva ori, pe banca din fața blocului, dar, de atunci, pauză, refuză pur și simplu, ce-i trebuie ei să iasă? Nu-i mai bine să stea în casa ei? N-o dă nimeni afară din casa ei, proprietatea ei, pentru care a muncit o viață și-acuma, la pensie, de ce să nu se bucure… Așa zice, și pe bună dreptate. Așa că unde ar putea să plece? Se întreabă soțul ei și o întreabă. Unde? Chiar n-are nicio importanță, dacă cuvântul ei în casa asta, care-i aparține și ei, nu contează mai mult decât un câine nenorocit, care-i umbrește și împute viața. Cei câțiva ani de care s-ar mai bucura pe pământul ăsta. Ce? Să știe bine Ionel, în momentul când va băga jumătate de pensie în fundul câinelui să-l opereze, ea o să plece de nebună prin parc și o să se arunce în lac…
Bătrânul se mai liniști, amintindu-și și povestindu-i lui Grigore cum, pe vremea când se cunoscuseră, citeau împreună Război și pace și Anna Karenina, iar mai apoi ea i-a citit dintr-o biografie a lui Tolstoi un episod asemănător, în care soția scriitorului, pradă unei crize de felul celei pe care o preconizează Claudița, fugise de-acasă și se aruncase în iazul din pădurea moșiei… Biografia aceea și toate romanele lui Tolstoi, apărute pe la începutul anilor cincizeci la editura Cartea Rusă, existau încă, îmbâcsite de praf, în biblioteca din sufragerie, o încropire ingenioasă de rafturi din scânduri băițuite, puse pe lanțuri atârnate în cuie împușcate în perete, la o palmă sub tavan. Șapte rafturi pe trei metri din lungimea peretelui și pe doi metri din înălțime,
deasupra canapelei pe care doarme Charlie, uneori cu bătrânul. Pe rafturi se îngrămădeau aproape o mie de cărți, cumpărate de-a lungul a celor aproape cincizeci de ani ai căsniciei părințeilor. Printre cărțile mai noi, apărute în anii cât Grigore lipsise din ambientul apartamentului părintesc, era o Biblie în coperți de vinilin negru și un Nou Testament cu Psalmii, care-l făcură pe Grigore să bănuiască, fără a fi totuși prea sigur, că ai lui se întorseseră la credința părinților lor, de care se deziseseră cândva, mă rog, asta n-ar mai conta decât ca simplu fapt divers. Grigore găsi în bibliotecă și un foarte simpatic și bine documentat catalog al raselor canine. În dreptul unei fotografii care părea să-l reproducă foarte fidel pe Charlie, cu tot cu harta de pete negre și ruginii pe fond alb a blănii crețe, a citit că foxterierul este o rasă obținută în Anglia la începutul secolului optsprezece, pentru a fi folosită la vânătoarea de vulpi, cele mai longevive exemplare putând ajunge la vârsta de optsprezece ani…. Extraordinar! La cei douăzeci de ani ai lui, despre Charlie s-ar putea spune că e un adevărat campion. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat, desigur, dacă ar fi fost nevoit să-și câștige viața alergând după vulpi prin pădure, în avangarda vânătorilor călări. Un câine îmburghezit, cocoloșit, care-și face veacul pe canapea sub bibliotecă, o ilustrare vie a degenerării rasei.
Grigore și Charlie, primii ieșiți la vânătoare de vulpi. În aprilie, la șase și jumătate, în ceața de cenușă a zorilor, parcul e pustiu. Spre șapte încep să apară alți câini scoși la plimbare și primii amatori de jogging pe aleile din jurul lacului, odată cu lumina dezmeticindu-se și crescând din boscheți și din luciul lacului tivit spre maluri cu cruste de gunoaie. Grigore, cu câinele alergând în fața lui, merge o vreme pe lângă lac, abătându-se apoi pe un istm lung de cincizeci de metri care dă într-o insulă dominată de un deal conic cu pante abrupte, având conformația unui vulcan. Om și câine urcă spre craterul vulcanului prin iarba udă. Ajung pe un platou oval de pământ bătătorit, înconjurat de câțiva pini pitici, având în centru un gorun înalt, viguros, gros cât să poată fi cuprins în brațe de un om. De aici se văd împrejurimile, până spre podul pe care trec tramvaiele și care taie în două parcul și lacul: jumătate din depresiunea parcului și jumătate din lac înconjurate de cvartale de blocuri; răsăritul văzându-se printre blocuri și pe deasupra lor, reflectându-se în șirurile de ferestre ale blocurilor de pe partea cealaltă a parcului, dinspre vest, aprinzându-le.
Nemișcat, cu spatele la gorun, Grigore scrutează cerul și zările baricadate de blocuri. E încins peste mijloc cu lesa de lanț a câinelui și cu gluga hanoracului negru trasă pe cap, căzută până-n sprâncene, ca viziera coifului unei armuri și câinele frecându-i-se de gambe cu scâncet stins, cerșindu-i parcă protecție, să-l apere de liniștea în derivă, invadată treptat și ireversibil de ciripitul vrăbiilor și croncănitul ciorilor. Un bărbat crescând parcă odată cu lumina, la fel de drept și viguros ca gorunul din spatele lui. Văzut din spate sau dintr-o parte, nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani. Mirosul de pământ reavăn și ierburi și mirosul lacului îi induc pentru o clipă lungă senzația că are treizeci de ani. Se apleacă lent în față, frângându-se de mijloc, fără să îndoaie genunchii, atingând cu degetele vârful adidașilor, într-un exercițiu de stretching care-i solicită la maxim mușchii din spatele coapselor. După un minut se îndreaptă, începe să sară, încercând să ridice din săritură genunchii la piept. Reușește o dată, de două ori, de trei ori… Nu mai poate. Altă dată făcea serii de câte zece-cincisprezece sărituri. Altă dată, când? Mai bine nu te mai gândești. Refuză gândul, continuând să țopăie mărunt, pe amândouă picioarele și pe câte unul alternativ, ca și cum ar sări coarda, după care se învârte pe marginile platoului și în jurul gorunului într-un dans complex și rapid de box cu umbra, cu câinele țopăind în jurul lui, sărind, lătrând în ritmul mișcărilor de cap și de trunchi al simulărilor, eschivelor și loviturilor punctate de jeturi scurte și violente de expirații. Lovituri directe, un-doiuri, cu brațul stâng din față, repetat și pe urmă cu ambele brațe, alternativ, din poziție de gardă, din mișcare continuă, cu brațele sus, îndoite din coate și cu capul între antebrațe, cu bărbia în piept și ascunsă în umărul stâng. Pași înainte, pași înapoi, pași lateral încrucișați, viteză de reacție și explozie pe lovitură, directe legându-se cu croșee, upercuturi, jaburi…
Respiră, respiră, respiră!… Eschivează, fentează, lovește, contraatacă! Du-te peste el, nu-l lăsa să respire, nu te opri, nu te opri, nu te opri, mori cu el de gât! În vârful vulcanului din mijlocul insulei, învârtindu-se în jurul gorunului, la ora șapte a unei dimineți de aprilie. Un loc și un timp propice să spună că a fost cea mai mare greșeală a vieții lui să se lase de box. Asta ar fi fost să fie menirea lui, deși s-ar zice că s-a lăsat înainte de a se apuca cu adevărat, înainte de a da de greu și a învinge acel greu, după nouă meciuri la categoria de vârstă juniori doi, sub șaisprezece ani adică, la categoria de greutate cocoș și pană, cincizeci și patru și cincizeci și șapte de kilograme. N-ar fi, totuși, mai puțin adevărat dacă ar spune că s-a lăsat în plină glorie, câștigând opt din cele nouă meciuri, dintre care unul, ultimul chiar, prin K. O. în repriza a doua. Culmea baftei și a ghinionului: tocmai când începuse să-și ghicească adversarii ca să-i pună jos, a trebuit să renunțe. Respiră! respiră! respiră… Gâfâi, îți dai sufletul, ți-l risipești peste apa lacului și peste zările baricadate de blocuri. Momentul fast a trecut prea repede, ca întotdeauna prea repede. A fost mai scurt decât cariera lui de boxer. E obosit, amețit, străbătut din viscere până-n creștet de un junghi incandescent. Câinele, ostenit și el, pe brânci, gâfâind cu limba scoasă, lângă stăpânul frânt iarăși de mijloc, cu vârful degetelor întinse spre vârful adidașilor, așteptând să-și revină, privind printre picioare parcul, lacul și blocurile răsturnate. Se dezmeticește anevoie prin lava vâscoasă a ostenelii, înoată prin ea și malu-i departe, tot mai departe… Nu mai are treizeci de ani și nici măcar patruzeci, se simte mai bătrân cu douăzeci de ani decât cei patruzeci și șapte câți are. Nu mai știe nici câți ani are, nu mai știe nici cum îl cheamă și ce caută aici în vârful dealului cu un câine lângă el… Ca prin minune-și revine, pare să-și ia zborul luând-o la fugă la vale spre poalele dealului, energizat de un gând.
Uitase… Zilele astea, mâine sau poimâine, va primi niște bani în contul unor articole scrise pentru Revista Crescătorilor de Animale Mici. Îndeajuns de mulți ca să se bucure, bucurându-se totodată că a picat aplicat pe meseria părinților lui, deși nu mai e nici pe departe o meserie atât de bine văzută și bănoasă ca pe vremea lor, când Partidul avea grijă, mai cu seamă, de propovăduitorii grijii față de om a Partidului, ca ei. Cel puțin în ce-i privea, grija față de om a Partidului nu era vorbă-n vânt. Partidul nu te lăsa la greu, Grig, dar cu ce preț, cu ce preț…
Meseria lu’ tata, cică. Moștenirea. Praful și umbra moștenirii. Partidul. Rahatul frazelor, care și lui îi dă o coajă de pâine uscată… Dacă ar fi făcut carieră în box, ar fi luat destui pumni în căpățână ca să nu mai fie în stare să scoată fraze din ea. Ar fi fost mai bine? Sau… I-ar da mâna să spună invers, că cea mai mare greșeală a vieții lui ar fi fost să se țină de box? Sau să i se fi dedicat trup și suflet, tăindu-și astfel posibilitatea de a se mai mânji de rahatul frazelor… Bucură-te de ce ți se dă și primește cu brațele deschise. Mâine sau poimâine, așadar, va avea destui bani ca să petreacă o săptămână-două înainte și după Paști în sânul celeilalte familii, cu Camelia și Dănuț, în apartamentul lor din Slobozia. O bucurie umbrită în permanență de reversul ei, familia lui din Slobozia nu e dorită și primită aici de către proprietarii de drept, Ionel și Claudia Stoenescu, cărora Grigore nu vede cum le-ar putea forța bunăvoința, socotind că deja au dovedit destulă bunăvoință primindu-l pe el, deși s-ar spune că fără el s-ar descurca mai greu. Cel puțin așa i-ar plăcea să creadă, lui însuși fiindu-i destul de greu să supraviețuiască împreună cu familia din Slobozia, așa încât a ales acest compromis, sau simulacru de viață de familie, constrâns la o adică de lipsa posibilităților, și asta i-ar plăcea să creadă, când de fapt și el și Camelia au predispoziție spre formula asta: fiecare cu aia mă-sii, mă rog, Camelia atârnă și ea cât îi stă în putință la părinții ei de la țară, dintr-un sat din împrejurimile Sloboziei, dar când se întâmplă să avem banii noștri reîncălzim ciorbița iubirii, o dăm în clocot, ne îmbătăm cu aburii ei… Banul, care va să zică, oferindu-ți, printre altele, și iluzia unei familii, a tihnei și belșugului domestic, după care tot omul tânjește și se perpelește. Durează cât durează, se termină; alt moment nefast, la care Grigore se gândește în avans, ca de obicei. Ce vom face după aceea ca să mai câștigăm un bănuț, un ban grămadă, de-o fasolică, de-o murăturică, de-o gustărică, e tot mai greu și mai greu și mai greu…
Gata, Charlie, am vânat destule vulpi.