Plouase. Dealul fumega ușor. Se ridica abur din el ca dintr-o spinare de cal. Un cal alergat și asudat peste poate.
Și, pe ramurile mesteacănului, sclipeau în soare zeci, sute de picături. Un candelabru sau, mai bine zis, un lampadar feeric. Era pomul care face stropi de argint. Frate cu pomul care face ciori, mi-am zis zâmbind unei amintiri.
Tremurau diamantin aproape toate bobițele, dar câteva, ici-colo, înhățaseră câte o culoare din curcubeu. Fie albăstruie, fie roșie, fie verde sau mov. Doar o clipă, luminița pâlpâia palid și dispărea. Șansă, destin, talant, alegere?
— Da’ curcubeul uriaș l-ați văzut?
— Heei, tu erai Fetiță-Lăptăriță? Parcă apăreai doar seara… Nu, nu l-am văzut. O fi fost în spatele casei.
— Chiar așa. Ce păcat că nu l-ați văzut, că avea un picior aici în vale la noi și unul pe munte. Se zice că bea apă din locul unde atinge pământul. O fi?
— Măă, prea vreți voi să le știu eu pe toate. Dar tu ai zărit ceva mai devreme casele din nori?
— Aa, nu, unde erau? Și erau de-adevăratelea?
I-am spus, deși mi se părea o taină a mea, un dar. De tăcut, nu de împărtășit. Că oamenii te cred zănatic, cu vedenii. În caz că te ascultă și nu-și fac urechea toacă, nu rămân niznai. Se putea oare să nu povestesc unui copil? Ba mai mult, era un nou dar s-o pot face. Numai un copil ar putea pricepe că nu e năzărire, nici născocire. Și o fetiță cocoșată – credeam eu – are antene mult mai mari. Chit că nu puteai pune mâna pe ele, pe casele alea, conțineau o energie, pe care ea ar putea-o simți…
— Să vezi… Cred că e un fenomen de refracție sau cum i-o zice… Lumina, când trece de la un aer fierbinte, la unul mai rece, își schimbă unghiul, incidența, pricepi? Proiectează năzdrăvănii. Pe lângă o șosea încinsă de soare, ai să vezi în zare ape vălurind. Și, în deșert printre nisipuri, castele, Fata Morgana. Și curcubeul, tot asta e. O refracție, un proces natural. Că lumina albă a soarelui întâlnește particule umede de ceață și se separă în culorile ce-o compun. Știi că femeile văd mai multe culori? După cum vibrează unda luminoasă, frecvența ei. Și ele au o rezoluție mai bună a ochiului, cum să zic? După ce apune soarele, continui să-l percepi miraj multicolor, că-l răsfrânge pământul, deși astrul a coborât după munte. Voi ziceți atunci că „se uită soarele înapoi”. Așa și acum…
— Acum, ce? Că doar venea furtuna, cerul era negru.
— Asta-i că era plumburiu doar spre Bucegi, un zid întunecat. Un adevărat perete sumbru. Și câteva raze strecurate dinspre Piatra Craiului, piezișe, raze de apus, au proiectat pe norul ăla casele de pe coastă. Nu umbre, ci așa cum erau, încât păreau adevărate, dar în văzduh. E rar de tot fenomenul… Poți să te consideri binecuvântată de vezi pe nori, ba una, ba alta.
— Păi, atunci sunt! Să știți că sunt. Deseori, la pensiunea de sus, vin oameni mulți de la oraș și mă mai amestec printre ei, mă mai joc cu cei mici și-i întreb despre capitală.
— Vrei tu să afli cum e acolo?
— Sigur, sigur. Eu n-am fost decât în Rucăr, de aici, pe mâna dreaptă și în Râșnov, de aici pe mâna stângă. De parcă m-am răstignit. Cine să mă ducă și pe mine măcar la Brașov? Că-s a nimănui.
M-am întors spre ea, cu teama că o s-o văd plângând. Dar ei îi străluceau ochii și se îmbujorase. Se tăgârța, cum zic copii, de-o ramură de jos a frasinului bătrân. Se legăna. Întruna, fără oprire. Mă gândeam că se va rupe craca și va pica în nas. Voiam s-o opresc. Dar s-a pornit să cânte și-am lăsat-o. A sărit, din mișcare, pe altă cracă. Aproape chiuia. Se cățăra tot mai sus, ca o maimuțică. Oare cocoașa aia a ei n-o avea fiindcă, mică de tot, căzuse din vreun pom? Parcă umbla vorba că se suise pe un dulap, fiindcă voia să dea jos ceasul de perete, ăla cu cuc, și, pe urmă, dulapul căzuse peste ea. Ajunsese la mine și o poveste, pe care refuzasem s-o cred. Că un copil mai mare clătinase hârbul de dulap, când o văzuse pe mititică în vârf. De gelozie, fusese ciudos, cum zic oamenii… Că n-a înhățat primul pasărea cea cântăcioasă de lemn.
M-am trezit că-mi povestește cum vede… pe nori Roata Mare din București și, jos, oameni-furnici. Apoi, Casa Presei, fostă a Scânteii, Parcul „Fierăstrău”, Televiziunea, Atheneul, Palatul regal, Palatul Cotroceni, Palatul Elisabeta, Teatrul Național, Casa Poporului, Patriarhia și, Doamne, câte nu-și imagina, biserici vestite, Parcul Carol și Parcul Cișmigiu, Parcul Izvor, ba și cel de la I.O.R, lacurile, cu bărci cu tot… Se oprea și bătea din palme. Apoi, înșira iar: metroul, bulevarde cu autobuze și șuvoaie de limuzine. Statui, monumente și fântâni arteziene. Unele colorate aprins, nu ca stropii mei de după ploaie, din pomi. Piețele pline, pline, până și cu… mitinguri! Omenire, forfotă. Animozitatea, iritarea, poluarea nu și le imagina. Nici poluarea luminoasă, de nu puteai vedea noaptea stelele. Eh! Mă gândeam, înfiorată, că n-ar trebui să dea pădurea ei de aici pe niciun parc din capitală. Dar nu-i puteam strica bucuria. Le „văzuse” toate, da. Pe nori. Doar din relatări? Stoluri de lebede, clădirile.
Mi-am înghițit limba pentru multă vreme. Și mi-am jurat să nu mai încerc să explic fenomenul de refracție a luminii. Și-n general, să nu mai explic nimic. Să povestesc doar fleacuri. Și, cel mai bine, să tac.
În tăcerea ce s-a lăsat, auzeam cosașii în iarbă. Și-un pui al vântului de seară. E o minune tăcerea, câte nu spune…
Numai că a sunat telefonul. Ne-a speriat pe amândouă. Am sărit în sus de-a dreptul. Și-a răsunat tare, clar, vocea Lucicăi lu’ Lăcustaru, risipindu-se peste vale:
— Măi Doamnă, unde crezi că e fiul meu? A bătut cică Europa, înțelegi, măi Doamnă? Toată… Înțelegeți? Toată și acum e în Berlin. Crede c-a dat de urma lui Iohan și, cum era aproape fericit, nu l-a răbdat inima să nu mă sune. Cine-o fi, măi Doamnă, Iohan ăsta, că-și dă duhul pentru el, da’ io n-am întrebat nimic. Bine că se întoarce sănătos…
— De unde să știu? Dar mă bucur că vine acasă și mă bucur că te-a sunat pe dumneata…
Am închis și m-am răsucit spre mica… șamaniță, c-așa hotărâsem în sinea mea să-i spun Lăptăriței cea cocoșată. Iar ea a rostit rar și cu voce șoptită, de nici n-am auzit bine:
— Cum cine? Iohan se vede că-i Ionuț. Fiu’ lu’ Cipriana. Dar nu vom spune nimic până nu se întoarce, da? Vă rog, tăcere…
Copila părea deodată, brusc, mult mai matură și cu o licărire ciudată în ochi. A coborât încet din copac și s-a așezat lângă mine pe băncuță. Cu mișcări aproape hieratice. Sbânțuiala de până acum dispăruse fără urmă. Mă atingea, fără să vrea, cu cotul, cu genunchiul, și emoția ei mi se transmitea. Electric. Mă molipsea. Mai rău ca virusul. A micșorat pleoapele, a privit țintă spre Niciunde, a devenit ușor țeapănă, și a început să înșire vorbe fără intonație, cântate monoton, ca o recitare. În transă. Îmi povestea, uite așa, cum e… Berlinul. Ăla oraș, ce București?
Am înțeles atunci că ea chiar „vede”, nu-și imaginează. Și m-am înfiorat. Am privit-o cu respect și un strop de înfricoșare.
Devenise parcă, pe nesimțite, un copil bătrân sau, mai curând, un bătrân-bătrână copil. Din cei ce sunt un soi de pahare ale veșniciei. Cu lumină fără vârstă pe chip și zâmbet pentru întreaga omenire. Nu numai pentru mine, cea aflată alături.
A început însă, tot ca un copil, cu ce i se părea ei mai țanțoș. Cu Turnul de televiziune, cândva fala RDG-ului, chit că ultimii metri din vârf se tot dărâmau. Până ce, nu știu cum, l-au stabilizat. Bineînțeles, apoi, cu Alexanderplatz, și Insula Muzeelor, domuri și universități, cu Râul Spree sufocat de barcazuri cu turiști, că apa asta servise drept graniță între cele două Germanii. Turiști bântuiau și-n ricșe trase de bicicliști, și-n autobuze cu etaj, și-n metrouri, și pietoni pe străzi, în sus și-n jos… Ăștia, furnici. Poarta Babilonului, din Muzeul Pergamon, bătea de departe Poarta Brandenburg, dar frisoane cea din urmă îți dădea. În Grădina Zoologică se afla unicul pui de urs alb născut în captivitate, micul Knut. În parcul de alături, toți copacii fuseseră tăiați după război, pentru foc. N-ai fi zis acum asta. Tronau și se întrețeseau sufocând aleile. Îi replantaseră.
Nu știu de ce, Lăptărița se oprea mai mult în parcuri, zecile de parcuri… Pădurea din ea se vede că le chema. Un soi de atracție. Victoria Park cu o cascadă despletită pe stânci, de n-ai fi zis în veac că este artificială, nu naturală. Celebra o victorie asupra lui Napoleon. La Nikolskoe, într-o pădure parc, o contesă rusoaică ridicase, stingheră, o biserică deasupra unui lac. Iar în Pădurea Grunewald, cea uriașă, supraviețuiseră… dune de nisip! Din dorsala glaciară ce traversase Europa și, acum, trupele de mistreți se împotmoleau. Furioși. Toate parcurile din oraș erau sălbăticite, înierbate, fără bănci, fără ronduri ticluite cu flori. Și peluzele dintre linii de tramvai la fel. Toți stăteau până târziu pe iarbă, cu cățel, cu purcel, cu badminton, cu mingii și cărți… Și seara, ratoni și jderi, vulpi, zeci de vulpi, iar în iazurile cu stuf, se piteau rațe și lișițe și vreun crap roșu, chinezesc, uriaș, decorativ, în care ziua dăduseră cu ghinde copiii. Pe pământ, altminteri, covoare de ghinde, jir și castane. Numai câini vagabonzi, jegăriți, nu erau. De niciun fel. Verra, cea din Finlanda, n-avea ce căuta acolo.
Ceea ce o captiva pe Povestitoare, și mă înduioșa la rândul meu, era atenția ei pentru bicicliști, puzderie, puhoaie de biciclete. Și ades, câte o copilă blondă, cu zulufi sub caschetă, zâmbind în vânt. Îi rămâneau ochii, absenți, la ea. O urmărea. Îi părea un vis.
Mă aiurise de tot Lăptărița, ajunsesem să-mi închipui Berlinul ca pe-o Grădină a lui Dumnezeu. Dar, poate, așa trebuia să arate fiece urbe din lumea cea mare. Așa cum o proiecta ea, Fetița Șamancă. Numai că văzuse, vedea și plăcuțele de alamă din pavajul trotuarelor. Sfâșietoare.
Casele fuseseră bombardate, unde dar să fi fost menționați cei ce le-au locuit? Mai ales evreii de acolo – ridicați, duși, încarcerați și gazați. Unde le-ar fi fost locul de pomenire? Ceilalți dispăruți aveau un loc în vreun cimitir, dar ei? Mergeai și te trezeai gata să calci peste plăcuțe… Rămâneai cu piciorul în aer. Mai existau, în Berlin, gara și șinele de tren, de unde porneau garniturile spre lagăre. Plăci de fontă, prinse în buloane, aveau înscrise date și cifre. Șiruri nesfârșite. Pe traverse, din loc în loc, câte o floare ofrandă.
Am întrebat, cu absolută sfială, de era și Zgrumbir pe acolo. Întrebare absurdă. Numai că, șocant, Fetița îl văzuse mâncând! Rață caramelizată pe pilaf cu bambus, într-o mică dugheană, prăpădită, cu două mese de plastic înăuntru și două afară-n stradă. Cu geam crăpat și lipit cu scotch. Cu o copertină jumulită de vânturi și ploi. La „Little Hanoi”, cu un vietnamez bătrân, sfrijit, îndoit de șale de la atâtea plecăciuni. Zgrumbir îl bătuse prietenește pe spate, cât pe ce să-l dărâme, pentru harta sfâșiată ce-a primit-o. Și pentru sfat. Moșneguțul sbârcit, auzind unde vrea să ajungă, i-a spus că biletul folosit în autobuz e valabil și pe vapor. Să nu plătească altul. Insulele erau socotite cartiere ale orașului. Vorbiseră în engleză, pe care-o rupea și Radu. Spusese că, după ce-a bătut în lat și în lung orașele Europei, firul l-a adus aici și anume pe un lac. Căuta Insula Păunilor…
Am rămas gură cască, nu mai suflam.
O pornise dar tânărul nostru, cu nasu-n hârtiile gălbejite, spre zona cu lacuri și insule. Numai el știa ce ață-l trăgea acolo. Om de munte, ce nu învățase să înoate, apa îl respingea. Și cât bântuise, ca să afle locul ăsta. Tegler, Vansee, Kladow, insule pline de pescari, de cormorani și egrete, de ambarcațiuni, de case rafistolate și restricții: Privat Weg.
Pe vas, un mic grup cam gălăgios. A ciulit urechea: hei, se vorbea românește! S-a apropiat îndată și i-a bătut pe umăr și pe aceia. Tocmai terminaseră de acordat instrumentele și s-au pus pe cântat, cu ochii scânteind spre el. „Barca pe valuri”… De coborât, a coborât împreună cu romii de gât. Apoi ceata a pornit cu lăutele printre vile și el s-a aciuiat la mal, făcându-le cu mâna…
Cum-necum, a rămas Zgrumbir în buza apei, ascuns în stuf, lângă Insula Păunilor. Bietele păsări, fuseseră mâncate de vulpi flămânde în război. Mai erau doar unul, doi păuni și ăștia readuși, nu urmași, spre consfințirea numelui. Țiganii, contrar renumelui, le-or da pace. Zâmbea…
A simțit brusc cum ceva îl ia pe sus. Îi exploda pieptul. Îl arunca în aer.
Și l-a zărit! Îl zărise. Ce teribil noroc, ce șansă, ce clipă anume. O mică șalupă în care… În care a urcat un bunic cu un nepoțel. Micul Johan! A rămas încremenit, fascinat. Copilul căutat și răscăutat. Iată-l, în sfârșit! Apa se legăna.
Nu se poate, dar da! De parcă funcționase un magnetism. Bine, sănătos, voinic și… iubit. Răscolise Europa să-l afle. Din aproape în aproape, indiciile îl aduseseră aici. Uite-l. Apa se legăna.
Și avea să-l lase unde e. A hotărât deplin și rapid. Pe loc. Să i se desfășoare viața aici, de unde n-avea nici un rost să-l smulgă. Ionuț nu mai era. Devenise himeră. Un desen scrijelit pe pereți de peșteră… Undeva, în Carpați.
Copilul se privea pe sine în undele apei și, deodată, bărbatul s-a imaginat și el pe sine, mic de tot, în copilărie, aplecat peste o găleată cu apă de fântână. Ce văzuse atunci?
Ce chip? S-a apropiat periculos și a privit. Ce bine că bunicul era atent la cu totul altceva. La motorul ce-i dădea bătaie de cap și nu pornea. Aproape a amețit Zgrumbir, să se prăbușească în lac și mai multe nu. Apa se legăna.
Și-n ea se vedea clar. Chipul era absolut același, același: un Zgrumbir mic-mititel!
Asta văzuse și el, cândva.
Dar cum? Doar nu era al lui copilul. Nu era. Cipriana se măritase cu altcineva și el plecase din țară. De supărare. De amărăciune. Cum?!
Iar acum? Se făptuise un miracol?! Totul era prea repede. Acum, chiar nu mai înțelegea nimic. Apa se legăna. A scăpat pâlcul de stuf din mână. Se zbătea.
Se scufunda. Micuțul a ridicat ochii mari – verzi cu ape! Și s-au privit, adânc, o clipă. Apoi bărbatul fusese înghițit.
Apa nu se mai legăna.
Fetița-Lăptărița s-a repezit la mine. Și a început să dea. Iute, iute. Cu pumnișori mici, osoși, ascuțiți. În tăcere, sufocată. Tăceam și eu. Gâtuită de uimire. Nu se putea opri, mă bumbăcea. Între coaste, bufniturile aveau asemenea ecou, că nu le-am uitat mult timp sunetul. Părea că am un clopot înăuntru. Iar copila nu părea să se mai poată opri.
Până ce a scos un țipăt lung și a fugit spre pădure. N-a mai adus niciodată lapte. N-am mai văzut-o. Ani de-a rândul, n-am mai știut de ea. Doar vuietul din mine, uneori, suna.