Motto: S-a așezat pe mine o idee/
și mă clocește maternă

 

 

Elegia oului, A noua trebuie citită în strânsă legătură și continuitate cu Hiperboreeana, a opta. Căci tot despre naștere și zbor și păsări (pliscuri) este vorba. Și iarăși despre ceva care brusc devine mai mare decât orice mărime. Numai că aici avem de-a face cu nașterea ce se petrece prin călduroasa ecloziune. O antiteză semnificativă în sine între cele două poeme. În contrast cu dogmaticul ou barbian, aici tocmai perpetuitatea nașterilor dă forță și sens simbolului. Oul cosmogonic de aici este, de fapt, o succesiune infinită de nașteri spre o „trezire” ca din somn. Parcă existența ca atare nu mai apucă să se manifeste, totul se reduce la „așteptarea zborului”, la o încercare repetată (parcă vedem o metonimie a celor câteva mii de texte nichitiene în care mereu se încearcă o reluare a zborului absolut în indeterminat) de a se naște, de a sparge coaja neagră a increatului. Și tot nașterea qua poet este miracolul pipăit metaforic în această elegie. Căci se pornește de la o pasivitate („mă las încălzit”) și de la intuiția unui destin pre-scris („așteptarea zborului locuind în mine”). Oximoronul violent al primului vers nu este ușor de descifrat. Și este evident o cheie. Nu voi întârzia asupra conotațiilor mitico-simbolice ale oului cosmogonic1, subliniind doar că este sugerată o omologie poet – univers, extrem de puternică. Și că lunga „clocire” trimite la una dintre cele mai elaborate și discrete imagini cosmogonice eminesciene: „în cuibar rotind de ape peste care luna zace”. Luna este în poemul eminescian marea „cloșcă” care încălzește oul primordial. Iar la Nichita Stănescu Ideea este cea care clocește: „S-a așezat pe mine o idee/și mă clocește maternă”. Tonul elegiei a noua este mult mai detașat, senin față de zbuciumul din A opta. Doar negrul acesta încurcă, nimic din poem nu-l elucidează. Poate fi, sigur, o sugestie a destinului. Dar, și mai precis, fixează un Altfel constitutiv. Poetul nu se poate naște decât dintr-un ou negru. Adică altfel. Mai discursiv psihologic, imaginea este de regăsit în poemul care poartă exact acest titlu: Oul negru, din Un pământ numit România: „oul negru tristețea mi-a ouat/și-acum îl clocește, cum soarele Africa”.
De fapt, oul este dublu locuit de „sinele lângă sine”, „unul lângă altul, nedezlipit”. Fundamentala schizoidie a ființei, dedublarea îi permite poetului să fie în ou și în zbor. Să-și trăiască îngemănarea, nunta între sinele și sinea sa, cum ar spune Noica. Ideea, spiritul germinal este, simultan, clocitoarea dar și ținta ieșirii din ou. „ou, mi-am zis, voi fi în curând/Speriind vulturoaica de pe mine/și zburând-o” (Ou spart în Epica Magna, O.M., IV, p.155). Iată seria de poezii având termenul ou în titlu: Ou de mierlă,, III, 168; Ou negru, II, 259; Ou spart, IV, 155; Oul, III, 402; Oul cu iris, II, 74; Oul ouat de zeiță, III, 364 (numerotarea se referă la ediția Condeescu, Opera Magna, 6 vol., notată aici cu inițiale). Imaginii zborului îi este dedicat un întreg capitol în analiza lui Corin Braga asupra imaginarului stănescian2. Poetul se naște în vederea, cu presentimentul zborului („în așteptarea zborului locuind în mine”). Zbor, pasăre, săgeată, pană… alcătuiesc o serie de concepte strâns legate într-un silogism poetic total. Zborul ca desprindere spre imortalitate este, de aceea, mereu legat de problema corporalului. Aripa al cărei sentiment îi „curge-n spinare” leagă cele două planuri. Poet al zborului, al verticalei ascendente, adică al desprinderii de material, Nichita Stănescu forțează, după cum observă Marin Tarangul, limitele imaginarului. Ceea ce ne poate apărea, din perspectivă strict estetică, eșec sau incoerență, este, din perspectiva imaginarului, o pipăire a inefabilului prin cuvinte – imagini, un experiment continuu. „Sentimentul” (unei aripi), „senzația” (din ochi) trimit tocmai la o altfel de estetică, originară. Și aici invocația retorică are funcția unui fel de energie de comprimare, care implică oracular ascunse zeități. „O tu, întuneric mare,/ tu dezgustată naștere încremenită”. Este vorba de o condamnare existențială în aceste poeme nichitiene despre naștere, precum enunța el categoric în Cele patru coerențe fundamentale: „A te naște este o condamnare la moarte”. De aici trauma nașterii încremenite (oximoron pereche celui din primul vers). Pre-nașterea este o „căutare a organului” de către funcție (din nou această elegie trebuie recitită împreună cu a zecea Elegie. Elegiile sunt, în fond, o singură și definitivă/definitorie Cină): aripa caută spinarea, vederea caută ochiul. Ecuația aceasta, atât de banală filozofic și atât de greu de interiorizat de fapt, naștere = moarte, se insinuează aici printr-o „izbucnire” la viață după ce tot ce este „înăuntru”, se transformă „într-un fel de plisc” care crește în toate părțile pentru a sfărâma limita, coaja neagră. Neagră pentru că dincolo de ea este moartea. Și care sare, ca schijele, de jur împrejur. „scot ochi cu priviri nereale/ la dreapta, la stânga, în sus și în jos,/ născând șir de regi-animale,/ care știu cum se moare frumos”. Spargerea oului este nașterea anatomiei. Dar încă nu a realității. Șira spinării se curbează în forma știută, nu are „abstracțiunea” geometrică a unui obelisc. Mersul, umbletul e învățat și fără de întoarcere. Ochiul își caută orbita. Mai întâi este deci un fel de frenezie a Interiorului de a scăpa în afară: „Sare din mine un fel de plisc/ în toate părțile și deodată”. Vrea să pulverizeze pur și simplu coaja. „Sar cojile negre, oho!” (puternică interjecția!). Este o expansiune, o pregătire de zbor a „păsării” duhului abia născut: „Mai mare mă aflu și nezburat”.
Să nu trecem însă prea repede peste Ideea-cloșcă. Jocul înăuntru – în afară este trecerea de la ceva rotund, cald și ferm la o „dezgustată naștere încremenită”. Ideea de aici să fie simetrică aprigului ideal din A opta? Sunt multe motive să acceptăm ipoteza. Poetul se naște în vederea acestei idei. Membrana interioară a oului este, firește, o piele „lipită de-a dreptul pe suflet”. Totul este protectiv în această matrice. Din care, însă, trebuie evadat. Pentru a ajunge în realitate, în spațiu („lipit de acel încotro”, „cu o boltă de jur împrejur adăugat”). Dar evadarea din ou se dovedește a fi intrarea într-alt ou. Observam, analizând Lecția despre cub, omologia cu trecerea lui Iona sorescian din burtă de cașalot în burtă de cașalot, mai mare. Ceva similar se întâmplă aici, spargerea oului te scoate în interiorul unui ou mai mare. „și iată-mă, iarăși, suav,/ închis într-un ou mult mai mare”. Procesul se relansează. Existența este, astfel, un șir nesfârșit de „Ouă concentrice, negre, sparte/ fiecare pe rând și în parte”. Iar spargerea se petrece, paradoxal, altfel, nu prin bruschețea pliscurilor percutante, ci prin inefabila atingere cu „o pană de os, irizată/ care/ atinge negrul concav”. Este un fel de a sugera că nașterea nu (ne) este niciodată deplină, rămânem jumătate gălbenuș, jumătate pasăre. Cât de bine se potrivește aici aforismul maiorescian: „nicio limită eternă nu ne oprește, dar etern ne oprește o limită”. Limita aceasta este „oul mare” din poem. Invocație, făcând ecou celei a marelui întuneric de la începutul textului. „Ou mare! Silabă răcnită/ într-o perpetuă creștere smulsă/ fără tavan stalactită/ sedusă”. Răcnetul este al nașterii. El marchează ruptura. Iar spațiul boltă concav este brusc despicat de axul vertical al stalactitei. Imaginea e obscură, sedusă de cine? Cred că este, ieșind din logica mecanică a șirului de cupole („fără tavan”), o disperată încercare de spargere nu a cojii, ci a destinului, seducția verticalei reci (stalactita) care unește cu spiritul absolut. Șira spinării a refuzat să fie verticala ascendentă a obeliscului, stalactita, ca verticală descendentă și rece, axis mundi, sprijină tavanul.
Poetul este și va rămâne „pui de pasăre respins de zbor”. Să observăm că zborul apare în poem doar sub forma posibilului: „așteptarea zborului”, „respins de zbor”, „nezburată aripă”. Cum să zbori într-un ou? Întrebare cheie a poeziei nichitiene. Într-o poezie scrisă cu vreo doi ani înaintea Elegiilor, Lauda omului, fixa cu prospețimea aurorală imaginea acestui zbor interior: „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripile crescute înlăuntru,/ care bat, plutind, planând,/ într-un aer mai curat – care e gândul!”. Traseul din miezul pământului la Alcor este traseul obligatoriu al poeziei. Dar, revenind la o imagine „uitată” la începutul poemului, călătoria aceasta înseamnă o sfâșiere, sinele se rupe de sine. Ochiul de ochi. Însuși de însuși. Un alt eu pare a rămâne în ou. Aduc aici ca ilustrare aproape didactică a acestei sfâșieri ca metaforă personală nichitiană poemul Cina fără de taină, din volumul Oase plângând: „Taie-mă, dracului, odată în două/ ca să fim doi!/ Smulge-mi odată ochiul ca să fim/ mai mulți,/ noi, orbii şi văzătorii!/ Rupe-mi, odată dracului, picioarele/ ca să dăm dreptate roții!/ Calcă-mi creierul meu cenuşiu,/ ca să dăm dreptate odată cuvântului!”. Numai această despărțire a sinei de sine face posibilă vederea noastră, a orbilor văzători. Silogismul poetic de aici alcătuiește o metaforă globală care ne ajută să înțelegem mult mai bine Ideea care clocește oul poetic: roata este față de picioare ceea ce este cuvântul față de creier. Aflăm aici, după sintagma memorabilă a Simonei Weill, un raport între greutate și har. Greutatea ține de picioare și creier cenușiu (anatomia, materia), harul de roată (cerc) și cuvânt (litera, abstractul, spiritul). Demonstrația este aproape more geometrico. Alef și anatomia sa sunt de regăsit și aici. Ceea ce se naște, (nimic de-a face cu o filosofică metemsomatoză) este o perpetuă încercare „neagră”. O aripă epuizându-se în virtual. În virtual, pentru că finalmente, greutatea copleșește harul, „însuși pe însuși se lasă” (apasă, strivește) „ca o neagră ninsoare, de greu”. În negrul ou ninge negru, iar aripa păsării rămâne nezburată, nesprijinită de văzduh. Putem merge și mai departe, utilizând omologia aripă – pasăre – înger (vezi G. Durand), notând ideea ratării sacrului, absolutului, pentru că aripa va rămâne pururea nezburată.
Iar finalul survine, specific nichitian, într-o rostire apoftegmatică: „Numai din somn/ se poate trezi fiecare, -/ din coaja vieții nici unul,/ niciodată”. „Căci lumea pare numai a curge trecătoare/ Toate sunt coji durerii celei nepieritoare” scanda cu un veac înainte celălalt Poet. Amândoi spărgeau, din durere, aceeași coajă neagră a existenței.

 

 

Note
1 „Oul cosmic reprezintă un spațiu simbolic de introversiune și gestație, în vederea ecloziunii în conștiință. E vorba de o autocreație; Nichita Stănescu refuză predestinarea, supunerea la somațiile și umorile unui subconștient traumatizat, bântuit de spaime și fobii; conștiința poetică este un mediu virgin, în care scriitorul își poate construi o nouă biografie”. Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar; ed. Tracus Arte, 2013; p. 161;
2 Op cit. pp. 161-199;