Consiliul
Județean Cluj
P. P. Negulescu: încercare în filosofia culturii
Ceea ce atrage atenția mai întâi la P. P. Negulescu, în toate scrierile sale, este claritatea, limpiditatea exprimării. Cred că este printre puținii filosofi români al căror stil este impecabil; şi nu numai din punct de vedere al aspectului ştiințific, expres formulat, dar şi din punct de vedere oarecum literar. Dintre interbelici se poate să aibă cea mai abilă şi fericită folosire a raționamentului şi a demonstrației.
În Geneza formelor culturii apare o înşiruire de teorii culturale cunoscute, din compilarea şi prezentarea cărora se articulează un discurs coerent pe marginea genezei culturii. Folosindu-se de marile idei ale epocii sale, P. P. Negulescu alcătuieşte un tablou bine structurat şi corect îndreptățit al factorilor, atât concreți, cât şi posibili, care să fi condus de la matrici, fie biologice, genetice, istorice, sociale, politice etc., la manifestări culturale bine determinate, urmând firul unui determinism intern pe care autorul îl presupune în subsidiaritatea ideilor sale despre cultură. Cred că n-am întâlnit un optimism mai pronunțat, în ceea ce priveşte convingerile la care autorul a ajuns, iar această siguranță a părerilor sale este direct contagioasă. Faptul că el prezintă anumite teorii care nu-i aparțin, numai şi numai însoțite de argumentele, de data asta ale sale, de argumentele cele mai serioase şi mai pertinente, înseamnă că a avut, în elaborare, o strategie bine pusă la punct. A gândit fiecare lucru separat şi apoi pe toate la un loc, găsind o idee dominantă, unitară, şi în acelaşi timp cu un rol precis explicativ.
Acest volum este mai degrabă o operă explicativă decât una speculativ-originală – asta ar putea oricine să confirme. Dar nu are, cu toate acestea, o valoare – să spunem, filosofică – mai mică. Chiar dacă e vorba despre Darwin, despre Spengler, despre Gobineau, despre Freud, despre Mendel, despre Herzberg, despre Nicolle, sau despre mulți cercetători şi teoreticieni în antropologie, biologie sau filosofie a culturii, ideile lor sunt integrate într-o lucrare cu caracter specific şi distinct. Şi chiar dacă „se inspiră” din operele acestora, autorul este mai degrabă preocupat de „mersul” argumentațiilor sale decât de a întârzia, mai mult sau mai puțin, pe marginea respectivelor idei. Mai degrabă, autorul nostru se foloseşte de ele ca de perspective ajutătoare, decât să se lase „prins” de semnificațiile lor în operele de unde provin. Că lucrurile stau aşa, o demonstrează întreaga desfăşurare a volumului, căci a avea o idee unitară – ceea ce P. P. Negulescu are, fără discuție – înseamnă a aduce neapărat ceva nou, ceva care este rodul unei sinteze (de data aceasta).
Iar considerând că ideile din toate timpurile – despre absolut toate registrele sau regiunile existenței – au un sens unitar, au o structură cu caracter de succesiune necesară, poate reprezenta unul dintre resorturile explicative cele mai puternice. De fiecare dată când autorul nostru se apleacă asupra aspectelor de tot felul – începând cu primele teorii asupra naturii şi terminând cu procese genetice extrem de complicate (al căror sens a fost decriptat şi etalat în mod obiectiv, chiar în contemporaneitate) – toate aceste aspecte fac parte dintr-o Rațiune Organizatoare care pare să nu fie neapărat a autorului nostru, ci luând naştere şi existență chiar în sânul evenimentelor cognitiv-explicative.
Ca rațiune de la sine necesară, P. P. Negulescu optează pentru determinism. Şi altfel nici nu s-ar fi putut, căci contemporaneitatea lui nu ar fi permis prea multe explicații hazardate. Cu toate că teoriile lui Jung sau Eduard von Hartmann – despre Inconştient -, erau atunci la apogeul lor; cu toate că Blaga explică anumite caractere stilistice printr-o matrice deloc conştientă, din contră, abisală – P. P. Negulescu rămâne doar la explicații deterministe.
Ca să atingem câteva lucruri concrete vom spune că, rând pe rând, capitolele, în forma în care se organizează discursul din Geneza formelor culturii, reprezintă o desfăşurare a multor factori ce concură la constituirea unei culturi. Şi aici avem un mănunchi (însoțit de o mulțime de explicații).
„Pornirile afective” – presupun că procesul cunoaşterii este influențat de tendințe afective stabile.
„Inhibițiile” – presupun că orice cunoaştere poate fi susținută de un refuz pentru trăirea anumitor afecte.
Problema freudiană a „sublimării” – presupune că energiile interioare tumultuoase sunt transformate, sublimate, în procese cu mult mai rafinate – să spunem, actele artistice.
Un factor determinant al genezei unei culturi, asupra căruia se insistă, este „contextul geofizic”. Desigur e vorba de condițiile de mediu, clima, aspectul strict geologic, condițiile particulare, endemismele ș.a.m.d.
Un alt factor este „moştenirea ereditară” manifestată în toate domeniile vieții unui om. Înzestrările pe care individul uman le moşteneşte, toată lumea înțelege, sunt cele mai importante instrumente de adaptare – specifice fiecărui individ. Datorită acestora, lumea unui individ are culoarea aceea aparte care determină un comportament adaptativ sau altul. Există aici acea marcă a originalității mânuirii realității.
„Influența mediului social” – iată un alt factor determinant ce nu este deloc de ignorat. Interacțiunile dintre oameni vor stabili un „destin” atât singular, cât şi unul comun.
Un alt factor este „influența contextului cultural” – valorile la care indivizii se raportează (de cele mai multe ori e vorba despre valori impuse de ştiință şi de cugetare) sunt aceleaşi pentru paradigma culturală existentă – şi numai combinările de raportare la aceste valori reprezintă marca originală a individului. Însă de obicei, valorile unei paradigme culturale, în general, sunt împărtăşite la unison.
Din alt unghi de vedere, o altă opinie interesantă este raportarea disociativă dintre două aspecte privind individul uman: „fiziologia” lui, pe de-o parte, şi „personalitatea” lui, pe de alta. Cele două pot fi origini diferite în explicarea psihismelor implicate în toate conjuncturile vieții personale şi colective.
Din alt punct de vedere, şi anume din acela al „psihologiei popoarelor” – o națiune sau un popor trebuie să aibă o unitate istorică bine delimitată, iar aceasta înseamnă comuniunea tuturor condițiilor posibile care pot determina, în chip comun, o masă de indivizi, aparent diferiți.
Desigur, studiul lui P. P. Negulescu se opreşte la toate problemele, are un spirit exhaustiv, însă microeseul nostru nu ne permite să zăbovim, aşa cum ar trebui, asupra tuturor acestora. Ne-am mulțumit cu aceste câteva idei, despre care credem că sunt mai importante.
Poate anumite concluzii ale prezentului volum – partea cea mai bună – sunt cele referitoare la teoria darwinistă a speciilor (în particular, a raselor), la problema „dialecticilor” bio-chimice care sunt menite să genereze reacții „spirituale” determinate, cât şi la liniile de forță ale geneticii (cu tot ceea ce semnifică acest termen). Aici toate informațiile, noțiunile, cunoştințele, postulatele sunt menite să atingă un grad superior de promptitudine explicativă, dar pot deveni şi platforma de pe care să fie lansate noi teorii, la fel de valoroase ca şi cele vechi. Din acest punct de vedere, Geneza formelor culturii face operă de pionierat. Cei ce sunt interesați de filosofia românească şi care n-au lecturat acest volum cu siguranță o vor face la un moment dat. Şi poate nu numai pe considerentul clarității şi limpezimii cu care sunt spuse lucrurile, dar şi pentru faptul că, acolo, sunt înmănuncheate atâtea lucruri cu adevărat importante şi interesante.