De la 11.40 la 15.40 în fiecare zi soarele se așterne fericit peste cei 7 metri de pe terasa apartamentului meu din Padova (Veneto, Italia de Nord). De mai multe săptămâni mă așez în acest interval pe șezlongul meu, carantină la soare, ne-a rămas doar asta, nouă, norocoșilor care nu suntem nici intubați într-un spital, nici nu muncim pe secție. Este dezarmant – ca într-o glumă sfidătoare de copii – faptul că există o mare parte a populației acasă, nefăcând nimic și o alta care se masacrează cu munca, până la 12 ore pe zi, cu pacienți conectați la tuburile de oxigen – unii tineri și fără patologii evidente – și morți care ies cu sutele în camioanele militare spre alte orașe, deoarece la Bergamo cimitirele nu mai au locuri libere.
De pe terasa mea simt doar dragostea de primavară a două turturele și a unei mierle care apleacă ciocul și ciripește întrebându-mă unde suntem plecați cu toții. Uneori, la prânz, de la o fereastră iese cu volumul dat tare imnul Italiei. Îmi închipui că această persoană e asemenea clopotarului de demult, mândru de rolul său oficial –scandează ora centrală a zilei revigorând populația, precum soldatul care sună goarna în luptă. Apoi sunt cei care din balcon atârnă steagul Italiei și pancartele cu „totul va fi bine”.
În balconul din fața mea este un cuplu de greci sosiți cu puțin înainte de apariția coronavirusului. Ea vorbește tare, 20 de ore din 24, în fiecare zi, el tace mereu. După părerea mea doar carantina îi mai ține împreună. Vecinii mei sarzi fumează și vorbesc la telefon în balconul lor. Regretă Sardinia, o grădină cu vedere la mare. Acum au priveliște doar asupra acestei scriitoare care încearcă să înțeleagă ce anume îi spune mierla. El, înalt, robust, și exagerat de păros, vorbește cu vocea profundă a basului de operă, care – negăsind alte zgomote care să-i stea în cale – răsună prin tot cartierul: „Trimite-mi mirtul că l-am terminat! Cum să nu poți merge la poștă? Mergi, mirtul este indispensabil pentru mine! Și trimite-mi și o sticlă de limoncello, din ăla din care faci tu. Ce?!? Cum adică l-ai băut pe tot împreună cu Giovanni?”
Mari tragedii pe balcoanele Italiei!
Mă aplec în afară și mă întorc către stânga, unde este Rosella, sarda pensionară, în treningul ei roz shocking, udă plantele ce atârnă pe balustrada balconului. „Salut Serena! Ai văzut ce flori frumoase am?” „Da, felicitări! Ai grijă Rosella, rezistăm, da?” „Da, da rezist. Am pus câțiva cartofi în oală ca să-mi gătesc gnocchi. Mă înveselesc!” Rosella stă în trening pentru că noi, restricționații în casă, ne împărțim în două categorii: cei mereu în pijama, deoarece noaptea nu se mai diferențiază de zi, și cei în trening. Eu, păstrând o anumită demnitate, am treningul de duminică („pentru sărbătoare”, ziceau bunicile de pe vremuri!) și pe cel de toate zilele, nu că asta ar schimba ceva în săptămâna mea, dar așa, ca să fac pe frumoasa. Am pus această fundamentală întrebare Giorgiei Monti, draga mea prietenă poetă și mi-a răspuns cu obișnuita ei încruntare de Romagna: „Eu rezist lenei! Mă trezesc dimineața, mă dezbrac de pijama și-mi pun treningul ca și cum ar fi o normală zi de duminică prin casă, atunci când nu merg la muncă”. După cum vedeți, Poetele susțin curentul filozofic al treningului! Această informație era esențială, trebuia să v-o dau!
Italienii în carantină se împart în alte două categorii: cei care mănâncă și atât, trăiesc între pat și canapea, și cei care născocesc feluri ciudate de a face activitate motorie. Ca prietenul meu Graziano, care a scos vechea cyclette din anii 80, prăfuită și decolorată, și a pus-o în grădină printre măslini, așa pedalează și se bronzează, imaginându-și că aleargă pe dealurile Romei. Apoi aceia care fac 40 de minute de exerciții, picioare/brațe/umeri/gât, astfel încât imediat ce se va termina carantina vor fi pregătiți pentru Olimpiadele din 2021. Și apoi sunt eu, cea care aproape zilnic îmi prepar ciocolată caldă, cum nici iarna nu fac. Până și la 25 de grade, cum a fost săptămânile trecute! Lapte și ciocolată, două lucruri deosebit de alinătoare! Cu cana în mână mă încrucișez cu Giovanna, pensionară, pe balconul ei întinde rufe: „Serena, ce spui tu de situația asta?” – „Giovanna, știi, da?, nu poți ieși ca să faci cumpărături în fiecare zi și când mergi, doar la magazinul cel mai aproape de casa ta”. I se albește fața, se holbează, nu respiră timp de trei lungi secunde și apoi pronunță verdictul ei definitiv: „O să murim cu toții”. Amin și așa va fi!
Între timp, pe Facebook, multe persoane și-au dat întâlnire la o oră exactă și au aplaudat din balcoane întreg personalul medical și paramedical. Altele – tot din balcoane – au cântat la tobe, flaut, trompetă, pianine și chiar și la capacele de oale. Ce mai, în Italia pe terase și balcoane se desfășoară o mare activitate în ultimul timp! Ochiul meu pică pe Facebook, unde are loc ultima controversă a poeților și a autorilor de teatru italieni. „Nu trebuie să se scrie texte despre coronavirus! Nu trebuie să se scrie poezie despre acestă perioadă”. Dar de ce? Mă întreb eu. De ce nu? Se întreabă atâția alți autori ca și mine. Un Poet, un scriitor scrie despre orice, mai ales despre prezent, ca să liniștească, să risipească îndoielile, să provoace la reflectare. De ce această închidere a priori, acest dispreț pentru cei – mulți – care scriu literatură despre această perioadă nenorocită? Din fericire mă salvează Pierina, o doamnă octogenară, care a ieșit în grădina ca să ajusteze măslinul cel mare. „Bună, Serena, ce timpuri! Nici măcar pe vremea războiului nu ne mergea așa de rău. Cel puțin sirenele ne avertizau de bombe, trăiai normal, apoi când sunau sirenele fugeai să te ascunzi. Dar acum? Cum vedem dușmanul? Când știm dacă atacă? Și unde ne refugiem?” Eu tac și ea strânge ramurile îndoind spatele cum nici una de douăzeci de ani nu reușește.
În același timp, pe rețelele sociale, italienii – care în vremuri normale sunt antrenori de fotbal – se descoperă cu toții virusologi. Câte unul are teoria sa personală despre cum s-a răspândit virusul (vina extratereștrilor, a americanilor, a economiștilor nemți invidioși, vina supelor chinezești etc…), altul face măști în casă, ca pe chiloții de lână pe care îi confecționa bunica (cu aceeași protecție ca a acestora), altul își pune un batic până la nas de parcă-i banditul din anii 800 în timpul goanei după aur, altul duce câinele să facă pipi chiar dacă nu mai are nicio picătură în vezică, tot purtându-l afară cu scuza să își dezmorțească picioarele. În tot acest pandaemonium, atunci când draga mea prietenă Ani mi-a cerut să descriu situația din Italia – începută după jumătatea lui februarie – m-am gândit la ceea ce fac mereu cu textele mele teatrale: să dau voce cui n-o are. Și astfel, în tot acest trafic de activitate pe balcoane, am telefonat unor cunoștințe/prietene, din regiunile cele mai lovite de urgență (Lombardia, Emilia-Romagna și Veneto), care desfășoară munci extrem de riscante.

 

Barbara, femeie de serviciu în birourile Primăriei, Forli (Emilia-Romagna)

 

În aceste zile, în plus față de obișnuita curățenie, este cerută igienizarea birourilor publice. Am curățat, în clădirea INPS (Casa de Pensii) de 6 etaje, 12 persoane, unele cu mască, altele nu, uneori o dădeam jos pentru că nu puteam să respir și transpiram mult. Fiecare dintre noi avea câte un birou eliberat de personal și cu apă și clor am spălat suprafețe, tastaturi, ecrane, mese de scris, fotolii, ferestre, lămpi, mânere, lifturi, telefoane, timp de 6 ore neîntrerupt. Pentru curățenia normală nu suntem obligați să purtăm mască, doar mănuși. Acum este trist pentru că ne salutăm de la depărtare și între noi, colegii. Atunci când ne schimbăm de haine, unul stă afară, intrăm în vestiar pe rând, ne vorbim de la distanță, ne chinuim să relaționăm. Ne îngrijorează faptul că unii nu au de lucru, alții așteaptă ajutoare sociale, dacă vor fi, de la guvern. Este de plătit chiria, sau împrumutul în bancă. Nu știm cum o să facem. Una dintre noi locuiește singură, alta are soțul fără loc de muncă, etc.
Din birourile pe care le curăț, văd piețele, au pus cordoane în fața băncilor, chiar dacă în jur nu mai este nimeni în ultimul timp, barurile sunt închise, parcurile îngrădite. Gândul meu e la după, toate aceste firme închise și micile magazine care deja se chinuie cum se vor descurca apoi? Toate aceste greutăți se vor răsfrânge asupra tuturor, sperăm să fim ajutați.
Când sunt acasă curăț mai des acum, citesc, grădinăresc, aranjez lucrurile, așa cum nu fac de obicei. Și sunt atentă. Când beau apă din sticlă, îmi scot mănușile, beau, spăl sticla, îmi spăl din nou mâinile, nu sunt anxioasă dar am mai multă grijă. Am pus alcool în distribuitorul de săpun de mâini pentru că dezinfectează, doar ca să fiu liniștită. Giovanni, soțul meu, gătește, face cumpărăturile, spală obloanele și apoi, după ce am terminat de curățat totul, ce vom face acasă? Deja am tăiat crengile prunului, am scos buruienile, am aranjat salvia care este mereu prea mare. Sâmbăta trecută am mâncat împreună, toată familia, cealaltă duminică grătar și cafea, puțină distracție în grădină și chiar și două certuri, pentru că să stai în casă împreună e dificil. Am pus pe masă în grădină cola, vin, omletă cu varză, salată de roșii, porumb și capere, ouă cu bacon, focaccia făcută de mine, salam, brânză și măsline. Trebuie să ne revigorăm, nu?

 

Emma – operatoare socio-medicală, într-o mică structură privată, Brescia (Lombardia).

 

Noi nu suntem eroi, nu ne simțim recompensați după 12 ore pe secție. Ne este teamă. Mor în fața noastră pacienții din cauza coronavirusului. Ni se spune că deși avem fața la 15 cm față de pacientul rezultat pozitiv, e suficient să avem masca chirurgicală și suntem în siguranță, dar asta nu ne face eroi. Ne fac contracte pe termen limitat, așa putem decide eventual să întrerupem munca înainte de termen, dar doar din cauză justificată. Lipsa materialelor sanitare, morți suspecte, carantina care nu se ține, nu sunt considerate cauze justificate în vremurile lui covid-19. Și deci, dacă ne este frică și am vrea să reziliem contractul de muncă, ce ne pune viața în pericol, trebuie să avem în vedere concedierea cu toate consecințele care urmează. Și nu suntem eroi. Suntem tratați rău, exploatați, trimiși la măcel, fără măcar justa recompensă economică. Și dacă ne este teamă și nu vrem să murim, și am vrea să evităm 12 ore de tură, expuși riscului, cei din ierarhia superioară ne spun că suntem josnici și lași. Dar faceți voi munca asta! Ultimul meu salariu net este de 1.037 euro, în Italia, la ora actuală. Care dintre voi, pentru această sumă, și pentru faima de erou, ar vrea să lucreze azi într-o secție medicală privată?

 

Roberta – poștaș, Verona (Veneto)

 

A murit un poștaș.
Am citit comentarii ale unor persoane înfuriate care ne jigneau pentru că nu primeau pachetul de la Amazon cu husa telefonului. Persoane care spun că ar trebui să ne fie rușine, că merităm să fim concediați.
Și între timp mai moare un poștaș.
Sunt trei poștași din Bergamo, primii morți la locul de muncă din cauza virusului, în afara mediului sanitar. Ultimul s-a îmbolnavit brusc, a distribuit scrisori până în ultima clipă. Mulți poștași au chiar și acum febră mare. Noi stăm în contact cu lumea, putem foarte ușor să ne contaminăm cu virusul și să-l transmitem rapid. Suntem considerați „serviciu esențial” și asta mă înfurie, aș vrea doar să mi se explice ce însemnă „esențial”! Ar trebui închise toate unitățile de Poștă, deoarece sunt lucruri pe care lumea poate să nu le facă, trebuie să stea toți acasă ca să ne protejăm pe noi și pe ei!

 

Martina – asistentă medicală în spital statal, regiunea Bergamo (Lombardia)

 

Gânduri, mușchi, lacrimi, presiune, lipsă: totul este absorbit în vârtejul suprarealist. Zilnic se schimbă gândul principal, astăzi îmi e teamă pentru că dacă noaptea trecută nu am luat virusul înseamnă că am fost binecuvântată. Învăț ceea ce nu știu, găsesc ceea ce n-am mai avut, bunicii tranchilizați care dau jos totul de pe ei și mă iau drept soția lor, mi-am scris numele pe viziera bonetei, așa măcar vor ști cum mă numesc. Este îngrozitor să fii întrebată: „Este loc și pentru mine? Sunt unul dintre cei destinați să moară, Martina?”
Între timp mă răfuiesc cu căștile și cu echipamentele – pe care le văd pentru prima dată – trebuie să-mi amintesc cine este de ventilat și cine nu. Eu, eu care am muncit zeci de ani în secția de pediatrie, eu mutată de urgență aici să pun canule verzi în venele bătrânilor. Mi-e foarte greu să văd persoanele care se umplu de oxigen din tuburi și știu că mâine nu le voi mai regăsi acolo. Sunt ture când într-o singură secție salut pentru ultima dată șase persoane deodată. Mă afectează cumplit să primesc întrebarea: „Martina, poți să dai un sărut din partea mea nepoților mei la telefon? Dar apoi…apoi o să mă mai trezesc?”
Este o tragedie lentă și fulgerătoare. E hoață! Ne fură demnitatea! Este o perioadă care ne pătrunde și ne taie respirația. Și muncești fără să respiri. Și nu bei apă și nu mergi la baie, deoarece faptul de a ne scoate echipamentul de protecție ne face frică. Recunosc că mi-e frică. Aici nu mai este loc, au fost ocupate și paturile pregătite în sala operatorie și în ambulatorii, 5 etaje toate ocupate de cei rezultați pozitivi la covid-19. Nu mi-e teamă de muncă, nici de oboseală, nici de mutarea din pediatrie, ci mi-e teamă de relaționarea cu moartea din cauza lipsei posibilității de vindecare, a lipsei materialelor și a locurilor. Apoi le aud pe colegele mele care au copii că le este teamă să nu ducă virusul acasă, din cauza asta multe dintre ele au trimis familia în altă parte sau au plecat ele din casă. Acest lucru le face foarte triste, pentru că nu reușesc să aibă grijă de copii și li se pare că îi abandonează astfel. Virusul acesta este de o mie de ori mai rău decât credeam la început! Eu nu am copii, în schimb am devenit ipohondră. Mă doare în gât și mă controlez imediat, simt că am febră, o măsor și nu am, tușesc și mă gândesc că am răcit ieșind cu părul ud. În realitate fac pe mine – scrie chiar așa, Serena – fac pe mine de frică. Îți citesc un mesaj sosit de la o colegă de la 118 (numărul pentru urgențe): „Ieri am muncit 12 ore consecutiv, telefoanele din ce în ce mai numeroase, toți întreabă despre cei dragi aflați în terapie intensivă și niciuna dintre colege nu are posibilitatea de acces.”
Oamenii încep să se certe și să-și facă rău din cauza conviețuirii forțate, se îndoapă cu medicamente și cad în stare de inconștiență. În grădini, toți se ocupă cu grădinăritul, chiar și cei ce au mult peste 90 de ani, deși le-a fost interzis să iasă din casă, cad și își rup degetele, mâinile, picioarele. Strângem din dinți, vom ieși din situația asta mai puternici și vom povesti nepoților noștri precum povestea bunica mea despre război! E adevărat, nu este ca înainte, este o perioadă care lasă urme. Uneori plâng și nu reușesc să înțeleg ceea ce simt. Când sunt acasă observ că fac curățenie mai mult, pentru că-mi spun că dacă voi ajunge să fiu internată nu vreau să las lenjeria intimă murdară în mașina de spălat, sau firele de păianjen pe pereți. Nu reușesc să citesc, mă uit în gol și mă gândesc la cuvintele pacienților, la momentul în care controlez fișele ca să văd dacă a fost cineva transferat sau a murit. Nu știu ce aș face dacă aș putea să ies din casă. Cred că aș merge afară să respir. Dar acum mă simt bine în casă, mi-e teamă să ies din carapacea mea. Mi-e teamă pentru că nu există arme, este doar moarte nedreaptă peste tot. Mi-e greu să vorbesc despre situația asta. Vorbesc doar cu foarte puține persoane. Ție îți spun, pentru că te stimez de mulți ani, îmi place cum scrii și mă faci să râd, chiar și în momentele astea oribile. M-ai făcut să râd cu descrierile activităților italienilor pe balcoane. Și eu am cântat la chitară pe balconul meu, mi-a prins bine. Auzeam o muzicuță, chitare, baterie, flaut, trompete.
Sper ca aceste cuvinte să folosească și cititorilor Revistei Tribuna. Mă înfurie că multă lume încă nu înțelege, aș vrea să-i duc prin spitale ca să vadă situația suprarealistă, infernul lui Dante. Faptul de a fi extenuat derivă de la munca în condiții precare, să ne apropiem de pacient cere mult timp de echipare și dezechipare de fiecare dată. Acest lucru presupune să ai mai multe lucruri de făcut, dar, în consecință, și mai puține contacte personale cu pacienții, care atunci cand sunt treji, sunt singuri, doar cu zgomotul din casca de ventilație și obligați să stea într-o anumită poziție. Epuizarea noastră crește când vedem eforturile anulate de comportamentul celor de afară. Unii se arată curajoși, dar prea mulți nu respectă regulile de precauție. Dorm singură, nu stau aproape de ceilalți pe canapea, nu sărut persoana pe care o iubesc, din teama de a nu transmite virusul, după care văd că există oameni iresponsabili care merg la prieteni ca să mănânce pizza! Mă înfurie, deoarece astfel ia amploare tragedia. E cumplit să-l ții de mână și să încerci să potolești neliniștea celui care-i conștient și întreabă dacă e pe moarte și să știi că toate acestea nu se vor sfârși până ce afară nu vor fi cu toții responsabili. Cei care sunt la terapie intensivă, conștienți, pot folosi telefonul ca să vadă fotografii și să trimită mesaje, dar nu pot să vorbească, cea mai mică mișcare le creează probleme. Chiar și efortul de a lua o gură de apă le poate întrerupe ventilația.
Ne numesc eroi. Sunt erou dacă mă sacrific, dar eu am ales să fac această muncă și nu dau înapoi. Însă nu uitați să respectați viața pacienților și a celor care lucrează cu ei! Serena, am apreciat mult faptul că ai dat voce operatorilor socio-medicali, o categorie fundamentală și care riscă. Solidarietatea între colegi este uriașă, chiar și între cei care nu s-au mai întâlnit până acum, acest lucru ne face puternici, ne susținem împreună. Guvernul a emis un anunț, se caută 300 de medici voluntari fără plată, doar rambursarea cheltuielilor, au răspuns 8000. Opt mii. Printre care medici la pensie. Iată, încă o dată spun, nu aș schimba munca mea cu nimic altceva!
Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă să nu reușesc să dau demnitate bolnavilor, să nu-i pot ajuta în felul în care merită. Astăzi este foarte greu de realizat acest lucru. În plus, este situația de după, deoarece pentru fiecare persoană care moare, există o familie, riscul ca unii dintre ei să fi fost contaminați, dar este și un gol greu de umplut pentru că lipsește momentul de rămas bun, faptul de a fi lângă cel drag când moare… Putem să cântăm Imnul Italiei sau al României, să apărăm patria de cine o denigrează, să lăudăm frumusețile, dar acum trebuie să ne salvăm noi toți, deoarece nu salvează personalul medical sau paramedical Italia și România, ci toată lumea care colaborează ca să oprească acest virus. China a reușit. Suntem noi atât de prostănaci încât să nu reușim? Și trebuie să ne amintim că lucrurile frumoase există, chiar dacă par mici și neînsemnate, în comparație cu ceea ce se întâmplă. Totuși există și eu nu le pierd din vedere, mici ancore ca să rămân la suprafață. Și mâine va fi posibil să fie mai bine decât ieri, decât azi, în consecință: cu toată viteza înainte!

Cu mesajul Martinei, emoționant și puternic, eu, dragi cititori ai revistei Tribuna, vă salut și vă urez multă sănătate! E acesta un bun prilej ca să mulțumesc tuturor prietenilor români, care în această lună m-au invadat cu mesaje călduroase, în mod deosebit Ani Bradea, Mircea Arman (cărora le mulțumesc pentru munca lor la Revista Tribuna), Claudia Albu, Maria Pal, Ion Cristofor, Ștefan Damian, Adrian Lesenciuc. Vă las cu două dintre poeziile pe care le scriu în carantină. Poezia ajută mereu, atât pe cine o scrie, cât și pe cel care o citește. Așa cum spune Lawrence Ferlinghetti, care a împlinit 101 de ani pe 24 martie. „Poezia este ultimul refugiu al omenirii în vremuri întunecate”.
Padova, 26 martie 2020

 

 

a IV-a zi de carantină

 

pentru Ani Bradea
(12 martie 2020)

 

răsunetul de clopot
funebru
la 7 dimineața
se prăbușește
peste vii și muribunzi
aflați la depărtare de mulți kilometri și de apă

nimeni nu mișcă
nimeni nu respiră

aud doar inima accelerată a vecinei
aș vrea să ies
din gândurile mele
în care ea scrie scrisori călăului
cere să aibă mai multe săruturi și pași mai puțin greoi
să se întoarcă să mai stea – în curând
pe dealurile din Romagna

aici, pe câmpiile periate
unde grădini de trandafiri roșii – cutezători
îmbrățișează vița de vie
cu armonie

 

 

a-IX-a zi de carantină

 

Martinei, asistent medical
(17 martie 2020)

 

 

mi-a intrat o Mierlă într-un ochi
în goana de la Bergamo

prea multă stridența sicrielor nocturne
prea mult fum în cuptoarele crematorii
droghează traiectoriile zborului

 

 

Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli