Cele trei bagaje stau ca niște garduri în jur. O geantă și un rucsac în față, acoperindu-i picioarele până aproape la genunchi, iar în spate un troler, așezat orizontal, pe care stă așezată. Trage din țigară și se uită din când în când în dreapta și în stânga, parcă nu l-ar vedea că se apropie din față. Rochia înflorată i s-a mulat pe coapsă deasupra genunchiului stâng, îndoit deasupra celui drept. De după colțul unei valize iese doar călcâiul unui tenis, cum își ține piciorul sprijinit cu vârful de asfalt. Ciorapii de culoarea pielii lucesc în bătaia soarelui de dimineață. Abia a trecut puțin de ora opt.
Înainte cu câțiva pași de a ajunge lângă ea îl privește și începe să fluture cu mâna, de parcă ar fi trebuit să o vadă cineva de departe, așa că își întoarce capul contrariat, privind în urmă, dar nu e nimeni, iar ea se anunță aproape simultan, precipitat:
— Eu sunt, ți-am zis să nu te sperii, că vin îmbrăcată gata de nuntă. Mă duci până la biserică, nu? Mi-am luat bascheți, să nu mă jeneze pantofii, mi-i schimb înainte de a ajunge acolo. Cred că i-am pus în valiză.
Râde, uitându-se la bagaje, în vreme ce ea freacă cu vârful tenisului chiștocul țigării de asfalt.
Unde e? Mă ajuți?
Face cu mâna stângă un semn neclar în spate, iar cu dreapta apucă trolerul de mâner. Cu stânga îi ia valiza, în timp ce femeia prinde rucsacul de o bretea și-l aruncă neglijent pe umăr. Se opresc câțiva metri mai încolo, lângă mașină.
— Asta e. Dar le pun eu în portbagaj. Poți urca, e deschis.
Îi aranjează bagajele și urcă la volan. Alături, femeia și-a ridicat genunchii, sprijinindu-i de bord, iar bascheții roșii îi atârnă în aer, în prelungirea gambelor nu foarte suple, ferme. Rochia i s-a ridicat puțin pe coapse, lăsând la vedere o palmă din ele, de la pliul genunchiului, în penumbră. Ține în stânga o brichetă, balansând-o între arătător și degetul mare, gata s-o folosească, așteptând cu țigara între buze.
— Pot fuma, da? Încuviințează din cap în timp ce pornește motorul, iar ea adaugă rapid, râzând: așa am și căutat, cu opțiune pentru fumători.
Rulează până în benzinărie scurt, în tăcere. Femeia butonează telefonul, iar din boxe se scurge Radiohead, decent reglat ca volum, aproape discret. Fumul pe care îl expiră face vălătuci deasupra ecranului și, din când în când, aruncă cu dreapta scrumul adunat în vârful țigării, prin fanta geamului întredeschis. Când virează în benzinărie, aruncă țigara, consumată doar trei sferturi.
Oprește în dreptul pompei și coboară. Așteaptă să se facă plinul și privește ecranul pe care cifrele se învârt cu rapiditate. Aruncă o privire spre ea, nemișcată în aceeași poziție, cu capul aplecat deasupra ecranului telefonului și picioarele sprijinite cu genunchii de bord.
Când intră din nou în mașină îi aruncă o privire, în treacăt. A pus telefonul pe bord și privește înainte, pierdută parcă, iar o șuviță cârlionțată i s-a desprins din părul adunat la spate cu elastic și-i atârnă, roșcată, pe obrazul cu pistrui. Pornește lent, apoi accelerează după intrarea pe șosea și, o vreme, doar muzica se mai aude, în vreme ce trec prin sate, Vâlcele, Mărtinești, Tureni, lăsând apoi de-o parte și de alta dealuri, fâșii late și lungi de porumb verde, de floarea soarelui tânără, încă necoaptă, galbenă. La intrarea în Turda încetinește, cotind spre centură ocolește o groapă enormă, o știe, e aici de mulți ani, tocmai înainte de semafor, apoi intră pe podul de ieșire din oraș, unde încă mai stau două țigănci negre ca scrumul, în așteptare de clienți rari. Alături, două tarabe improvizate, două mese pe care amorțesc vase de cristal, comerțul ilicit de la fabrica de sticlă, rămășițe ale vremurilor.
Trec pe lângă OMV-ul de la ieșire din Turda și aruncă o privire spre parcarea lui, parcă s-ar aștepta să vadă acolo ceva cunoscut, apoi intră pe șoseaua întinsă, de-acum drumul e drept, fără complicații.
— Mergi des așa?
— Toate se mărită. Asta e, Olga e ultima. Nu prea înțeleg. De ce să o facă? Mă duc, normal. Suntem prietene din liceu. Apoi mai rămân doar eu. N-am nicio problemă. Eu nu simt nevoia. De-aia am preferat acum așa, cu tine, ca să ajung la ea.
Îi aruncă o privire și zâmbește, apoi întoarce din nou capul în față, spre șoseaua spălată de soare. Duminica nici nu e prea aglomerat traficul, se merge bine, îi place, îi place muzica și-i place femeia de alături, care râde simplu, natural.
— Altfel mergeam cu mașina mea sau cu avionul. Dar trebuie să ajung la cununie, la biserică, apoi e petrecerea, și vine spre seară un coleg de la Cluj, mă ia cu mașina lui și mergem apoi împreună, până la București. Așa că e prima dată când merg cu bla bla car. Altceva n-ai, pot schimba?
Îi face semn cu dreapta spre vraful de CD-uri din bord, iar femeia le ia pe toate, își ridică din nou genunchii pe bord și le trântește în poală, începând să le verifice, rând pe rând, așezându-le ca pe cărțile de joc, unul sub altul, pe măsură ce le scanează cu privirea.
— Ai numai ciudățenii. Mie la drum lung îmi place să ascult muzică mai ușoară, mai de piți. Știi cum e aia, nu? Să mă relaxez.
Răsfoiește CD-urile în continuare. Nu-i răspunde, lăsând-o să se minuneze de ele, vede cum le așază unul sub altul, Kamasi Washington, Madeleyne Peyroux, Natalia Lafourcade, Rozi Plain, apoi U2, Sting, Armin van Buuren, Faithless, Nicolas Jaar, Massive Attack, Selah Sue, Infected Mushroom. Alege în cele din urmă unul și se întinde spre ecran cu mâna stângă, apasă butonul și scoate CD-ul cu Radiohead, apoi îl introduce pe cel nou. Îi simte parfumul, un iz de fructe de pădure, acrișor, iar brațul întins îi rotunjește până spre umăr carnea fermă, elastică, de femeie, nu pietroasă, ca la adolescente.
— Am mai ascultat Melody Gardot. Asta pot să diger, până la un punct. Apoi se apucă să facă copii, iar nu prea înțeleg. Și Olga acum, parcă abia așteaptă. Oricum, va fi o plictiseală. Știi unde să mă duci? E o biserică de prin centrul vechi, pe Pielarilor. Aproape că nu mai am ce să vorbesc cu ea de când l-a cunoscut. S-a creștinat. Numai grupuri de rugăciune, de închinare, chestii de-astea aud. Părtășie, cică. Tu ai copii?
Întoarce capul spre ea și o privește lung, simte cum secundele se scurg pe șoseaua întinsă, fără niciun pericol, accelerează puțin, doar puțin, privește prin ochii ei dincolo, spre câmpie, spre fâșiile lungi de floarea-soarelui de pe deal, spre dreptunghiurile verzi de porumb, apoi întoarce iar capul spre șosea.
— Da, da… Cătălin… e… 10 ani, da.
— Mă rog, să-ți trăiască. Eu nu-mi doresc. Olga, de când cu pocăitul ăsta… îți dai seama și ce nuntă o să fie, am auzit că pe la ei e cu cântări bisericești, oricum fără alcool, fără dans… țicneală cu religia asta… și când mă gândesc că eu merg la ele la nunți, iar ele nu mai ajung să-mi întoarcă favoarea… nu că mi-ar păsa de bani, nu e asta, câștig bine la firmă, nu mă uit la bani, dar zic așa…
Intrând pe centura Albei își scoate și aprinde și el o țigară, soarele așază o lumină albă, de var topit, pe smârcurile de pe marginea drumului, prin șanțurile rămase neacoperite de la lucrările veșnic neterminate, mai sunt vreo două ore până vor ajunge, îi spune, va prinde fără probleme cununia de la biserică. După un cot se ivesc fetițele, stând care în picioare, care pe scăunele aduse de-acasă, probabil, sau poate pitite acolo, după câte o tufă, peste noapte. Venite ca la birou, unde își regăsesc zilnic obiectele din inventar, oricum, cu piei mai albe, cu trupuri mai zvelte decât cele din Turda, își spune, poate dacă ar opri și le-ar privi de-aproape unele ar fi chiar frumoase, cu linii ale corpurilor atrăgătoare, nu buhăite, nu mâncate de viermi.
— Și ce zici de faza de ieri? Te-ai uitat? Adică nu e cam tras de păr, totuși, că a înviat? Normal că așteptam asta cumva, dar parcă prea previzibil, parcă prea lipsit de o chestie, acolo, ceva.
Sweet memory, talking about a sweet memory, it goes round and round in my head, Melody Gardot se scurge din difuzoare și o privește întrebător, dintr-o mișcare scurtă a capului, fără să rostească vreun cuvânt.
— Jon Snow. Nu știi? Nu te uiți la Game of Thrones? Ce naiba, toată lumea se uită.
— A, da, da… am auzit… toată lumea se uită… de ceva timp îmi tot propun și eu, dar n-am apucat. Să nu-mi spui, nu vreau să știu, pentru mine ar fi spoiler, zice râzând, în timp ce o privește din nou scurt. Prietenii mei sunt înnebuniți după el, dar eu încă n-am apucat, repetă parcă pentru a se scuza.
— E tare, da… cel mai tare serial din ultimii ani. Cred că numai Dexter mă mai prinsese așa. Ăsta îl știi?
— Ăăăă… parcă am auzit ceva, se uita Cătălin… ceva desene animate…
Femeia își aranjează șuvița de pe obraz după ureche. Aprinde iar o țigară, se apleacă cu chipul deasupra brichetei o clipă, o așază apoi alături, sub schimbătorul de viteze, și-și întoarce privirea spre fereastra din dreapta. Apasă butonul de pe portieră și deschide geamul de o palmă, continuând să privească poate un minut întreg înspre dealuri. Apoi se întoarce cu capul spre el, trage un fum adânc, în piept, își dă capul pe spate și lasă vălătucii de fum să iasă treptat, lent, spre tavan. Își îndoaie piciorul stâng sub ea, pe scaun, întorcându-se cu tot corpul spre el.
Sunny day, sunny day, cântă Melody Gardot, își așază mâna stângă pe umărul lui, în vreme ce cu dreapta duce iar țigara înspre buze, trage încă un fum, pe care îl expiră apoi înspre el, învăluindu-i întregul cap într-un nor albicios, lăptos, și râde apoi, râde cu poftă, privindu-l amuzată.
— Hey! Hey, u! Uită-te la mine!
O privește zâmbind și el, întorcând capul repetat, când spre ea, când spre șosea, au intrat pe autostradă, din Sebeș, apasă accelerația și știu amândoi că nu mai e mult, Sibiul e la câteva turații distanță.
— R u fucking crazy? Desenele alea erau altceva, ce naiba! Pe ce lume trăiești? Dexter e un serial cu un criminal, dar unul simpatic, funny.
Râd amândoi și femeia se întoarce din nou, cu genunchii ridicați pe bord. It goes round and round in my head, curge Melody Gardot, iar intrarea în Sibiu e aceeași, nimic schimbat, își spune el, în vreme ce rulează pe străzile de la periferie, apoi pe lângă hotelul Continental Forum, pe străduțele centrului vechi, înspre Pielarilor.
— Tu știi încotro mergem? Ți-am spus, e o biserică baptistă, pe Pielarilor, știi unde e?
Nu-i mai răspunde, oprește într-o parcare liberă, aproape de intersecția cu o străduță strâmtă, care se prelinge parcă oblic din strada principală. Oprește motorul, fără să scoată cheile din contact, și îi face semn cu capul să coboare. Deschide apoi portiera și se dă jos, îndreptându-se spre spatele mașinii. Femeia vine și ea, aranjându-și fusta, întinzând-o în jos, pe coapse, spre genunchi.
— Aici e, spune, arătând cu capul spre străduță. Nu mai intru pe ea, ai doar câțiva pași de făcut.
Deschide portbagajul și prinde mânerul valizei, dar femeia își așază palma pe brațul lui, oprindu-l.
— Stai! Trebuie să îmi schimb tenișii cu pantofii.
O privește cum deschide dintr-o mișcare fermoarul valizei, cum scoate din ea o pereche de pantofi crem, cu toc mediu, pătrat, apoi cum se așază pe marginea portbagajului. Își trece picioarele genunchi peste genunchi, cu un gest lent, se apleacă și-și desface șiretul, apoi se întoarce și ia pantoful. Se apleacă și-și masează o clipă talpa, întinzând degetele piciorului, apoi își pune pantoful pe vârf mai întâi, trăgându-l ușor peste călcâi. Întoarce capul spre el și zâmbește, își trece piciorul stâng peste genunchiul celui drept și repetă același ritual, ca în oglindă. Se apleacă și prinde cu două degete tenișii roșii, apoi se îndreaptă și îl privește în ochi.
— Îmi stă bine? întreabă în vreme ce face o piruetă, pe vârful piciorului drept.
— Perfect! Dar ești sigură că nu e nevoie să îți pui un batic?
Râd amândoi, o ajută să scoată trolerul din portbagaj, apoi cele două genți mai mici. Femeia își aprinde o țigară, își pune pachetul într-una dintre genți, pe care o ia, apoi, ca pe-un rucsac, în spate. Prinde cealaltă geantă de curea, așezând-o pe umăr, apoi se sprijină o clipă în mânerul trolerului, cu mâna liberă, în timp ce cu cealaltă mai trage un fum din țigară, privindu-l.
— Mi-a părut bine!, îi zâmbește, lăsând țigara să cadă pe asfalt, lângă pantoful crem.
— Și mie… să te distrezi… ah, nu, să scapi! Să scapi repede!
Râd din nou, iar ea se îndreaptă spre străduță, trăgând trolerul zgomotos, pe caldarâmul pietruit. O privește o clipă de la volan cum înaintează cu spatele drept, călcând cu tocurile pătrate pe pavajul din cuburi de piatră, fără să se împiedice. Se gândește că nu i-a plătit, a uitat, și asta îl face să se simtă bine. Pornește motorul și iese din parcare, ținând fără ezitare drumul principal, spre calea Dumbrăvii. Orașul e pustiu, își spune, ora amiezii, când toți stau prin case sau sunt la biserică. Zâmbește, ascultând muzica din difuzoare, aceeași Melody Gardot, pretty soon i`ll want the real thing instead.
În dreptul intrării încetinește și întoarce, virând în parcarea aproape pustie, oprește mașina și coboară, aruncând doar o privire fugară pe deasupra tarabelor cu flori ale țigăncilor, se îndreaptă cu pași înceți spre poartă, ținând pe arătătorul mâinii drepte inelul cu chei, zornăindu-le în mers. O clipă se oprește și privește intrarea imensă, stâlpii groși, ca de cazemată, socluri parcă de statui, acoperite pe vârfurile țuguiate, flamboaiante, cu țiglă, de care sunt prinse porțile imense, de fier forjat, păstrate deschise. Intră pe aleea principală cu pași rari, aruncând priviri largi, în stânga și în dreapta, scanând trecătorii puțini, mai mult bătrâni, cocoșați de ani, purtând majoritatea în mâini câte o plasă și câte un buchet de flori. Cotește apoi după câteva sute de pași pe o altă alee, spre dreapta, apoi din nou, spre stânga, iar când ajunge rămâne o clipă în picioare, alături de băncuță, privind în depărtare, pe deasupra rândurilor, până la orizont.
Se așază pe băncuță cu palmele lipite, între genunchi. Au fost astăzi și ei pe-aici, au fost deja, sunt flori proaspete așezate pe pătratul de beton, iar în colțul de lângă cruce, într-o jumătate de sticlă de plastic, de cola, cinci fire crude, floarea-soarelui, galbene, vii. Nu trebuia să fie cinci, își spune, număr par se cade, se ridică în picioare și o scoate pe una, care oricum acoperea numele, Cătălin, 2006-2011. Au trecut 5 ani. Acum ar fi avut 10. Număr par. Stă o clipă cu floarea în mână, neștiind parcă ce să facă cu ea, privește iar în depărtare, soarele a acoperit totul în jur cu o lumină oarbă, nu e nimeni în preajmă, e sufocantă căldura, de nesuportat, chiar și aici, la umbra teiului de-alături, care protejează și florile, cât de cât, cât de cât. Crucea de marmură sclipește o clipă în soare, orbindu-l, închide ochii, tocmai când vede strecurându-se pe lângă ea un arici, dar când îi deschide iar, cu repezeală, vietatea nu mai e. Se apleacă să o caute, poate s-a ascuns sub frunzele de brustur de alături, se pune în genunchi, cu spatele la cruce, le dă într-o parte, dar nu, nu e acolo.
Nu mai e nimic de făcut. Poți reciti o carte, dar un arici ascuns nu-l mai poți găsi, își spune, ridicându-se. Pornește înapoi și străbate aleile spre intrare, cu mers rar, ținând în mână floarea, cu tulpina trecută prin inelul cheilor, pe care le zdrăngăne la fiecare pas, ca pe un clopot. Nu mai e nimic de făcut.
Urcând la volan așază floarea pe scaunul din dreapta și-apoi culege de alături un fir de păr roșu, cârlionțat, pe care câteva clipe îl ține în lumina soarelui, spre parbriz, privindu-l nedumerit. Apoi îl înfășoară în jurul tulpinii florii, ca pe o panglică, roșie, agățată între petale.
Pornește mașina și iese din parcare. Înaintează pe străzile orașului rulând încet, intrând pe o străduță și pe alta, când la stânga, când la dreapta. Nu mai e nimic de făcut, își spune, parcând apoi vizavi de un bloc, Melody Gardot și-a încheiat ciclul, aceleași piese din nou și din nou, it goes round and round in my head. Își lasă capul pe spate, pe spătar și, timp de câteva minute își ține ochii închiși. Da, e ora, acum e ora, se vor întoarce în curând de la biserică, ritualul e același, neschimbat, duminică de duminică, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ei doi, ascultându-l pe Samuel, răspândind Cuvântul.
Deschide ochii și scoate din pachetul de țigări, pescuit din buzunarul dintre scaune, o țigară, o ține o vreme între degete, privind în față, spre parcarea blocului de vizavi, apoi o pune între buze și o aprinde. O fumează încet, lăsând vălătucii de fum să iasă singuri din gură, din gâtlej, din plămâni, odată cu mișcările instinctive ale expirației, privind drept înainte, spre locul gol dintre doi copaci, locul marcat cu var alb, al parcării. Aceiași copaci, tineri, dar nu puieți, aceiași de demult, pentru ei deja demult.
Vin. Opresc în parcare, iar ea coboară din dreapta, în vreme ce Samuel deschide portiera din stânga, din spate. Desface catarama de siguranță și-l scoate în brațe pe copil, apoi îl pune jos, luându-l de mână, închide portiera și se îndreaptă împreună, prin spatele mașinii, spre ea. Da, atunci, atunci se rupsese totul, când spitalele nu mai puteau face nimic. Dacă ar fi crezut și el atunci mai mult. Sau cel puțin după. Dacă ar fi putut să-și dea seama că ei aveau dreptate, ei, cu Samuel și rugăciunile lor, atunci poate l-ar fi salvat pe Cătălin, pe Irina, pe toți trei.
În timp ce-i privește, ca de fiecare dată, cum se îndreaptă spre scara blocului, știe că acum asta trebuie să facă, să iasă, să alerge spre ei, să-i oprească. Să-i oprească și să se scuze, da, trebuie să-i vorbească și ei o clipă, deoparte, să-i dea înapoi floarea-soarelui și să-i spună că nu, nu se cade niciodată să fie număr impar, niciodată.