Membra unui grup de studiu al Bibliei, alcătuit din tineri proveniți din familii practicante, a devenit extrem de anxioasă și profund dezamăgită pentru că la niciuna dintre acele întâlniri dumnezeu nu a vorbit cu ea, și nici nu i-a apărut pulbere aurie pe mâini – fapte pe care ceilalți din grup le susțineau cu tărie. Concluziile posibile? Dumnezeu nu există (inacceptabil într-un astfel de mediu și cu o astfel de educație) sau „nu sunt destul de bună”, „nu merit să-l aud”. Povestea este relatată de Anna Russell într-un articol în The New Yorker apărut în august 2024. Fata a fost crescută să creadă în creaționism și i s-a spus că bunicii ei vor ajunge în iad, nefiind creștini. Apoi a mers la colegiu dornică să-și găsească un soț pentru că i s-a explicat că bărbații sunt lideri spirituali mai buni și cel mai probabil un soț o va ajuta să audă vocea creatorului. Pe măsură ce citea mai mult, își punea tot mai multe probleme ce au dus inevitabil la conflicte cu familia (avort, homosexualitate, noțiunea de păcat în general). Familia a trimis scrisori acuzatoare școlii în care afirmau că regretă faptul că fata lor s-a îndepărtat de religie ca urmare a cursurilor audiate și a cărților citite. Sigur, aici deja s-ar putea să avem prima sprânceană ridicată a conservatorilor care susțin tocmai faptul că școala din ziua de azi spală creierele creștine și le îmbibă cu progresism.
Dar nici măcar nu este vorba despre religie, chiar dacă este un foarte bun motiv de dispută și controverse, ci despre tendința tot mai accentuată e tinerilor de a se îndepărta, uneori definitiv, de familie. O familie religioasă extremistă este cel mai bun exemplu de dictatură emoțională și de intransigență. Însă motivele sunt nenumărate. Fenomenul nu este nou în sine, dar ceea ce remarcă Anna Russell este faptul că devine un simbol al normalității, și nu un semn al eșecului, adesea ascuns de cei din jur. În ce măsură este normală normalizarea separării definitive și irevocabile de familie? Argumentele pro spun că, dacă cel care se îndepărtează nu mai este stigmatizat de societate și nu mai este privit ca un om eșuat prin simplul fapt că are alte valori, separarea este mai ușoară, iar evadarea dintr-un mediu toxic este benefică. Nu există încă studii mari populaționale care să analizeze în detaliu cauzele, dar multe alte cercetări mai mici subliniază acest aspect. Este posibil și ca procesul să nu fie neapărat în creștere cât doar mai mult discutat, având în vedere că în ziua de azi nimic nu mai este tabu. Este și moda atât de americană a grupurilor de suport pentru cei ce și-au părăsit familiile (părinții și frații) și de aceea pare că situația a explodat. Se transmite tot mai des mesajul că nu familia naturală este cea mai importantă, ci relațiile create cu alți oameni – prieteni, colegi. S-au format celebrele grupuri online pe forumuri sau grupurile de pe whatsapp ale celor care au fugit de familie; membrii lor își creează un limbaj special, se simt „altfel” și numesc fenomenul going no contact.
Ce înseamnă, de fapt, înstrăinarea reală de părinți? „Reală” însemnând no contact, deci distanțare fizică și lipsă de comunicare totale și definitive. Dar vestea bună, sau proastă, depinde de ce parte a baricadei ești, este că iei cu tine tot bagajul genetic al familiei tale. Te ascunzi în plin câmp sau la vedere, după cum afirmă sociologul Karl Pillemer, care definește înstrăinarea ca distanțarea intenționată de cel puțin doi membri ai familiei ca urmare a unei relații foarte proaste (sau a perceperii unei relații ca fiind negativă). El este unul dintre cei care au făcut analize și sondaje pe această temă și, conform uneia publicată în 2019, o treime dintre americani trăiesc complet separați de familie, motivele fiind foarte complexe (o singură ceartă serioasă, alcoolul, drogurile, religia, homosexualitatea). Joshua Coleman, psiholog specializat în familii și înstrăinare, are multe teorii legate de aceste probleme delicate și complexe, precum și cărți publicate (When Parents Hurt: Compassionate Strategies When You and Your Grown Child Don’t Get Along). Societatea, afirmă el, are de multă vreme ideea că trebuie să ierți și să uiți și de aceea înstrăinarea este criticată și greu acceptată. În 2008, Liga studenților de la o universitate americană a publicat un studiu care arăta că bursele și finanțările studenților care s-au îndepărtat de familie sunt puse în pericol de aceste concepte. Discuțiile sunt departe de a fi rezolvate, iar implicațiile sociale și emoționale sunt numeroase.
Comunitățile din online au crescut exponențial în ultimii 10 ani și oferă sfaturi și rețete care se vor a fi general valabile, lucru imposibil; dar mulți tineri se consideră validați de postările din social media, de Reddit, de Instagram. Caută oameni cu aceleași probleme ca să nu se simtă singuri sau vinovați și povestesc absolut tot acolo, cele mai intime detalii. Suportul social creat prin astfel de comunități este valabil până la un punct, dar și foarte volatil, fiind vorba totuși despre prietenii virtuale. S-au făcut o serie de clasificări și subgrupuri de tipul low contact, very low contact, no contact, comunități și forumuri de tipul EstrangedAdultChild sau raisedbynarcissists care au deja sute de mii de membri. Cultura din toate colțurile pământului ne spune că sângele apă nu se face și că familia este sfântă. Dar dacă nu permiți unui amic sau unui străin să te trateze urât, de ce ai permite asta tocmai celor mai apropiați dintre oameni? Sunt multe cazuri de fete abuzate de tații lor – emoțional sau sexual, sunt cazuri de agresivitate constantă și susținută, de bullying și intoleranță – nenumărate situații între părinți și copii (nici mamele nu sunt nevinovate mereu), între frați, între tutorii legali și copii. Unele motive relatate par mult mai banale – certuri obișnuite într-o familie, astfel încât apare și întrebarea logică: cine definește toxicitatea și narcisismul? Cu siguranță cel afectat, dar cu ajutorul susținut al rețelelor sociale și al psihoterapeuților/psihologilor.
Se spune că în urmă cu 20-30 de ani nimeni nu se gândea să rupă relațiile cu părinții pentru multe dintre motivele care azi sunt considerate comportamente inacceptabile. Și asta pentru că ele au fost redefinite. Cum foarte sugestiv spunea una dintre paciente – „dacă nu îmi spunea psihologul că am avut o copilărie nefericită și am suferit atât de multe traume, nici măcar nu știam că am vreo problemă. Dar în momentul în care am renunțat să le mai definesc, să le mai acord atât de multă importanță și să văd momentele bune și faptul că nu mi-a lipsit nimic, au dispărut și acele probleme”. Evident că există situații dramatice care nu trebuie în niciun caz ascunse sub preș. Există și abuzuri emoționale taxate, de exemplu, de societățile nordice; un exemplu recent este al unei familii de penticostali români care a rămas fără doi dintre copii pentru că tipul de educație extrem religios și cu amenințarea constantă a pedepselor divine este considerat acolo abuz. Dar tocmai acest caz este foarte sugestiv pentru ceea ce înseamnă în ziua de azi relația părinte-copil sau cum această eliberare se poate întoarce împotriva ta – fata cea mare a mințit, de fapt, că este abuzată (pe lângă educația religioasă) de tată pentru că nu a primit cadou un laptop nou. Iar apoi s-a trezit luată de acasă și dusă într-un internat. Tot în SUA apar adesea motivele de genul „nu mă regăseam, nu eram eu”, iar distanța față de părinți permite redescoperirea, eliberarea, ieșirea din mediul toxic mult pomenit. Psihologii spun că aici apare pericolul – este o eliberare reală de părinți cu adevărat toxici, abuzivi, consumatori de alcool sau droguri, sau o desprindere răsfățată de părinți care nu au îndeplinit, la un moment dat, toate poftele odraslei?
Un alt pericol este al psihologilor-motivaționali, cei care au trecut ei înșiși prin situații traumatice în familie și care, adesea involuntar, imprimă pacienților un mod de gândire agresiv – nu există iertare, trebuie rupte toate legăturile, eliberarea trebuie să fie totală și ruptura definitivă. Marea surpriză vine atunci când materialul genetic își face simțită prezența și începi să preiei și să aplici obiceiuri și automatisme din familie, indiferent cât de departe fugi. Cam ca în cazul vacanțelor în care îți iei cu tine toate problemele. Într-un interviu, o astfel de psihologă spunea că un exemplu de relaționare toxică părinte-copil este replica „faci cum spun eu pentru că sunt părintele tău”. Dar acest tip de replică poate să fie absolut nevinovat, fără niciun dedesubt abuziv sau intolerant. Aceste generalizări, prezente azi în toate domeniile, susținute de ideea că absolut orice observație este o tortură, că orice critică este un atac, duc la adâncirea faliei dintre generații. Cunosc părinți cărora le este frică de copiii lor. Părinți care devin agresivi cu profesorii pentru orice notă sub 10. Copii obraznici și lipsiți de respect, viitorii adulți sensibili la orice problemă le iese în cale și intoleranți. Un alt exemplu de ruptură falsă e al unei fete care s-a desprins complet de părinți pentru că nu au fost de acord cu dorința ei de a călători prin lume (pe banii lor, evident). Sau o altă fată care nu a mai vorbit cu părinții ei și a plecat de acasă pentru că aceștia au refuzat distanțarea impusă în timpul pandemiei COVID și doreau s-o îmbrățișeze, fapt ce îi punea viața în pericol. Conform studiilor existente, părinții sunt mult mai afectați de aceste evadări (din nou, dacă nu vorbim de cazuri extreme) și își doresc mai mult reluarea legăturilor. Psihologul Nick Haslam subliniază și el faptul că a coborât foarte mult pragul a ceea ce înseamnă traumă, problemă. Într-o cultură care apreciază atât de mult independența, noua găselniță este desprinderea totală de opresiunea familiei. Dar paradoxul este că majoritatea fac acest pas cu ajutorul și sfătuiți de un psiholog și au apoi nevoie de susținerea unor grupuri de social media care să le valideze deciziile. Ceea ce doar independență nu înseamnă. Și ajungem din nou în situația în care dramele reale, copiii torturați fizic, abandonați sau cei foarte săraci și folosiți ca forță de muncă, fetele violate de rude sau cei crescuți în familii extremiste (în special ultra religioase), să se piardă în spatele celor supărați că nu au primit o mașină nouă, că nu li se recunoaște orientarea sexuală sau că le-a fost criticat iubitul/iubita. Cei care sunt, de fapt, și mult mai vocali, deschiși la bârfa online și la ședințe nesfârșite de psihoterapie. Traumele copilăriei există și prin felul în care le definim și, din nou (la fel ca în cazul raselor, al femeilor traficate, al avortului și al violului), pierd cei care suferă cu adevărat. Tinerii afirmă tot mai des pe aceste grupuri că relațiile de familie nu sunt obligatorii și că preferă o relație „sănătoasă” cu oricine altcineva. Este supralicitat termenul „relație toxică” și transpus în comportamentul de eliberare – adesea pe banii părinților. Am cunoștințe cu copii care au declarat după liceu – „vreau să plec cât mai departe de voi, vreau să studiez afară”, dar o fac pe banii părinților. Nicicând în viața lor de 18 ani nu a existat vreun abuz real, altul decât încercarea de a impune limite de bun simț. Acești copii sunt cei crescuți în puf și apoi eliberați brusc, prin voință proprie, de o tutelă care îi sufoca într-o lume pe care nu știu să o gestioneze. Copiii crescuți în familii cu adevărat abuzive se luptă, se descurcă, muncesc, au traume care trebuie depășite. Unii reușesc, alții nu. Stigmatizarea copiilor care refuză să mai întrețină relații cu familiile lor este greșită, mai ales dacă nu cunoaștem povestea. Dar la fel de greșită este stigmatizarea părinților, doar pentru că aparțin altei generații. Dacă această modă se generalizează, alimentată de conflicte minore (ajutate și de părinții care nu impun niciodată limite), vom avea o distopie contemporană în care, la 18 ani, fiecare copil va dispărea complet din raza familiei sale și va da naștere altor copii pregătiți să facă același lucru.