Scopul declanșării oricărui proces civil este obținerea unei hotărâri judecătorești care să dezlege situația dedusă judecății. Însă, hotărârea pronunțată produce efecte doar între părți și eventual succesorii acestora, terțele persoane care nu au luat parte la judecată neputând fi ținute să își adapteze conduita în funcție de cele prescrise de dispozitivul hotărârii. Dacă A a obținut obligarea lui B la plata sumei de 10.000 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la imobilul acestuia din urmă, nu va putea opune această hotărâre lui C, chiar dacă se dovedește că acesta din urmă este adevăratul proprietar al imobilului.
Astfel, calitatea de parte a unui proces nu presupune doar participarea la procedura de judecată ci și suportarea efectelor hotărârii pronunțate. Tot aceste efecte ale hotărârii judecătorești dictează în unele cazuri și necesitatea introducerii în proces a altor persoane, care devin astfel susceptibile de a fi constrânse la respectarea hotărârii pronunțate. Aceste din urmă situații sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fiind de neconceput atragerea oricărei persoane în orice proces.
Sfera părților inițiale ale unui proces este construită în jurul caracterului contencios al litigiului civil, caracterizat prin aceea că este o procedură contradictorie, în care două părți își dispută un drept subiectiv sau un interes legitim. Reclamantul este cel care declanșează procesul civil prin înregistrarea cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu un pârât indicat în cuprinsul acesteia.
Astfel, rolul principal în desfășurarea procesului civil revine reclamantului și pârâtului. Aceste poziții pot fi ocupate de câte o persoană fizică sau juridică sau de mai multe persoane fizice sau juridice. De exemplu, restituirea unui împrumut poate fi cerută de A sau de A împreună cu B, iar cererea poate fi îndreptată împotriva lui C, D și E.
Reclamantul și pârâtul sunt părțile inițiale ale unui proces, prezente din momentul declanșării procesului prin înregistrarea cererii de chemare în judecată. Însă, în desfășurarea unui proces, a cărui durată se poate întinde pe parcursul unor ani de zile, pot surveni mai multe modificări în dinamica actorilor care iau parte la judecată. Calitatea de reclamant sau cea de pârât poate fi transmisă, după cum se poate ca alte persoane să intervină voluntar sau să fie introduse forțat într-un proces.
Transmiterea calității procesuale are loc odată cu transmiterea dreptului subiectiv sau a situației juridice deduse judecății. Desigur, pentru a exista o calitate procesuală care să fie transmisă se impune un proces în curs în care să fie dezbătut un drept subiectiv, iar transmiterea acestui drept să intervină în cursul judecății.
Un astfel de exemplu este cel în care A, reclamant în procesul în care solicită restituirea unui împrumut de la B, cesionează creanța lui C. Sau cel în care D, reclamant care solicită obligarea lui E la efectuarea reparațiilor la imobilul închiriat, înstrăinează imobilul lui F.
În situațiile descrise mai sus, dobânditorul dreptului litigios nu va lua automat locul reclamantului, judecata va continua între părțile inițiale, între A și B, respectiv între D și E, urmând ca succesorul cu titlu particula C sau F, să intervină în proces sau să fie introdus în proces.
Miza introducerii dobânditorului în proces constă în posibilitatea acestuia de a formula apărări, căci hotărârea pronunțată îi va fi opozabilă și va produce efecte și față de aceasta.
Dacă în exemplele amintite, după administrarea probelor, instanța decide că pretențiile formulate de A și D sunt neîntemeiate și respinge cererile formulate de aceștia, dobânditorul creanței, C, sau dobânditorul imobilului, F, nu mai poate solicita restituirea împrumutului, respectiv efectuarea reparațiilor.
Transmiterea calității are loc și în cazul decesului persoanei fizice, ipoteză în care transmiterea calității este strâns legată de întinderea transferului drepturilor și a obligațiilor.
Dacă pe parcursul procesului survine decesul uneia din părți, cealaltă parte poate cere un termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor. După indicarea moștenitorilor, instanța va numi un curator special, prin care vor fi citați moștenitorii, urmând ca aceștia să fie introduși în proces. Chiar dacă dreptul procesual impune unele formalități, transmiterea calității operează în mod automat prin acceptarea succesiunii, moștenitorii universali preluând toate drepturile și obligațiile lui de cuius, inclusiv poziția procesuală pe care acesta o are în anumite litigii, legată de drepturile transmise.
Există însă și unele excepții, când caracterul strict personal al dreptului face ca acțiunea să nu poată fi continuată de moștenitori. La fel cum există situații, cum este cazul divorțului, când legea prevede ca în cazul decesului uneia din părți căsătoria încetează și instanța va dispune închiderea dosarului.
Cele arătate sunt valabile în cazul moștenitorilor universali sau cu titlu universal care dobândesc întreg patrimoniul sau o fracțiune din patrimoniul lui de cuius, bucurându-se de drepturile dobândite, dar fiind în același timp ținuți și la executarea obligațiilor avute de acesta din urmă. Dacă de cuius a lăsat întreaga lui avere copiilor săi, aceștia din urmă sunt moștenitori cu titlu universal, dobândit fiecare o cotă parte din masa succesorală.
Dacă alături de moștenitorii universali, prin testamentul lăsat, de cuius a înțeles să instituie și legatari particulari, iar în legătura cu dreptul transmis există un litigiu în curs, situația legatarilor cu titlu particular este similară cu cea a dobânditorilor cu titlu particular prin acte între vii.
De exemplu, dacă în cursul procesului având ca obiect restituirea unui împrumut survine decesul reclamantului A, iar prin testament acesta din urmă a stipulat în favoarea lui C un legat având ca obiect creanța dezbătută în proces, litigiul va continua între pârâtul inițial și succesorii universali a lui A. La fel ca și în cazul transferului cu titlu particular prin acte între vii, cesiunea de creanță sau vânzarea, legatarul poate interveni sau poate fi introdus în proces, urmând ca în funcție de împrejurări și de poziția celorlalte părți, instanța să decidă dacă succesorii universali vor rămâne sau vor fi scoși din proces.
Existența unor consecințe diferite și în planul dreptului procesual între transferul universal și transferul cu titlu particular se justifică prin aceea că dobânditorii cu titlu universal succed atât în drepturile cât și în obligațiile autorului, fiind considerați continuatori ai personalității acestuia, în timp ce dobânditorii cu titlu particular dobândesc doar dreptul transmis.
Alături de reclamant și pârât, la judecată mai pot lua parte și alte persoane care fie intervin voluntar fie sunt introduse în cauză din oficiu sau la cererea unei părți.
O primă formă de participare este intervenția voluntară, care la rândul ei poate fi principală sau accesorie.
Intervenția principală presupune ca intervenientul să pretindă pentru sine dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
De exemplu, în procesul în care A revendică un bun de la B, intervine C și pretinde că bunul îi aparține sau în același proces C solicită obligarea părții care se va dovedi a fi proprietar, A sau B, să îi plătească reparațiile efectuate la imobilul disputat.
În schimb, intervenția este accesorie când intervenientul nu pretinde pentru sine un drept ci doar sprijină apărarea uneia din părți. Și această cerere este supusă condițiilor generale de exercitare a acțiunii civile, inclusiv cerinței afirmării unui interes, intervenientul accesoriu fiind și el ținut să justifice un interes personal și nu doar unul eventual sau ipotetic. Un astfel de interes nu este justificat în ipoteza în care intervenientul dorește să ia parte la procesul vecinului său pentru a evita sancționarea contravențională a altor persoane care parchează autoturismul în fața porții. În schimb, justifică un astfel de interes cumpărătorul care intervine în procesul dezvoltatorului imobiliar vizând extinderea spațiului verde din jurul viitorului imobil.
Cererea de intervenție este supusă unei proceduri de admitere în principiu, în care instanța decide dacă sunt întrunite condițiile pentru a deveni parte în proces. Admiterea în principiu a cererii de intervenție înseamnă că persoana a devenit parte la judecată și nu echivalează cu o judecată asupra temeiniciei cererii formulate. Revenind la exemplul anterior, dacă C formulează o cerere de intervenție principală în litigiul în care A revendică un imobil de la B solicitând contravaloarea reparațiilor efectuate la acel imobil, după admiterea în principiu a cererii formulate, C devine parte în proces, având dreptul de a formula apărări și de a propune probe în dovedirea temeiniciei susținerilor sale. Apoi, în urma analizei acestor probe, instanța va decide dacă cerere lui C este sau nu întemeiată, urmând să admită sau să respingă cererea de intervenție principală formulată de C.
În timp ce intervenientul voluntar, principal sau accesoriu, participă la proces din proprie inițiativă, există situații în care o persoană este obligată să ia parte la judecata unui proces. Aceste forme de intervenție poartă denumirea sugestivă de intervenție forțată.
O primă formă de intervenție forțată este chemarea în judecată a altei persoane, care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. O astfel de cerere este cea formulată de pârâtul care a împrumutat o sumă de bani de la mai mulți creditori și este chemat în judecată doar de unul dintre aceștia. Prin formularea cererii de chemare în judecată a altor persoane pârâtul poate opune eventualele apărări, intervenția prescripției extinctive sau rezoluțiunea contractului, față de toți creditorii și evită astfel procese viitoare, căci hotărârea care urmează a fi pronunțată va fi opozabilă tuturor creditorilor.
O altă cerere de intervenție forțată este chemarea în garanție, cerere formulată de o parte a procesului, care urmărește să introducă în cauză o terță persoană împotriva căreia s-ar putea îndrepta cu o cerere în despăgubiri, cerere aflată în strânsă legătură cu procesul aflat pe rol.
Cel mai des întâlnit exemplu este cel al evicțiunii. În cazul vânzării unui bun, înstrăinătorul este obligat să garanteze cumpărătorul contra evicțiunii. Dacă după încheierea contractului, compărătorul este chemat în judecată de un terț care pretinde că bunul îi aparține, dobânditorul poate cere introducerea vânzătorului în proces, pentru a obține despăgubiri de la acesta în ipoteza în care pretențiile terțului se vor dovedi întemeiate.
Pentru a putea formula cerere de chemare în garanție se impune ca pretențiile să fie în strânsă legătură cu litigiul aflat pe rol. Pârâtul chemat în judecată pentru restituirea unui împrumut, nu va putea formula o cerere de chemare în garanție împotriva debitorului său pentru ca din suma restituită să plătească împrumutul pentru care a fost chemat în judecată.
Dacă A este chemat în judecată de B care pretinde că bunul deținut de acesta îi aparține, A se poate apăra arătând că deține bunul cu îngăduința lui C, proprietarul sau posesorului bunului, formulând astfel o cerere de arătare a titularului dreptului. Astfel, proprietarul este introdus în proces și are posibilitatea de a formula apărările necesare pentru a respinge pretențiile reclamantului.
Dispozițiile legale prevăd și ipoteze în care instanța este obligată să introducă din oficiu în cauză și alte persoane, cum este cazul litigiilor având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a accidentelor rutiere când este stipulată obligația citării societății de asigurări.
În unele cazuri necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este dictată de raportul juridic dedus judecății. Dacă un contract de vânzare a fost încheiat de patru persoane, cererea având ca obiect anularea acestui contract impune prezența tuturor părților contractante, fiind de neconceput ca un act juridic să fie anulat față de două persoane și să continue să producă efecte față de alte două. Căci, persoanele care nu au luat parte la judecată nu pot fi ținute la executarea hotărârii pronunțate, astfel ele pot cere în continuare executarea contractului sau pot refuza restituirea bunului, ca urmare a anulării contractului.
Aceleași argumente justifică citarea tuturor coproprietarilor în cazul unei cereri de partaj.
În ipotezele descrise, instanța are doar obligația de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză și a altor persoane, celelalte părți ale contractului, ceilalți coproprietari, iar dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a acestora, instanța nu poate continua judecata, neavând posibilitatea să dispună din oficiu introducerea în cauză a acestora, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității. Astfel, instanța va respinge cererea fără a se pronunța pe fond, oprind judecata cauzei fără a analiza temeinicia pretențiilor și a apărărilor formulate.
Toate formele de intervenție, fie voluntară, fie forțată, au drept scop asigurarea opozabilității hotărârii judecătorești, ca aceasta să producă efecte și față de alte persoane evitându-se astfel un proces ulterior.
Desigur, persoanele care intervin sau sunt introduse în cauză nu au rolul unui spectator pasiv, căci, la rândul lor pot formula cereri și apărări, pot propune probe și pot invoca excepții.