Pablo García Casado
Periferii
selecție şi traducere din spaniolă de
Marin Mălaicu Hondrari
Bistrița, Editura Charmides, 2017, 88 de pagini.

 

Pablo García Casado s-a născut în Córdoba (Spania), în 1972. A publicat Las afueras (Barcelona, 1997), El mapa de América (Barcelona, 2001), Dinero (Barcelona, 2007), Fuera de Campo (Madrid, 2013, antologie de autor), García (Madrid, 2015). „Periferiile” scriitorului spaniol survolează teritorii extime bântuite de morbul singurătății şi al indeciziilor. Imaginarul poetic al autorului cordobez se extinde apocaliptic de la spațiile citadine impregnate de angoase, de boală, de o sexualitate dezabuzată la spațiile unei intimități ex-centrice. Traducerea, remarcabil realizată de Marin Mălaicu Hondrari, aduce un flux poetic nou, racordând simplitatea voită a versurilor cu minimalismul ultragiat al limbii spaniole. Volumul Periferii, apărut în limba română la Editura Charmides, antologhează poeme de o mare forță expresivă, asemenea unor bucăți de ceramică a căror strălucire capătă vibrații nebănuite prin traducerea în limba română.
Las afueras, volumul din 1997, pentru care Pablo García Casado a obținut Premiul Ojo Crítico de RNE, redă aproape obsedant metaforele pierzaniei, sinonime cu singurătatea duminicilor de mahmureală, cu iubiri efemere ori cu o carnalitate lipsită de miză. Pare că extinderea spongioasă a spațiului urban sufocă orice tentativă de recuperare a umanității: „oricât s-ar extinde oraşele până se unesc unele / cu altele oricâte dezamăgiri ne-ar provoca sexul moartea / sau greutățile mereu vor exista nişte periferii // bezna zonelor industriale nepriceperea / oricât s-ar strădui ministerul lucrărilor publice / organizațiile cetățeneşti asociațiile locative mereu vor exista // în zori rămăşițele iubirii de la periferii” (p. 7). Iar enclavele de tandrețe devin şi ele utilitariste, probleme rezolvate rapid şi sigur, în ciuda dorinței de a poseda ceva măcar pentru scurtă vreme: „îmi zici că nu ți-ai mai făcut / patul că ai ieşit şi toate / magazinele erau închise că astăzi // e duminică iar ieri sâmbătă ne-am spus / multe chestii multă iubire gin săruturi / şi dacă n-am puțină pâine sau tandrețe // să-ți împrumut” (p. 13).
Răzbate o ironie tandră, care se împleteşte adesea cu o oarecare delicatețe, din ale cărei franjuri recuperăm nu doar o atitudine machistă – „toți bărbații sunt prinți la cinci dimineața // tu eşti toate curvele când te trezeşti şi nu mai e nimeni” (p. 18), ci şi o lejeritate erotică, fiindcă, în definitiv, „orice formă de iubire conține şi o doză de risipă” (p. 17). Poemele lui García Casares dezvăluie distonant apropierea de celălalt, împletind vocile şi singurățile pasagere, „iubirea din reclame” & anxietățile. Iar atunci când poetul se uită în jurul său nu vede decât multiplicarea propriei singurătăți, mai hidoasă decât orice: „eşti singură şi te cuprinde o nelinişte / proprie duminicilor de mahmureală o tensiune // de prezervative rupte” (p. 19).
Selecția din volumul El mapa de América (2001) restituie un proiect poetic în care se zbate, de această dată, relația de cuplu, definită însă de tot soiul de (diz)armonii, de la idealitatea falsificată la complicități pasagere. Doar Fordul care urcă lent colina „la sud de toate proiectele” (p. 27) rămâne, contrapunctic, singura bornă a existenței călătorului. Poemul „ithaca” nu recuperează nostos-ul lui Ulise din poemele homerice, nu mai este simbolul idealului domestic şi nici al unității matrimoniale, ci al identității agresate: „nostalgia nu înseamnă flori uscate în aşternutul tău / ci citroenul 2cv abandonat la piese de schimb insomnia // nu e pătura de funingine acoperind străzile / e un deşteptător arătând 3:09 frica // nu e sclipirea stiletelor în bătaia lunii ci bărbați / deghizați în elvis aşteptând după colț destinul // nu e roza vânturilor e rută ocolitoare din cauza lucrărilor / ithaca nu e ithaca e san francisco” (p. 32). Singurătatea – modus vivendi al celui aflat pe drumuri, în căutarea identității – norocul ratat, regretele bine gestionate redau „o tristețe / inutilă ca o hartă fără nord” (p. 42), în care „binecuvântate fie singurătatea şi suferința”. Toate experiențele converg înspre „acel te întorci târziu acel vrei micul dejun? spus de nişte buze / care în curând vor fi doar o dată o cifră un loc pe hartă” (p. 43).
Poemele din volumul Dinero (2007), narative şi mai tăioase decât cele din volumele anterioare, capătă dimensiunea sărăciei, a insecurității, a morții; angoasele identitare se hrănesc din sinteze cotidiene, din renunțări şi înduioşări nebănuite. „Nu e vorba de o ambiguă senzație de angoasă, e vorba de bani” (p. 61), de stringențe acaparatoare, tot aşa cum, în ultima parte a cărții, restituind poezii din volumul García (2015), unele poeme se frâng sub propria greutate. Fericirea e o sclipire de azulejos într-o amiază andaluză interminabilă, de aceea, deşi s-ar putea trăi sub vraja ei, contaminarea nu ar fi decât fatală pentru cel care nu este obişnuit cu ea.