Angelo Sagnelli

S-a născut la Lendinara (Rovigo) şi trăieşte la Roma. A publicat mai multe volume de poezie, dintre care amintim: Brividi del tempo (“Fioruri ale vremii”), Brividi d’amore (“Fioruri de iubire”), Ciottoli (“Pietre de râu”), Il vuoto (“Golul”), La metrica del vuoto (“Metrica golului”) şi a îngrijit câteva volume dedicate poeţilor italieni contemporanei, printre care I poeti al Caffé Greco (“Poeţii la Caffé Greco”, La luce è il tempo (“Lumina este timpul”), La Civiltà dei poeti (“Civilizaţia poeţilor”).

Conducător al unor programe de televiziune, actualmente este co-director al prestigioasei reviste de cultură “La fiera letteraria” din Roma.

Petali

Anche i petali

di questa rosa rossa

cadranno a sera.

Ma tu… raccoglili.

Sono le lettere

di una parola non detta.

Nella tua ciottola bianca

profumeranno ancora.

Petale

Şi petalele

acestui trandafir roşu

vor cădea spre seară.

Dar tu… adună-le.

Sunt literele

unui cuvânt nespus.

În vasul tău alb

îşi vor mai răspândi încă mirosul.

Corone

Le diverse corone tra le mani

sono sguardi rivolti verso i cieli,

sono grani che bruaciano le dita,

sono chiavi che aprono i misteri.

In esse si ritrovano stagioni,

il tempo delle attese e dei silenzi,

la voglia di parlare con un Dio,

la storia della terra e delle genti.

La fede che ci unisce è solo amore;

dà la speranza e vince la paura,

è il fine che giustifica la vita,

la fonte che disseta ogn’altra arsura.

Coroane

Coroanele din mâini, multicolore,

sunt priviri îndreptate spre cer,

mătănii sunt, ce degetele ard,

sunt cheile care deschid mistere.

În ele-s multe anotimpuri,

şi vremea de-aşteptare şi tăcere,

dorinţa de a vorbi cu Dumnezeu,

istoria lumii şi a omenirii.

Credinţa ce ne ţine e iubire;

speranţă dă şi frânge teamă,

este sfârşitul care motivează viaţa,

izvorul ce astâmpără arsura.

Preghiera

E similmente ancora i grandi mali

ritornano impietosi al tuo costato:

cuore grande che non ha paura

di assumerne nel battito le pene.

Il vuoto che mi prende quando prego

riassume una presenza che riflette;

nel passo e nel respiro della vita

è luce negli abissi che mi segue.

Così nel mio silenzio si raccoglie

l’immagine che ora si compone;

la fede che non cede dà speranza,

ed è un respiro che intrattiene il cielo.

Rugăciune

Şi tot la fel, durerile imense

se-ntorc la pieptul tău fără vreo milă:

inima mare-acum nu are temeri

de-a prelua-n bătaia-i tot ce-i greu.

Iar golul ce mă-apasă când mă rog

arată o prezenţă ce gândeşte;

în pasul şi în răsuflarea vieţii

lumină-i în abisul ce-mi urmează.

Şi, astfel, în tăcerea mea se-adună

imaginea ce se formează-acum;

credinţa tare dăruie speranţă

şi-i răsuflarea ce-ntreţine cerul.

A mio padre

Quando verrà l’ultimo giorno…

l’ultimo,

avrò il tramonto negli occhi,

un sogno che svanisce,

un grido che si acquieta.

Allora,

solo allora rivedrò mio padre

e rubando una parola al mio silenzio

a testa china griderò il suo nome.

Noi due,

noi due… gocce di una stessa fonte.

Tatălui meu

Când va veni clipa din urmă,

ultima

voi avea asfinţitul în ochi,

un vis care se pierde,

un strigăt ce se linişteşte.

Atunci,

numai atunci o să-l revăd pe tata

şi un cuvânt furându-i eu tăcerii

cu capul aplecat îl chem pe nume.

Noi doi,

noi – două picături dintr-un izvor.

Un sospiro si ascolta quando tace

Distesa sulle labbra ancora mute

c’è una parola priva d’ogni suono;

la sua pienezza è un sibilo d’amore,

ed è sostanza che ritorna al vuoto.

Un sospiro si ascolta quando tace;

è chiave di uno scrigno che si apre;

rifulge nella luce che s’espande

la sensazione d’un cristallo puro.

Un suspin se ascultă când tace

E un cuvânt lipsit de orice sunet

pe buzele rămase încă mute;

deplinătatea-i susur de iubire

şi e substanţă ce se-ntoarce-n gol.

Suspinul se ascultă când se tace;

e cheia unui scrin ce se deschide;

luceşte în lumina ce se-ntinde

senzaţia unui pur cristal.

Le mura di una casa di campagna

Le mura di una casa di campagna,

erette in un tempo ormai perduto,

conservano il sudore delle mani

di chi dal grano vi ha raccolto l’oro.

Si entra con rispetto in questi ambienti,

chiudendo piano l’uscio della casa

per trattenere il gusto dell’antico,

come fragranza uscita da un buon pane.

La forza del lavoro che traspare

dalle ferite incise sulle pietre

offre allo sguardo, incredulo che cede,

il segno di una ruga che compare.

Così si vive l’attimo di tempo

nel sacro di una quiete che riposa;

nel suo respiro lungo che non tace

c’è una presenza che non fa paura.

Pereţii unei case de la ţară

Pereţii unei case de la ţară

zidiţi sunt într-o vreme ce s-a dus,

păstrează-n ei sudoarea celui care

aur din grâu a ştiut cum să adune.

Se intră cu respect în locu-acesta

prin uşa casei ce-o închizi încet

ca să păstrezi tot ceea ce-i străvechi

ca şi mirosul bun ieşit din pâine.

Puterea trudei care-acum transpare

din rănile-nsemnate peste pietre

privirii neîncrezătoare-i lasă

urmele unei boţituri ce-apare.

Aşa-i trăită clipa dintr-un timp

în sacrul unei linişti odihnite;

şi-n respiraţia-i lungă, ce nu tace,

e o prezenţă care nu-nspăimântă.

Il mio specchio

Quand’entro nel mio specchio più profondo,

dov’anche il tempo spesso s’intrattiene,

io vedo un universo che cammina

con l’entusiasmo di chi ha una meta.

Così tra un chiacchierar di stelle e un vento astrale

io viaggio su comete silenziose

per grandi spazi estesi all’infinito,

sentendo un’energia che si compone.

Ed ecco che mi brivida l’amore,

aprendo il mio di dentro a ciò ch’è fuori;

non ha più senso il velo che divide

la lastra di cristallo che si sgrana.

È la magia di una notte insonne

o il chiarore di uno specchio che si presta;

fugge così il sogno in sensazione

al raggio di una luce che si svela.

Oglinda mea

Când intru în oglindă mai adânc

unde mai zăboveşte încă timpul

eu văd un univers care se mişcă

cu voioşia celui ce-are o ţintă.

Astfel, între-o discuţie dintre stele

şi-un vânt astral, merg pe comete mute

prin spaţii mari întinse-n nesfârşire,

simţind cum mă pătrunde energia.

Şi iată , mă cutremură iubirea,

deschide ce-i în mine-nspre afară:

şi fără rost e vălul ce împarte

oglinda de cristal ce se sfârâmă.

Este magia nopţii nedormite

sau e lumina-oglinzii dăruită;

si visul fuge-aşa într-o senzaţie

în razele luminii ce se arată.

Una presenza senza senso

Una presenza priva d’ogni senso,

è mano che non sfiora mai il tuo viso,

è uno sguardo aperto che non vede

ed è una voce che non dà sorriso.

Eppure tu l’annusi da vicino

in un duello fatto di pensieri,

sentendo in gola un nodo che ti stringe

dove il capo dei fili ormai s’è perso.

La sensazione vive nell’angoscia:

è un onda che attraversa le tue mura;

nel punto dove spesso si ravviva

tu cogli nel tramonto solo il viola.

O prezenţă fără rost

E o prezenţă fără nici un rost

mâna care pe chip nu zăboveşte,

şi e un ochi deschis, care nu vede,

şi-un glas ce nu te face să zâmbeşti.

Şi, totuşi, o miroşi îndeaproape

într-un duel tăcut, făcut de gânduri,

simţind în gât un nod care te strânge

când capul firelor deja-i pierdut.

Însă senzaţia trăieşte-n teamă:

e-un val care străbate printre ziduri;

în punctul unde-adesea se aţâţă

aduni spre seară numai violetul.

Non c’è una fede se non c’è mistero

Non c’è una fede se non c’è mistero,

né una speranza senza il proprio vuoto;

tra le lamiere accartocciate al suolo

nel rosso di una rosa tutto il fuoco.

Un fiore con le spine dà certezza,

quando si prova sulla propria pelle;

resta il profumo a marginar ferite

ed uno sguardo a ricercar le stelle.

Credinţă nu-i, dacă nu e mister

Credinţă nu-i, dacă nu e mister,

şi nici speranţa fără golul ei;

printre bucăţi de tablă pe pământ

focul întreg e-n roşul unei roze.

Floarea cu ţepi te face să fii sigur

când o încerci pe propria ta piele;

rămâne doar mirosul să închidă rana

şi o privire ca să caute stele.

 

Le verità nel tempo

Ogni idea condivisa è una morale,

che estende i suoi sensori alle stagioni,

ma il vento è sempre pronto a diradare

ciò che s’innalza ad oscurare i cieli.

Così che torna sempre un nuovo sole

a germogliare piante, fiori ed erbe;

l’uomo si sbraccia a macinar le idee,

cercando ciò che il tempo poi corrode.

Adevărurile-n vreme

Orice idee-mpărtăşită-i o morală

care-şi întinde senzorii în vreme,

dar vântu-i pregătit să risipească

cele ce suie-n cer să-l adumbrească.

Aşa că un nou soare se arată

să-nmugurească plante, flori şi ierburi;

omul se-ndeamnă înspre alte gânduri

cercând, apoi, ceea ce vremea strică.

În româneşte de Ştefan Damian