… filosofia acroamatică avea un anumit obiect sau (altfel spus, n.n.) se ocupa cu anumite probleme ce nu aparțineau filosofiei exoterice. Această simplă observație este de ajuns pentru a ne convinge că, în delimitările celor două feluri de a face filosofie, nu era vorba numai de formă […], ci şi de altceva, ceva ce se referea chiar la obiectul ei.
*
[…] nici una din şcolile filosofice greceşti nu s-a despărțit de moştenirea (diadohé, n.n.) transmisă de-a lungul veacurilor şi toate au rămas credincioase idealului filosofic grecesc antic, de perfecțiune a omului, ideal pe care vom încerca să-l identificăm în cele ce urmează.
Anton Dumitriu

 

 

Adâncind investigația sa asupra metafizicii ca tradiție vie şi autentică în antichitatea elenă, Anton Dumitriu insistă, în cartea sa Philosophia mirabilis, asupra celor două modalități diferite de predare a cunoştințelor şi aceasta conduce la gândul că şcoala din acea perioadă se prezenta ca fiind rânduită, în mod natural, pe două niveluri ferm delimitate, unul de celălalt. Prima dintre modalități, cea esoterică (akroatică sau akroamatică)1, presupunea o predanie aplicată şi subtilă având ca obiect problematicile metafizicii pentru care, în prealabil, aspirantul era anume selectat spre a urma calea devenirii întru Ființă şi a perfecționării omului.
În prealabil, alesul însă, trebuia să dovedească faptul că are o predispoziție naturală care-l recomandă de la sine spre a fi inițiat; scopul acestui proces transmutațional viza predarea / primirea unor cunoştințe şi metode calificate care să-i asigure suport aspirantului spre a se ridica, treptat, la statutul de sophos. Cea de-a doua modalitate, cea exoterică,2 era neimportantantă din perspectiva scopului menționat mai sus căci, dintotdeauna şi pretutindeni, exoterismul a fost doar un acoperământ pentru miezul esoteric. Ceea ce denumim aici exoterism3 se adresa, fără deosebire, tuturor cursanților unei şcoli filosofice elene şi însemna nimic altceva decât o simplă transmisie de cunoştințe generale.
Istoriografia consemnează două referiri4 cu privire la noțiunea de esoterism; astfel, într-o epistolă trimisă lui Aristotel de către discipolul său, Alexandru Macedon, era menționată o distincție privind învățătura akroatică; pe scurt, Alexandru îi reproşa maestrului său faptul că publicaseră unele cărți cu conținut esoteric. La această acuzație, Stagiritul vine, prompt, cu un răspuns edificator şi precizează că doar cei care-i fuseseră ucenici ascultători puteau înțelege acele cărți, pentru toți ceilalți lucrările rămânând neinteligibile.
De menționat aici că, la şcoala sa, marele filosof antic preda cursanților două tipuri de ştiințe, unele esoterice,5 celelalte, exoterice. Lecțiile akroatice erau predate dimineața, în formulă strict orală, adresându-se doar celor aleşi (inițiați), iar celelalte seara, în cadrul unor lecții publice la care putea participa toți cei înscrişi la cursuri. Obiectul cursului esoteric era, aşadar, tainic, rezervat şi de o cu totul altă natură comparativ cu cel al lecțiilor predate la comun şi aceasta constituia însăşi diferența calitativă dintre cele două abordări. În prezent, nu există suficiente date pentru a conchide în această materie, există însă destul de multe informații, referiri şi interpretări pentru a putea declara că metafizica era transmisă cu prudență şi anume doar celor care dovedeau capacități superioare care să le asigure comprehensiunea problematicilor subtile. Mai mult ca sigur, anterior acceptării la cursurile akroamatice, maestrul îi verifica pe candidați prin prisma unor criterii numai de el ştiute, după care, cel mai probabil, îi iniția prin parcurgerea unui ritual consacrat, le solicita ascultare în mod imperativ, prin prestare de jurământ şi le prescria efectuarea unui askesis6 menit să le amplifice intuiția intelectuală – intelecția.
Sub aspect etimologic, diferența dintre cei doi termenii pereche, esoteric – exoteric, o face prefixul, cum bine se poate observa, eso însemnând în interior (în sine, lăuntric, intern), iar exo – în exterior (în afară, extern). Anton Dumitriu subliniază, în cartea sa, câteva referiri cu rol clarificator pe care Aristotel le va fi produs cu privire cele două învățături; tot astfel, numeroşi autori antici (Aulus Gellius, Strabo, Plutarh, Simplicitus, Ammonius şi Cicero) confirmă faptul că exista o distinție de rang între cunoaşterea esoterică şi cea exoterică. În manieră oarecum fantezistă s-a încercat să se atribuie şi un alt înțeles pornindu-se de la eso-thodos – cale către interior, intrarea în sine, interiorizarea ca gnoză, ca formă de cunoaştere ce duce la iluminare, izbăvire.7 Mai apoi, în gândirea greacă târzie şi în patristica creştină, găsim că această dualitate a avut la unul din capete termenul cunoaşterea directă, nemediată (gnôsis) iar la celălalt, ştiința ca rațiocinație (epistȇmȇ) şi, de aici, a început, întrucâtva, ceea ce mai târziu a fost numită desacralizarea cunoaşterii şi laicizarea învățământului.8
Pentru a face un prim pas către conceptualizare dar şi pentru o mai bună înțelegere a textului antondumitrian, vom trece succint în revistă şapte trăsături distinctive ce se circumscriu, îndeobşte, termenului esoterism şi, odată cu aceasta, se va structura aici, de la sine, o sumară demonstrație menită a evidenția faptul că, în antichitatea elenă, metafizica era, cu deosebire, un mod de viață anume direcționat către cunoaşterea de Sine.9 La temelia acelui sistem formativ de sorginte tradițională trona convingerea că omul este o entitate perfectibilă, că el poate recepționa înțelepciunea doar dacă participă conştient şi cu întreaga sa ființă la acest proces de cunoaştere şi, în fine, că succesiunea de stări care conduc către realizarea spirituală deplină are ca punct terminus – atingerea statutului de sophos – purtător de lumină, adevăr şi ne-uitare.
• Prima dintre aceste trăsături distinctive este dată de legătura imanentă a esoterismului cu Tradiția10 căci, nu se poate vorbi despre esoterism în afara unei Tradiții vii, autentice. În cadrul antichitații elene, Tradiția exista prin însăşi succesiunea firească a şcolilor filosofice aşa cum este descrisă aceasta de către Anton Dumitriu ca având două filiațiuni, cea ionică decurgând de la Thales din Milet şi cea italică avându-l la începuturile sale pe Pitagora.11 În aspectul său esențial, Tradiția are origine supraumană şi, prin reprezentanții săi, vizează producerea unei influențe spirituale care să determine trezirea aspirantului în ceea ce priveşte percepția sacrului, conştientizarea armoniei / ordinii universale şi a realității non-duale. Termenul grecesc pentru succesiune, moştenire (diadohé) înseamnă şi primire, predanie; el mărturiseşte de la sine, prin aceasta, despre o continuitate şi despre o coerență (organicitate) a transferului spiritual. O şcoală filosofică elenă12 funcționa asemenea unei comunități închise, ca o familii sau confrerie care era organizată într-un anumit scop, deținând, ca atare, un ansamblu de adevăruri (moştenite) şi o acumulare istorică de cunoştințe ce iradia, în exterior, o sublimă aură de înțelepciune şi de lumină spirituală. (pp. 50-55) Pe scurt: Sarcina şcolilor era tocmai ca prin prezența marilor maeştri care conduceau aceste grupări, printr-o disciplină, uneori foarte severă, participanții să reuşească a-şi depăşi propria individualitzate.13 Mai târziu, în urma studiilor aprofundate şi a categorisirilor inerente privind originile gândirii speculative occidentale, vor fi identificate două ramuri viguroase ale Tradiției, una mistică şi teologică, cealaltă ştiințifică, epistemologică.14
• Cea de-a doua trăsătură distinctivă proprie esoterismului o reprezintă obiectul tradițional al predaniei, metafizica însăşi, ca învățătură consacrată ce presupune o trasmisie de cunoştințe teoretice, dublată de o abordare practică bazată pe o metodologie ce-i era revelată discipolului de către maestru sub pecetea legământului. Fiind profund acțională şi, ca atare, orientată ferm către un scop predeterminat, metoda primită de ucenic constituia, cumva, esența transmisiei inițiatice. Pe de altă parte, idealul de om din antichitatea elenă – sophos-ul, omul-zeu – nu putea fi atins decât dacă aspirantul parcurgea cu deplină dedicare un itinerar inițiatic prescris în cadrul scolii filosofice care-l va fi adoptat ca discipol. Succint spus, metafizica îi revela aspirantului …o cunoaştere a celor ce sunt ca fiind cele ce sunt şi, de asemenea, …a lucrurilor divine şi a celor omeneşti, în timp ce metoda era, în ultimă instanță, un exercițiu spiritual destinat a calma mentalul uman divergent şi agitat.15 Doctrina propriu-zisă nu era doar speculativă, discursivă şi nu viza, defel, erudiția – polymátheia, ci era predată de aşa manieră încât să pună la dispoziția cursanților inclusiv unele mijloace anume destinate a produce efecte în planul înțelegerii prin trăirea ființială a unor stări superioare de conştiință.16 Prin urmare, pot fi identificate trei abordări constitutive care, în ansamblul lor, asigurau, în acele timpuri, un minim de reuşită în ceea ce priveşte iluminarea lăuntrică şi atingerea idealului de om: (i) doctrina metafizică era considerată ca având în centrul său Principiul; (ii) disciplina internă liber consimțită era definită ca fiind o practică anume prescrisă prin reguli ferme de purificare şi de cultivarea virtuților; (iii) arta tradițională prin care maestrul îl edifica pe aspirant în devenirea sa avea ca esență inițiatică o tehnică de elevare spirituală.17
• A treia caracteristică a esoterismului ar putea fi denumită alegerea aspirantului de către un maestru consacrat, aşadar, selectarea acestuia după criterii tradiționale pentru a fi acceptat la inițiere. Cum se ştie, autoinițierea este exclusă iar inițiativa, în acestă materie, a aparținut întotdeauna maestrului, nicidecum candidatului. În repetate rânduri, Anton Dumitriu insistă, în cartea sa, asupra calificărilor18 pe care le urmărea maestrul (şeful şcolii metafizice) atunci când îşi selecta discipolii. Aristotel, de pildă, nu accepta cursanți, în categoria auditorilor (akroates), înainte de a le testa calitățile intelectuale, pregătirea anterioară, dragostea de studiu şi puterea de muncă. (p. 34) Cu alte cuvinte, se avea în vedere o predispoziție naturală a celui care bătea la porțile consacrării în a-şi însuşi lecțiile akroamatice şi în a duce la bun sfârşit travaliul perfecționării spirituale. Acceptarea aspirantului în interiorul şcolii filosofice nu se producea de la sine, ci însemna parcurgerea prealabilă a unor adevărate examene (probe) care, odată trecute, consolidau statutul de discipol şi apropria recunoaşterea celui în cauză ca adept cu drepturi depline în cadrul confreriei. Recrutarea discipolilor presupunea o primă cercetare după fizionomie, după ținută şi după înfățişarea corpului în întegritatea acestuia. (p. 42) Se investigau, de asemenea, mai mult ca sigur, calitățile sufleteşti şi intelectuale, starea de sănătate şi, nu în ultimul rând, proveniența socială şi potențialul relațional.
• A patra trăsătura distinctivă rezidă în faptul că esoterismul presupune, cu necesitate, o inițiere care, în esență, înseamnă parcurgerea, de către candidat, a unui ritual consacrat ce se finaliza prin depunerea unui jurămând de credință pentru ca astfel să fie admis să participe la practicarea unei cunoaşteri secrete. Anton Dumitriu nu menționează, în cartea sa, un anume proces inițiatic care să preceadă acceptare la cursurile akroatice. Cu toate aceste, datele şi informațiile prezentate sunt edificatoare pentru a susține ipoteza inițierii pentru cei care urmau cursurile unei şcoli filosofice. Mai mult decât atât, un esoterism autentic nu poate fi decît inițiatico-sacramental şi, cu siguranță, Anton Dumitriu ştia acest lucru. Aşadar, accesul aspirantului la cunoaşterea ezoterică presupunea, în acele timpuri, o prealabilă inițiere şi, deci, o acceptare (receptare) a neofitului în interiorul unei grupări deținătoare a metodei practice prin care acesta era ajutat în devenirea sa spirituală (lucrarea lăuntrică). Pe toată perioada cât dura procesul transmutațional, aspirantul era călăuzit cu asiduitate şi metodă calificată spre a putea accesa şi el nivelurile mai subtile ale conştiinței; prin aceasta i se capacita în mod semnificativ, între altele, puterea de înțelegere a realității şi i se stimula o anumită poziționare în raport cu Întregul (Tot ceea ce este) pentru a recepționa înțelepciunea şi adevărul cu întreaga lui ființa. Dintotdeauna, analogia, mitul şi limbajul simbolic au intrat în alcătuirea tradițională a panoului de instrumente esoterice.
• Cea de-a cincea caracteristică decurge din oralitatea predaniei tradiționale; pe cale de consecință, i se cerea cu insistență adeptului o tăcere deplină asupra celor ce se petrec în interiorul organizației, precum şi o ascultare necondiționată față de maestrul îndrumător şi față de ierarhia existentă. Tăcerea şi ascultarea sunt principale condiționări ale actului inițiatic; în textul lui Anton Dumitriu se fac numeroase referiri la cele două condiționări ca fiind imperative majore ale procesului inițiatic. Exersarea tăcerii pentru a auzi şi observa dialogul interior este, cumva, o probă spirituală în sine şi acest exercițiu solicita o trecere de la orientarea predilectă a atenției omului către exterior, la o direcționare către centrul ființei, către introspecție şi meditație. La rândul său, practicarea ascultării față de maestru reprezintă, pentru căutătorul de lumină, un exercițiu tradițional vizând înfrângerea ego-ului şi adoptarea unei conduite de supunere şi loialitate față de îndrumătorul său. Ascultarea presupune, totodată, statornicie şi fidelitate dar şi o veritabilă şi benefică renunțare la voința proprie, în unele cazuri.19
• A şasea trăsătura distinctivă constă în păstrarea cu strictețe a secretului referitor la inițiere şi la cunoştințele revelate primite de la maestrul spiritual, în cadrul organizației – şcoala filosofică, în cazul de față. Doctrina se adresa unei elite în formare şi, fiind confidențială prin natura sa, era transmisă numai într-un cadru deplin securizat, luându-se în consecință măsuri asiguratorii împotriva eventualelor divulgări. Ca atare, cei care erau admişi să participe la procesul formativ din cadrul unei şcoli filosofice trebuiau să se lege prin jurământ în ceea ce priveşte păstrarea cu sfințenie a secretul. În cazuri deosebite, cel care abjura era excomunicat fără drept de replică şi, apoi, declarat decedat pentru toți ceilalți confrați; drept urmare, i se ridica, la propriu, o stelă funerară pentru a se marca, la propriu, descalificarea sa irevocabilă şi definitivă.20 De aceea, se poate spune că jurământul era privit, pe atunci, ca fiind o contractare voluntară şi solemnă de responsabilități în ceea ce priveşte păstrarea secretului şi că încălcarea sa avea repercusiuni dintre cele mai nedorite.
• În fine, ultima dintre caracteristici ar face referire, în opinia noastră, la o îndrumare calificată de care trebuia să beneficieze alesul pe tot parcursul devenirii sale până la momentul iluminării interioare când atingea, efectiv, nivelul suprem de conştiință ce-l califica spre a fi definitiv consacrat şi recunoscut. Maestru spiritual este, aşadar, îndrumătorul; cum bine se poate observa din epistolarul invocat de către Anton Dumitriu, Aristotel este, în cazul lui Alexandru Macedon, cel care i-a asigurat acestuia o călăuzire temeinică chiar şi după ce el absolviseră cursurile şcolii filosofice. În relația magister-discipol, inițiativa lucrării aparține, desigur, celui dintâi, acesta fiind factorul activ, de altfel, singurul care poate transmite, în mod regular, doctrina esoterică şi metoda inițiatică pe care, la rându-i, le-a primit tainic pe vremea când era un simplu ucenic ascultător.

 

 

 

Bibliografie
Alexandrian – Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, 1994;
Chaignet, Antelme, E. – Filosofia lui Pithagora, Ed. Herald, 2012;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Dumitriu, Anton – Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014;
– Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Grayling, A.C. – Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022;
Guénon, René – Ezoterismul creştin, Ed. Humanitas, 2012;
– Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
– Inițiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
Hadot, Pierre – Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin – Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2018;
Steiner, Rudolf – Bazele ezoterismului, Ed. Univers enciclopedic, 2017;
Vlăduțescu, Gheorghe – Istoria filosofiei ca hermeneutică, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile – Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald, 2022;
– Calea regală şi cele 33 de trepte ale desavârşirii, Ed. Herald, 2021.

 

Note
1 În limba greacă, akroamai – a auzi; akroama – ceea ce este auzit, mesajul în sine transmis prin viu grai; akroates – ascultător (discipol), cel care ascultă de altul, aflat în ascultare.
2 Cursanții primeau cunoştințe generale din domenii de cultură generală (retorică, arta argumentației, ştiințele politice, istorie, geografie etc.) dar şi unele elemente diluate şi, per total, neconcludente privind metafizica în sine.
3 În oglindă cu esoterismul apare, târziu, termenul exoterism desemnând o cunoaştere preponderent etică ce se transmite sub forma unei învățături destinate inclusiv celor neinițiați sau cu posibilități intelectuale modeste.
4 Anton Dumitriu precizează că cele două epistole menționate au fost preluate de la Andronicus din Rodos, filosof din sec. I î.e.n. care ar fi publicat, în premieră, scrierile esoterice atribuite lui Aristotel.
5 Având ca obiect de studiu metafizica transmisă pe cale orală ca fiind o cunoaştere revelată, analogică şi holistică, dimpreună cu o metodă tradițională de elevare spitituală.
6 Însemnând exercițiu spiritual; Hadot, pp. 137-150.
7 Todos însemnând metodă (me-thodos) cu sensul de cale, drum; Faivre, vol 1, pp. 18-19.
8 Adâncirea separației dintre cunoaşterea holistică şi înțelepciune decurgând din sacru, pe de o parte, şi cunoaşterea analitică, secvențială, pe care omul o poate obține prin demonstrație silogistică, pe de altă parte; Faivre, pp. 19-21.
9 Hadot, pp. 151-182.
10 Termenul scris cu majusculă spre a se intoduce o distincție între Tradiție şi ceea ce denumim în mod curent tradiții – activități ciclice determinate de nevoile repetitive privind adaptare omului la spațio-timp; esența Tradiției presupune un transfer de influență spirituală şi un instrumentar consacrat; Zecheru, 2021, pp. 9-15.
11 Vezi, de asemenea, Vlăduțescu, p. 170, autor care, la rându-i, îl invocă pe Sotion, doxograf alexandrin din sec. al III-lea î.e.n. care a produs lucrarea intitulată Succesiunea filosofilor.
12 Scholé, în limba greacă; şcoala filosofică a mai fost denumită şi sectă, în unele scrieri din perioada elenistică.
13 Dumitriu, 1984, p 269.
14 Cornford, pp. 161-177, despre tradiția ştiințifică şi pp. 178-282, despre tradiția mistică.
15 Dumitriu, 1984, p. 124; Zecheru, 2021, pp. 69-77.
16 Alexandrin, p. 6.
17 Zecheru, p. 70.
18 Guénon, 2008/SPAI, pp. 104-118.
19 Dumitriu, p 37; Zecheru, 2021, pp. 125-139.
20 Alexandrian, p. 6.