Când își publica, în 1970, Rostirea filosofică românească, Constantin Noica îndemna să fim ceva mai atenți la subtilitățile și profunzimile limbii române. Motivul? Ar exista în straturile adânci ale acesteia înțelesuri care s-au uitat. Sarcina filosofilor de azi ar fi să revină cu mai multă aplecare la rădăcinile propriului grai, „arhelogizându-l” discret, scoțându-i la iveală potențialul semantic îndelung nesocotit. Între cuvintele ce s-ar preta unor revizuiri necesare, Noica indica firea, ființa, cuminecarea, cumpătul, rostul, rostirea…
Ce ne spune filosoful de la Păltiniș despre „rost” și „rostire”? Înainte de toate, că în vorbirea curentă de la noi au căpătat deja o vădită întrebuințare speculativă. „Rostire” ar fi singurul termen care poate reda logos-ul grec, termen desemnând totodată și cuvânt, și rațiune. Derivat din latinescul rostrum, „rostul” are mai multe semnificații (gură, deschizătură, rostire). El trimite la rânduială, ordine, sens, rațiune, tâlc, noimă, justificare… Rostirea omului este solidară, în fapt, cu rostul lucrurilor. „A rosti rostuiește așadar rostul” – rezuma sentențios și aparent tautologic Noica.
Astfel de alegații și volute ideatice nu vor fi fost străine artistului Constantin Cioc, prezent la Iași, în Galeria „Dan Hatmanu”, cu o expoziție intitulată Rost. Rostire. Duh. Născut la Reghin, în 1965, acesta își face studiile plastice la București, sub îndrumarea pictorului Sorin Ilfoveanu, dar le continuă la Paris, până în 2003, unde se familiarizează cu tendințele din arta contemporană. Recunoaștem în preocupările sale certe acroșaje teologice și filosofice. O dovedesc fie și doar câteva din titlurile unor proiecte anterioare – Minunata fire a lucrurilor de a fi (2013) Teleolografii (2014), Pictorisiri (2018), Timpan pentru lumină (2019) -, concepute pe versantul simbolisticii sacrului.
Constantin Cioc este, înainte de toate, un pictor religios. În locul neutralismului agnostic sau a celui ateu, artistul își divulgă adeziunea manifestă la credință – una, în cazul său, de sorginte creștină. Inspirat îndeosebi din scrierile biblice, formulează probleme dintre cele mai grave, căutând răspunsuri sau rezoluții în acord cu propria sensibilitate ori cu propriile opțiuni morale și axiologice. Este omul o ființă fatalmente „căzută”? Cum se raportează acesta la Dumnezeu? Mai poate spera la mântuire? Și dacă da, care ar fi drumul de urmat?
În lucrările sale, Constantin Cioc privilegiază semnificația și mesajul, fără a ignora estetismul dispozitivelor formale pe care le activează deliberat. Versatil în soluțiile componistice, artistul surprinde plăcut prin acuratețea desenului, prin fermitatea liniilor, prin maniera de a reda fizionomii stilizate, contururi și umbre, tranziții și mixaje cromatice, alternanțe de lumină și întuneric. Cadrul larg al tabloului permite observarea gesticii expresioniste a „personajelor”, schematismul posturilor corporale, contrastele de culoare, obținute prin etalarea unor tușe ample, generoase, pe fundalul unor decoruri nocturne, austere, deseori minimaliste.
Majoritatea proiectelor lui Constantin Cioc urmăresc o schemă narativă predeterminată. Artistul asociază motive care în logica expunerii au atât coerență, cât și cursivitate. Tablourile sale „vorbesc”, „mărturisesc”, rostesc, spun povești cu rost, tatonând „rostul” omului, dar și felul în care este „rostuită” lumea. În Pictorisiri sau în Teleografii, caută să evidențieze sinteza planurilor expresive, media optimă dintre scriere și oralitate, cuvânt și imagine. Rezultatul? „Povești” în imagini, „istorii” ingenios ilustrate, cu personaje purtătoare de mesaj.
Asumând o cheie exegetică de inspirație creștină, artistul ne sugerează în tablourile sale că la început a fost cuvântul, adică rostirea, punerea în rost, „rostuirea” lucrurilor. Scenele reprezentate redau aluziv momentele decisive ale intrării omului în ordinea cosmică, dar și pe cele corespunzătoare ieșirii din aceasta. Recurent în lucrări este motivul înveșmântării. Cu ce este îmbrăcat sau înveșmântat omul? Rămânem doar cu „hainele de piele”, primite ca pedeapsă a nesupunerii la izgonirea protopărinților din Rai? Cum ne înveșmântăm sau ne acoperim sufletele?
Expoziția de la Iași este deschisă de imaginea Duhului plutind deasupra apelor, se continuă cu o suită de corpuri ce primesc veșmântul sacru și fac experiența luminii divine, pentru ca, la final, să fie propusă ca soluție de mântuire calea crucii creștine. Teologic vorbind, justificările nu lipsesc. Într-un înțeles metaforic, lumea este „veșmântul” lui Dumnezeu. Omul credincios este „îmbrăcat”, la rându-i, în lumina Creatorului. A lua cămașa lui Cristos, a te acoperi cu mantaua protectoare a divinității presupune a fi de partea credinței. Cel pătruns de lumina divină, „iluminatul”, primește astfel sensul cel bun sau direcția optimă a mântuirii. Trupurile, în acest caz, sunt „sacralizate”, primesc o aură distinctă, distribuindu-și apoi strălucirea în mod radiant. Opțiunile se împart dihotomic; lumina apare ca simbol al credinței, fericirii și mântuirii, iar întunericul – simbol al nefericirii și suferinței.
Poate fi „recuperat” sau restaurat omul? Da, ne sugerează autorul. Este posibilă, așadar, atât transfigurarea omului, cât și recuperarea condiției sale, prin asumarea credinței și restaurarea „hainei de lumină” imaculate, îmbrăcate la începuturi, când omul era foarte aproape de Dumnezeu.
Simbolice în esență, „picto-rostirile” lui Constantin Cioc propun noi maniere de codificare și de semnificare a temelor religioase. Eschivându-se canoanelor iconografiei creștine tradiționale, artistul dovedește că în registrul artei sacre de la noi inventivitatea nu și-a sleit nici resursele, nici vigoarea, nici expresivitatea. Se regăsesc toate, excelent îngemănate, în pânzele artistului bucureștean – profund, surprinzător și provocator, ca de fiecare dată.