Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pithagoreicii şi “Collegia fabrorum”

Pithagoreicii şi  “Collegia fabrorum”

Constructorii [antici, n.n.] aveau religia lor bazată în întregime pe arta de a construi. Universul era, în ochii lor, un imens şantier de construcție unde fiecare ființă era chemată să depună eforturi spre a edifica un monument unic. Se imagina o lucrare neîntreruptă, fără de început şi care nu va trebui niciodată terminată, executându-se din toate părțile, conform datelor aceluiaşi plan. De aici vine ideea Marii Opere vizând construcția unui Templu Ideal ce tinde din ce în ce mai mult spre perfecțiune.
Oswald Wirth

În istoria antichității greco-romane, cea care s-a prelungit, apoi, în istoria Europei occidentale dar şi în cea a Bizanțului răsăritean şi a lumii arabe, tradiția pithagoreică ni se prezintă asemenea unui maiestuos fluviu subteran – viguros şi de nestăvilit, în egală măsură – având numeroşi afluienți şi meandre învolburate, ramificații spectaculoase, mici insule şi, uneori, băltiri dintre cele mai fetide. Pe bună dreptate, s-a speculat enorm, de-a lungul secolelelor, în legătură cu înrudirea dintre pithagorism şi alte curente misteriosofice în cadrul cărora se propovăduia, mai mult sau mai puțin voalat, credința că geometria stă la baza cunoaşterii universului.
Întreaga teologie antică egipteană, de pildă, cu preocuparea sa constantă de a încripta proporțiile cereşti în edificiile ridicate prin efort uman, ar putea fi considerată proto-pithagoreică; arta de a proiecta şi clădi edificii semnificative era privită, în acele vremuri, diferit de cum vede omul modern această activitate căci ea decurgea firesc şi organic din sacralitatea reprezentării şi mai puțin dintr-un efort strict intelectual, analitic. Mai mult decât atât, antrenamentul specific pe care aspirantul îl parcurgea spre a putea decela cele două tipuri de cunoaştere sugerate mai sus îl învăța pe acesta un soi de indiferență la bucuria sau durerea lumească şi îi conferea unele puteri considerate a fi de natură supra-umană. (Steiner, pp. 52-53)
În treacăt fie spus, la un moment dat şi Mithra1 era considerat a fi pithagoreic,2 iar despre Zamolxis – sclavul (ucenicul) lui Pithagora, potrivit legendei – s-a menționat explicit că ajungând, în cele din urmă, zeul geto-dacilor (preotul suprem) le cerea ucenicilor săi să ducă o viață cumpătată, ascetică şi, apoi, spre a trăi bucuria lăuntrică (iluminarea) să se retragă, pentru o vreme, într-o peşteră izolată şi să mediteze aici în întuneric şi în deplină tăcere. După moartea lui Pithagora, Zamolxis a reînnoit doctrina inițiatică şi a transmis-o poporului său dar şi druizilor –preoții celților – iar noi vom fi uimiți să aflăm din lucrările unor renumiți cercetători3 de mai târziu că învățătura spirituală a celților se aseamănă până la identificare pe alocuri cu filozofia promovată în lojile masonice din secolul al XVIII-lea. Aflăm, de asemenea, că druizii cinsteau memoria celor doi înaintaşi – Pithagora şi Zamolxis – considerându-i mari inițiați, clarvăzători şi profeți, deopotrivă. (Hipolit din Roma, p. 18 şi 49)
Tot astfel, cu mult înainte de Pithagora, cei ce înălțau templele şi clădirile publice importante din Grecia antică îşi desfăşurau nobila lor activitate fiind asociați în confreriile de artizani dionisieni acreditați de către contemporanii lor cu o cunoaştere deosebită față de cea obişnuită, comună; întrucâtva, ei erau considerați a fi din acelaşi corpus cu preoții care propovăduiau religia acelui timp şi astfel se bucurau de numeroase privilegii, precum şi de diverse alte recunoaşteri. Potrivit legendei, însuşi regele Solomon ar fi apelat la dionisieni pentru înălțarea celebrului său templu cu care, de altfel, a şi rămas definitiv în istorie iar Hiram era nimeni altul decât marele maestru al acestei misterioase frății. (Mackey, pp. 232-241; Steiner, p. 52) Şi pentru că depozita mult râvnita cunoaştere secretă a Sinelui, intrarea în fraternitatea artizanilor era precedată de un lung stagiu pregătitor şi de o inițiere severă care, pe de o parte, testa caracterul candidatului şi, pe de altă parte, îi transmitea acestuia, încă de la început, metoda spirituală consacrată prin care putea accesa şi el stări de conştiință superioară. Dincolo de toate diferențele conjuncturale, Dionyssos şi Ossiris – figuri mitologice dominante în misteriile traco-elene şi în cele egiptene – par a fi, la origine, unul şi acelaşi personaj. (Newton, pp. 90-100)
Deşi provin din spiritualități diferite, miturile celor trei eroi (Dionyssos, Ossiris şi Hiram), reprezentând o moarte violentă urmată cu necesitate de o înviere, sunt identice în ceea ce priveşte mesajul inițiatic. Aşadar, într-o primă fază protagonistul cade ucis de forțele răului şi trupul său dispare (aphanism), urmează căutarea corpului celui ucis (la care participă toți inițiații din grupul consacrator) şi, apoi, găsirea acestuia (heuresis), pentru ca, în final, prin reunirea tuturor fraților, să se realizează învierea miraculoasă a eroului şi, cu acest prilej, identificarea candidatului la inițiere cu cel ucis şi înviat (apporêta). (Mackey, p. 254)
În prelungirea tradiției dionisiene şi, poate, în continuarea sa, istoria consemnează unele referiri la collegiile romane de meşteşugari care, prefigurând ghildele din evul mediu, s-au dovedit a fi, şi ele, profund inițiatice. Tradiția confreriilor profesionale având ca obiect de activitate proiectarea şi construirea clădirilor se pierde în negura timpului; în spațiul italic, legenda îl nominalizează pe înțeleptul rege Numa Pompilius (753-673 î.e.n.) – succesorul lui Romulus, fondatorul cetății eterne – ca personaj central în ceea ce priveşte organizarea acestui gen de asociere pe criterii ce țin de specificul lucrărilor meşteşugăreşti. De menționat aici că împreună cu practicarea meseriei respective se dezvoltau, întru susținerea şi coerența grupului, şi o serie de ceremonii mistico-sapiențiale specifice acestor frății de meşteşugari ce se bucurau în epocă de o largă autonomie şi de numeroase privilegii (scutire de dări şi impozite, dreptul la liberă circulație etc.).
Collegiile sunt prezente în întreaga istorie a Romei, ele desemnând o serie de asociații care grupau anumite categorii de interese patrimoniale, comerciale, de întrajutorare, de binefacere etc.; între acestea figura la loc de cinste şi asociația arhitecților şi constructorilor, cea care era responsabilă de edificarea clădirilor reprezentative (temple, arene publice, palate administrative…) şi avea o organizare asemănătoare cu cea militară.4 La primirea în asociație, fiecare candidat depunea un jurământ de credință; membrii grupării foloseau între ei apelativul frate şi participau cu anumită regularitate la banchetele comune (agape fraterne) organizate pentru a se întări coeziunea, cunoaşterea reciprocă şi spiritul de întrajutorare.
Simbolistica utilizată în mod fecvent în cadrul acestor asociații era exclusiv de sorginte geometrică; patratul, cercul, echerul, compasul, cubul, firul cu plumb şi nivela nu lipseau din panoplia de instrumente simbolice destinate să orneze încăperea în care membrii grupului îşi derulau procesiunile lor ritualice. În anul 1878, cu ocazia unor excavări în Pompeiul acoperit de lavă vulcanică la început de mileniu, a fost descoperit un edificiu în care funcționa un astfel de collegium. La intrarea în incinta respectivă se aflau două coloane, câteva triunghiuri decorau pereții interiori iar pe un piedestal central exista un mozaic de formă patrată pe care era fixat un craniu uman cu o nivelă la baza sa şi un fir cu plumb deasupra.5
Dat fiind statutul lor de utilitate publică, anume consfințit prin edicte şi cutume, asociațiile romane de arhitecți şi constructori funcționau curent pe lângă municipalități şi primeau în antrepriză lucrările mari şi importante ce se impuneau a fi duse la bun sfărşit de către echipe competente care să garanteze calitatea lucrărilor şi respectarea termenelor asumate. Uneori, aceste echipe însoțeau legiunile în campanile lor primind spre execuție lucrări ce vizau construirea de drumuri, poduri şi fortificații necesare, la un moment dat, pentru o deplina reuşită a vreunui plan politico-militar. (Wirth, p. 57)
În mod natural, în cadrul unui collegium alcătuit, în cea mai mare parte, din arhitecți şi constructori, era firesc să se concentreze, cumva, pe lângă banalele secrete şi interese de breaslă şi acele cunoştințe geometrice mai elaborate şi mai subtile privind ordinea universală, voința supremă şi planul celest, cunoştințe care, cum se ştie, făceau obiectul unei transmiteri inițiatice consacrate; şi pentru că mulți dintre arhitecții şi constructorii respectivi erau, în acelaşi timp şi pithagoreici, osmoza dintre cele două tendințe s-a produs, desigur, fără probleme şi oarecum de la sine. Aşa se face că, în timp, collegiile romane care activau în acest domeniu al ridicării edificiilor publice au luat discret în custodia lor inclusiv procesul de perfecționare a omului care, trezit la sacru prin mituri şi simbolistică, aspiră la devenirea sa întru Ființă. Astfel se va fi creat un acoperământ solid şi rezonabil față de un eventual asalt al profanului; în timp, acest acoperământ a devenit perfect sustenabil din toate punctele de vedere căci, întreținerea, în acest mediu, a unui cult față de nobilă arta a geometria nu putea trezi bănuieli din moment ce proiectarea clădirilor şi construirea lor reprezenta însuşi obiectul de activitate al asociației.
Prin natura muncii lor, membrii acestor asociații romane de arhitecți şi constructori intrau în contact direct cu cei mai de seamă exponenți ai mediului societal şi astfel, în timp, portofoliul lor de relațiile devenea deosebit de semnificativ. Au existat numeroase situații când potentații acelor vremuri, mulțumiți de reuşitele arhitecților şi constructorilor, se ofereau să fie recunoscuți drept patronii spirituali ai collegiilor din care aceştia făceau parte asigurându-le, în acest mod, protecție, fondurile necesare şi chiar unele privilegii. Drept urmare, înalți preoți, mari demnitari ai statului şi faimoşi generali acceptau să devină membri onorifici ai collegiilor şi să gireze cu numele lor onorabilitatea asociațiilor de meşteşugari.
Aşa cum va menționa Cicero, faimoşii cenzori Appius Claudius Ceacus şi Cato erau pithagoreici; ştim de la Pliniu cel Bătrân că la începutul secolului al III î.e.n., statuia lui Pithagora trona în Forumul roman. Din diverse alte referințe avem cunoştință despre faptul că numeroşi senatori romani, înalți demnitari, mari erudiți, jurişti şi savanți din perioada Republicii romane sunt menționați ca fiind pithagoreici şi protectori ai collegiilor de meseriaşi. (Ghyka, pp. 192-194) Şi totuşi tradiția de ocrotire a collegiilor instaurată de către marele rege Numa Pompilius a fost spulberată în anul 64 î.e.n. când Senatul roman suprimă, printr-un decret, aceste organizații pentru că ele păreau a fi periculoase pentru siguranța statului; reglementarea s-a dovedit a fi, însă, inaplicabilă şi, la scurt timp , a fost abrogată.6 (Jacq, p. 64)
Cu toate aceste fapte menționate mai sus, dovezile existente nu pot considerate, însă, irefutabile pentru a se susține ferm simbioza dintre pithagorism şi fenomenul mai general numit collegia fabrorum şi aceasta şi pentru că, de regulă, ordinele inițiatice au lăsat mărturii fulgurante, istoria lor fiind greu de demonstrat şi de aşternut în pagină. În acelaşi timp, descrierea consemnată poate fi considerată perfect compatibilă cu starea de fapt din acele timpuri şi, în principiu, nu-i pot fi opuse argumente demne de luat în seamă. Totuşi, din motive minore şi, întrucâtva, strict formale7, există autori care trec cu vederea coincidențele istorice şi nu țin cont de elementele ce decurg din realitatea obiectivă şi, în cele din urmă, acreditează o teză simplistă potrivit căreia tradiția inițiatică occidentală s-ar fi născut abrupt la 1717 când a apărut Marea Lojă a Londrei.
Până la un punct, spiritul prudențial ce guvernează o astfel de cercetare este, desigur, pe deplin justificat dat fiind, mai cu seamă, acel fenomen nociv denumit recrutate retrospectivă;8 chiar şi aşa însă, nu poate fi ignorată geometria sacră atotprezentă ca motiv autentic inițiatic ce animă constant un întreg şir de organizații inițiatice cu existență mai mult sau mai puțin efemeră în istorie; geometria sacră este acel instrument consacrat prin care se activează mirarea metafizică şi se evidențiază ordinea universală. Principiile geometriei sacre rămân esențiale pentru tradiția inițiatică; atât artizanii dionisieni, cât şi pithagoreicii, collegiati romani, masonii operativ din evul mediu sau francmasonii actuali par a fi animați profund, în credințele, deciziile şi acțiunile lor, de legile ce guvernează forma edificiilor ca fiind o expresie a tiparelor experimentate de trăitori pe timpul stărilor de conştiință superioară. (Greer, pp. 208-209)
În paralel cu scepticii, au existat însă şi numeroşi autori9 care au lăsat posterității lucrări semnificative privind tradiția inițiatică. În cadrul acestor lucrări, ei susțin cu fermitate teza potrivit căreia originile francmasoneriei speculative decurg firesc din misteriile antichității şi îşi exprimă credința că organizația în sine este succesoarea naturală şi legitimă a acelor vechi curente misteriosofice. Independent unii față de alții, aceşti cercetători se bazează, în demonstrația lor, pe numeroasele analogii privind scopul demersului inițiatic, organizarea internă a grupărilor care transmiteau fiorul sacrului şi al ordinii universale, precum şi pe raționamentele subsecvente decurgând din ritual, miturile fundamentale şi simbolistică geometrică. În toată această desfăşurare ce se întinde pe mai multe milenii, o verigă importantă a lanțului inițiatic o va fi reprezentat momentul numit generic Collegia fabrorum. (Mackey, pp. 242-270)
În final, spre a exemplifica gândirea acelei epoci, aducem în atenție, în cele ce urmează un nume celebru – Marcus Vitruvius Pollio (80/70 î.e.n. – 15 sau 23 e.n.) – arhitect roman, inginer militar şi autor al renumitului tratat De architectura, o lucrare de referință privind proiectarea şi construirea edificiilor în acord cu principiile geometrice. Istoriografia nu a reținut aspecte spectaculoase despre viața lui Vitruvius şi nu se poate spune cu exactitate dacă a fost sau nu membru al vreunui collegium sau dacă a trecut sau nu printr-o inițiere pithagoreică; totuşi, ținând cont de cunoaşterea sa superioară în materie de arhitectură, putem presupune că nu-i erau defel străine toate acele misterioase raționamente decurgând din doctrina lui Pithagora. Vitruvius are meritul de a fi sugerat proporționalitatea corpului uman; într-un pasaj socotit a fi o dovada certă a corelației dintre dimensiunile organismului uman şi încadrările geometrice, Vitruvius preciza: …dacă măsurăm distanța de la tălpile picioarelor până la creştetul capului şi aplicăm acestă măsură brațelor întinse, lățimea va fi aceeaşi cu înălțimea, ca în cazul suprafețelor plane care sunt perfect patrate. În baza acestor considerente, Leonardo da Vinci va fi elaborat binecunoscutul său concept care-l reprezintă pe omul vitruvian încadrat într-un patrat circumscris. (Livio, 2012, p. 156)
Specificând cerințele generale pe care trebuie să le respecte o construcție, oricare ar fi destinația acesteia, Vitruvius menționează, în cartea sa, trei calități fundamentale: firmitas (durabilitate), utilitas (utilitate), venustas (valoare estetică). În concepția protagonistului nostru, arhitectura reprezintă, în esență, o imitare a naturii și, de aceea, arhitectul trebuie să urmărească armonizarea părților cu întregul şi a proiectului, ca tot unitar, cu mediul ambiant şi cu peisajul limitrof. Prin urmare, un proiect arhitectural este corect în măsura în care el respectă proporțiile geometrice şi cerințele de simetrie, echilibru etc. În fine, Vitruviu are meritul de a fi descris corpul uman ca pe o principala sursa de proporții pentru toate ordinele clasice ale arhitecturii, punctul culminant al demonstrațiilor sale vizând, în special, corelația dintre proporționalitatea ființei umane şi dimensiunile geometrice ale unui edificiu proiectat.

 

 

Bibliografie
Chaignet, Antelme, E. – Filosofia lui Pithagora, Ed. Herald, 2012;
Cooper, Robert, L., D. – Codul francmasonilor dezvăluit, Ed Paralela 45;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Ghyka, Matila, C. – Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
Greer, John Michael – Enciclopedia societăților secrete şi a istoriei ascunse, Ed. All, 2009;
Guénon, R., – Inițiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008;
Hipolit din Roma – Repingerea tuturor ereziilor, Ed. Herald, 2017;
Jacq, Christian – Francmasoneria, Ed. Lucman, 2005;
Livio, Mario – Secțiunea de aur, Ed. Humanitas, 2012;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Mallinger, Jean –Pithagora şi misteriile antichității, Ed. Herald, 2009;
Newton, Joseph Fort – Constructorii, Ed. Herald, 2020;
Steiner, Rudolf – Legenda templului, Ed. Astrolog, 2000;
Vibert, Lionel – Masoneria înainte de apariția Marilor loji, Ed. Nemira, 2014;
Wirth, Oswald – Masoneria pe înțelesul adepților săi, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 Denumit şi Sol Invictus şi provenit din vechea religie persană, Mithra era zeul privilegiat al aristocrației Imperiului roman din sec. II-III e.n.
2 Există o distincție clară între pithagoreic şi pithagorean, primul termen desemnându-l pe discipol, în sens larg, iar cel de-al doilea, anume pe ezotericul intrat definitiv şi irevocabil pe calea inițiatică aşa cum a fost aceasta prescrisă inițial de către Pithagora. (Hipolit din Roma, p. 22)
3 William Preston (1742-1818), William Hutchinson (1732-1814), George Oliver (1782-1867) şi alții. (vezi Mackey, pp. 271-291)
4 Asociația era condusă de un maestru ajutat de decurioni (decus – zece) care supravegheau lucrătorii şi asigurau derularea activităților potrivit normelor prestabilite. (Vibert, p. 32)
5 Mențiunea despre pardoseala mozaicată de la Pompei este consemnată în lucrarea Simbols and Legends of Freemasonry, semnată de J. Finlay Finlayson. (Vibert, p. 31); tot astfel, în cartea sa Rătăcind prin Neapole, S. R. Forbes produce o descriere amplă, rămasă de referință. (Newton, pp. 99-100)
6 O legendă a masoneriei operative de mai târziu au susținut că în mormântul lui Numa Pompilius de la Roma s-ar fi găsit un cufăr cu cărți pithagoreice. (Jacq, p. 64)
7 Motivele invocate țin de faptul că nu avem suficiente date privind activitatea ezoterică, nu exista o autoritate centrală a collegiilor şi nici o coordonare unică a acestora etc. (Vibert, pp. 31-48)
8 O metodă controversată prin care unele societăți secrete îşi ascund adevărata lor origine invocând rădăcini istorice datând din timpuri imemoriale. (Greer, pp. 452-453)
9 Alexandre Lenoir (1761-1839), José da Costa (1774-1823), Albert Mackey (1807-1881), Oswald Wirth (1860-1943), Matila C. Ghyka (1881-1965), Antoine Faivre (n. 1934) etc.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg