Cunoştinţele pe care le deţinem astăzi în legătură cu fraternitatea pithagoreică aflată la începuturile sale nu sunt certe (verificabile) şi nici autentice (în spiritul pozitivismului logic) ci, cu deosebire, mult prea precare şi pe deplin insuficiente pentru a se putea contura cu exactitate o reprezentare sigură despre un fenomen unic, atât de complex şi de important sub toate aspectele. Pe măsură ce ne îndepărtăm de perioada anilor 520-495 î.e.n. când, potrivit evaluărilor, ar fi avut loc toată acea prefacere miraculoasă din care s-a născut şi s-a consolidat comunitatea pithagoreică, informaţiile decurgând din comentarii târzii, referiri indirecte şi legende asociate acestui şir de evenimente cresc sub aspect cantitativ şi strălucesc asemenea unui mirific halou rezonant.
Şi totuşi, …nimeni nu ştie sigur ce le-a spus Pithagora adepţilor săi, de vreme ce aceştia respectau cu stricteţe o tăcere neobişnuită… – ne spune undeva Porphiryos cu referire la atmosfera iniţiatică ce domnea în fraternitatea din Crotona. Chiar dacă se cunosc, în mare parte, regulile interne privind programul cotidian, dieta prestabilită, exerciţiile fizice etc., nu se ştie aproape nimic despre esenţa iniţiatică – practicile spirituale pe care aspiranţii le săvârşeau sub îndrumarea lui Pithagora; desigur, aceasta ne întăreşte convingerea că, pe tărâmul paradoxurilor iniţiatice subtile, legea este făcută de şoapta maestrului în urechea ucenicului – apporêtha, cum denumeau grecii antici acest gen de comunicare a secretului măiestriei.
Ordinul iniţiatic fondat de către Pithagora era gândit ca o formaţiune circulară având trei niveluri concentrice astfel ca nucleul interior să genereze lumină şi ordine socio-umană în întreaga confrerie şi de aici, prin reverberaţie, în întreaga societate. Fără a epata şi fără a stimula vreun exacerbat şi desuet cult al personalităţii sale, în centrul acestui edificiu magnific se afla Maestrul – Pithagora, însuşi – ca sacerdot suprem, garant al tradiţiei perene şi autocrat luminat, dăruit cu har şi inspiraţie. Pithagora pare să fi fost anume învestit pentru a acţiona astfel cum a făcut-o căci, după ce a parcurs, în mod regular, ascensiunea spirituală în Egipt, el revine în patria natală încărcat cu un imens bagaj de cunoaştere ezoterică atât în ceea ce priveşte cosmologia ca reprezentare a realităţii, cât şi sub aspectul metodologiei propriu-zise. Pithagora a sădit la Crotona vlăstarul viu care, peste milenii, a ajuns să fie o formă tradiţional-autentică al cărui puls încă mai poate fi simţit şi astăzi chiar dacă, în multe privinţe, această manifestare modernă se dovedeşte a fi destul de coruptă şi decăzută în raport cu principiile iniţiale.
Nucleul Ordinului pithagoreic era alcătuit din sebastikoi – adepţii cei mai devotaţi care stăpâneau cunoaşterea iniţiatică, împărtăşeau o credinţă fermă decurgând din doctrină şi demonstrau un mod de viaţă ce favoriza înţelepciunea, moderaţia şi armonia socială. Un sebastikoi1 autentic era admis să facă parte din această veritabilă cameră de mijloc a Ordinului după ce, în prealabil, parcurseseră drumul sinuos şi anevoios la gradele anterioare; el era creditat cu o înţelegere superioară asupra realităţii drept pentru care i se vor fi revelat misteriile iniţiatice supreme; ca urmare, i se impuneau acestuia, în contrapartidă, responsabilităţi şi îndatoriri sporite. (Mallinger, p. 40)
Cel de-al doilea nivel ca grad de importanţă era constituit din mathematikoi, acei iniţiaţi care, in corpore, constituiau baza de selecţie pentru sebastikoi. În acest al doilea cerc iniţiatic, aspirantului i se cerea un efort intelectual considerabil pentru ca astfel să-şi însuşească un ansamblu unitar şi coerent de cunoştinţe tradiţionale din ştiinţe foarte diverse: geometrie, aritmetică, retorică, fizica, astrologie etc. Celor angajaţi în acest vast proces formativ li se aduceau la cunoştinţă, de asemenea, informaţii şi cunoştinţe psiho-socio-medicale care, împreună, confereau adeptului, la aceea vreme, un evident avantaj competitiv în raport cu mediul profan – ignorant şi dominat de instincte, în mare măsură. (Mallinger, pp. 39-40)
În fine, cel de-al treilea nivel, cel fundamental şi general în ceea ce priveşte accesarea sacrului – acusmatikoi (ascultătorii, cei care făceau ascultare) – era alcătuit din ucenicii acceptaţi în Ordin după ce fuseseră verificaţi, în prealabil, privind îndeplinirea condiţiilor specifice.2 Nu orice doritor putea fi primit ca discipol; existau şi neiniţiabili iar selecţia severă presupunea parcurgerea, de către aspirant, a unor probe prin care să-şi dovedească aptitudinile, potenţialul şi determinarea sa fermă în a-şi asimila efectiv şi complet consacrarea.
Acestea erau cele trei trepte oficiale dar, în amonte şi în aval, cercetătorii fenomenului au identificat, pe de o parte, un bazin exoteric limitrof din care erau selectaţi acusmatikoi-i şi, pe de altă parte, un grup restrâns şi rezervat de aşa-zis politikoi, o elită rezultată din nucleul de sebastikoi anume destinată pentru a duce în lumea profană lumina primită în cadrul procesului de edificare spirituală derulat în cadrul Ordinului. Politikoi-i, erau, aşadar, acei iniţiaţi pe deplin consacraţi în misteriile pithagoreice, animaţi de convingeri, valori şi idealuri înalte, având ca misiune specifică să se întoarcă în societate şi să exercite efectiv administrarea treburilor obşteşti în acord cu legile armoniei universale pe care şi le însuşiseră graţie iniţierii.
Elita aceasta administrativă, de sorginte pithagoreică, se împărţea în două mari categorii: oikonomikoi-i (guvernanţi) şi nomethetes-i (judecători). Cei din prima categorie erau chemaţi să soluţioneze problemele comunitare şi pe cele decurgând din administrarea patrimoniului public, ei fiind, astfel, responsabili de asigurarea unui climat propice dezvoltării şi bunăstării generale, în timp ce aleşii care alcătuiau cea de-a doua categorie arbitrau diferendele în spiritul dreptăţii şi adevărului; oikonomikoi-i şi nomethetes-i îşi exercitau atribuţiile ca pe o sacrum facere, cu respect pentru om şi nevoile sale speciale, dar şi cu credinţa că săvârşesc un act sacerdotal în numele şi sub jurisdicţia Entităţi supreme. (Mallinger, pp. 40-41)
În acest moment al prezentării se impune precizarea că, dintotdeauna şi pretutindeni în lume, scopul esenţial care a guvernat demersul iniţiatic tradiţional a fost transcendenţa;3 fie chiar şi într-o variantă mai puţin dezvoltată, această stare de conştiinţă obţinută prin trăire fiinţială deschide calea desăvârşirii spirituale şi a îndumnezeirii omului. În raport cu orientarea verticală pe care tocmai am precizat-o, toate celelalte abordări, mai mult sau mai puţin iniţiatice, nu pot fi decât subsecvente şi, cel mult, conjuncturale. Cea mai reuşită dintre formulările teoretice privind realizarea spirituală4 presupune o traiectorie urcător-coborâtoare; succint spus, realizarea ascendentă înseamnă atingerea statutului de homo universalis, trăirea la propriu a iluminării şi atingerea centrului Fiinţei pentru ca, apoi, să poată fi posibilă parcurgerea, treaptă cu treaptă, a desăvârşirii, în timp ce realizarea descendentă presupune o revenire în mundan a iniţiatului, astfel cum el a fost înnobilat de cunoaştere, spre a dărui Lumina şi spre a săvârşi sacrificiul său în folosul umanităţii. Acesta trebuie să fi fost raţionamentul iniţiatic ce anima acţiunea politikoi-ilor şi din această perspectivă se impune a fi judecată implicarea lor în treburile obşteşti.5
Revenind acum la procesul de formare / perfecţionare iniţiatică în varianta sa pithagoreică vom constata, ca particularitate, că acesta era patronat ferm de legea păstrării secretului, presupunea o anumită gradualitate a abordărilor şi o severă compartimentare a informaţiilor. Viaţa curentă a fraternităţii crotoniene era guvernată de câteva reguli comune care stabileau modul de derulare a agapelor, a exerciţiilor fizice şi spirituale etc. O atenţie deosebită se acorda regimului alimentar; în linii mari existau trei diete ordonate, ca importanţă, în funcţie de modalitatea în care acestea susţineau efortul de elevare spirituală. În prima categorie de alimente erau incluse legumele şi fructele şi aceasta a făcut să se creadă că pithagoreicii erau vegetarieni convinşi, în cea de-a doua, intrau peştele, carnea de pasăre, ouăle, anumite condimente etc., iar în ultima grupă, se regăseau alimentele interzise şi băuturile alcoolice. De remarcat că o clasificaţie asemănătoare există şi în hinduism: alimentele din prima grupă (sattva) favorizează elevarea spirituală, cele din a doua (rajas) dau o minte hiperactivă iar celelalte (tamas) generează apatie, toropeală, indiferenţă etc.
Comunitatea de la Crotona nu era o şcoală de pregătire a olimpicilor în matematici cu toate că, în timp, s-au format aici oameni performanţi şi teorii interesante în această materie; nu era nici vreun club select destinat să studieze şi să clarifice aspectele filozofice care preocupau lumea elenă la acea vreme chiar dacă, în mod declarat, se urmărea ridicarea nivelului de înţelepciune a adepţilor. În fine, nu se intenţiona obţinerea, în cadrul fraternităţii, a unor performanţe atletice deosebite, cu toate că zilnic erau organizate antrenamente pentru menţinerea sănătăţii fizice şi se respecta o dietă riguroasă.
Toate acestea pe care le-am menţionat aici în treacăt nu erau decât ajutătoare pentru scopul general, acela de a-l conduce pe aspirant, din treptă în treaptă, către realizarea spirituală. În legătură cu doctrina pithagoreică, Fabre d`Olivet ne spune că, în fond, aceasta urmărea …să-i lumineze pe oameni, să-i purifice de vicii, să-i izbăvească de greşelile lor, să-i conducă la virtute şi adevăr… şi …să-i facă asemenea zeilor, nemuritori. De aceea, s-ar putea accepta că fraternitatea de la Crotona este foarte asemănătoare unui ashram indian sau acelei misterioase comunităţi fraterne a esenienilor de la Qumran; de altfel, în mod similar funcţionau inclusiv grupările stoicilor sau cele ale cinicilor care, şi ele, urmăreau scopuri preponderant spirituale, nu doar filozofice cum s-a crezut până de curând. (Jensen, pp. 241-253)
În acord cu toate cele menţionate, putem conveni că fraternitatea crotoneză este o mlădiţă din corpus-ul tradiţiei perene având o triplă descendenţă, egipteană, orphică şi sumeriano-persano-iudaică, deopotrivă. Începând cu momentul Crotona, pithagorismul va amprenta profund şi inconfundabil întreaga derulare ulterioară a evenimentelor din spaţiul mediteranean, precum şi dezvoltarea societăţii elene, romane şi europene de mai târziu. Platon, neo-platonicienii, neo-pithagoreicii etc., dar şi cinicii, stoicii, esenienii, gnosticii, înţelepţii bizantinii şi arabii, templierii de mai târziu şi, apoi, francmasonii din vremurile moderne par a avea o credinţă comună şi o reprezentare a realităţii asemănătoare cu cea pe care o profesau adepţii lui Pithagora cu două milenii şi jumătate în urmă.
Pithagora a întemeiat, aşadar, o primă fraternitate iniţiatică, aceasta cunoscând, în scurt timp, o extindere semnificativă6 şi astfel se va fi demarat transmiterea cunoaşterii revelate către civilizaţiile incipiente din vestul continentului nostru. Scopul impulsului iniţial, aşa cum ni se dezvăluie acesta în prezent, după îndelungi cercetări şi numeroase conexiuni livreşti, pare să fi fost acela de a transmite măiestria cunoaşterii de Sine prin trăire fiinţială, directă şi nemijlocită. Cu alte cuvinte, prin experienţă individuală şi urmând un regim de viaţă prescris, aspirantul era călăuzit pas cu pas către iluminarea lăuntrică şi unio mistica. După transcendere care, desigur, nu era nici atunci şi nu este nici în prezent la îndemâna oricui, aspirantul pithagoreic era recunoscut solemn ca fiind pe deplin calificat din punct de vedere spiritual pentru a parcurge treptele desăvârşirii.
Într-o lume dominată de abuz şi dictat, iniţiativa pithagoreicilor de a reforma moravurile epocii nu putea rămâne nesancţionată; ca atare, încep să apară şi sunt consemnate o serie de persecuţii împotriva Ordinului. Prima dintre acestea va fi pornit de la Sybaris, o cetate elenă prosperă, situată în apropiere de Crotona şi condusă de un tiran obtuz care-şi vedea ameninţată ambiţia sa de hegemonie asupra ţinutului. Astfel, în preajma anului 500 î.e.n., acest tiran pe numele său Telys a dezlănţuit un adevărat masacru împotriva pithagoreicilor din cetatea sa care, în aceste condiţii, s-au văzut nevoiţi să se refugieze la Crotona. Faptul că refugiaţii nu i-au fost predaţi lui Telys, aşa cum a cerut acesta ultimativ şi arogant, a constituit un casus belli şi a degenerat în conflict armat între cele două cetăţi. Crotona a învins, în cele din urmă, dar contagiunea s-a extins şi, la scurt timp va izbucni o revoltă antipithagoreică şi în acest polis elen unde nonagenarul Pithagora avea încă forţă să răspândească lumina cunoaşterii.
Un anume Cylon – om crud, vanitos peste măsură care, pe deasupra, mai fuseseră şi respins de la iniţierea pithagoreică – s-a erijat în conducătorul complotiştilor; lovitura a fost devastatoare – casa lui Milon7 în care adepţii se adunaseră pentru a participa la o agapă fraternă a fost incendiată şi, drept urmare, mulţi dintre participanţi şi-au pierdut viaţa ucişi sau, în cel mai fericit caz, au reuşit cu greu să supravieţuiască şi să se adăpostească în cetăţile apropiate. În mod misterios, Pithagora a dispărut în acele vremuri tulburi; nu se ştie cu exactitate dacă el a pierit în acel incendiu, dacă a fost ucis în timp ce era urmărit sau dacă a ajuns cu bine la Metapont unde, potrivit legendei, ar fi murit la scurt timp. (Mellinger, pp. 49-56)
Şi totuşi, pithagorismul supravieţuieşte acelor grele încercări, semn că era, încă de pe atunci un fenomen matur şi pe deplin consolidat. După consumarea incidentului tragic de la Crotona, conspirativitatea a devenit mai severă, vigilenţa a sporit iar implicarea pithagoreicilor în treburile obşteşti ale cetăţii s-a diminuat considerabil devenind mult mai discretă; în anii ce au urmat, adepţii s-au regrupat în Grecia continentală, în Sicilia şi nordul Africii sau, cel mai adesea, în cetăţile din regiunea centrală a peninsulei italice. Istoriografia antică, atât cât poate fi aceasta credibilă şi exactă, a punctat, totuşi, evenimentele respective şi, astfel, informaţiile se vor regăsi, sub forma unor compilaţii, în scrierile celor trei importanţi autori (Diogenes Laertios, Porphyrios şi Iamblichos) care, mult mai târziu, au găsit de cuviinţă să relateze evenimentele acelor timpuri şi, mai ales, unele amănunte şi descrieri referitoare la viaţa lui Pithagora şi la spiritul de fraternitate pe care el l-a cultivat iniţial în cadrul grupării de la Crotona.
La circa o jumătate de secol mai târziu, în prelungirea pithagorismului crotonian, exegeza face referiri frecvente la o alonjă distinctă a fenomenului care se va evidenţia viguros începând din secolul al IV-lea (când s-a identificat o grupare puternică la Tarent) şi până la mijlocul secolul al III-lea î.e.n. (când debutează elenismul alexandrin). În acest răstimp istoric, frăţia din Tarent (Tarento de astăzi) pare să fi devenit cea mai reprezentativă comunitate de tradiţie pithagoreică şi, prin aceasta, un centru iniţiatic de prim rang în acea perioadă. Cel mai important exponent al grupării este Archytas din Tarent (428-347 î.e.n.) – matematician renumit în epocă, prieten cu Platon şi regent al cetăţii – asupra căruia se cuvine să stăruim mai mult. Ca ilustru om de stat şi strălucit strateg, Archytas deținea, la acea vreme, o poziție comparabilă cu cea a legendarului Pericle. (Ghyka, 2016, pp. 171-199)
Câtă vreme va fi călătorit în sudul peninsulei italice,8 Platon s-a aflat în contact cu …amicii şi fraţii întru doctrină…, nimeni alţii decât pithagoreicii din Magna Greacie care, pe atunci, erau conduşi de către celebrul Archytas, în postura sa de autocrat luminat. Platon se referă de mai multe ori la …Archytas şi tarentinii… şi nu ascunde defel sentimentele sale de admiraţie faţă de gruparea filosofilor pithagoreicii şi nici relaţia sa specială cu cel care le era, în acele vremuri, îndrumător, conducător inspirator şi protector, în egală măsură. De altfel, mai mulţi exegeţi vor conchide, peste ani, că Archytas este, pentru Platon, acel rege-filozof – idealul socio-uman pe care marele athenian îl va consacra în cărţile sale, în Republica mai ales, ca fiind modelul de conducător inspirit al cetăţii – om luminat, animat de principiile doctrinei pithagoreice şi de autocondiţionări etice exemplare pe care şi le impunea ca semn al înălţimii sale spiritual.
Chiar dacă, indubitabil, regula tăcerii şi a păstrării secretului iniţiatic a îngreunat enorm cercetarea istorică a faptelor, posteritatea a beneficiat, totuşi, de suficiente date şi informaţii astfel încât să se poată contura o imagine privind evenimentele de la Crotona, Metamont şi Tarent. În acest sens, sunt invocaţi, cel mai adesea, doi investigatori din epocă – Aristoxenus din Tarent (375-335 î.e.n.) şi Timeus din Tauromenium (359-262 î.e.n.) – care au avut meritul de a fi reconstituit evenimentele şi de a fi furnizat datele primare pentru biografiile lui Pithagora semnate de către Porphyrios şi, respectiv, Iamblichos.9 Între altele, Aristoxenus îl va nominaliza pe un anume Philolaus din Crotona (470-385 î.e.n.)10 ca ar fi divulgat doctrina pithagoreică în mediul profan, prin aceea că a vândul lui tiranului Dionisos din Syracuza trei cărţi ce conţineau secrete matematice şi filozofice.

 

 

Bibliografie
Carcopino, Jérôme – De Pythagore aux Apôtres. Études sur la conversion du monde romain, Paris, Flammarion, 1956;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony – Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, 1996;
Ghyka, Costiescu, Matila – Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
– Filosofia şi mistica numărului, Ed. Univers enciclopedic, 1998;
– Estetica şi teoria artei, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981;
Iamblichos – Viata lui Pithagora, Ed. Sinapsa, 2001;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Porphyrios – Viaţa lui Pithagora; Viaţa lui Plotin, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
Surdu, Alexandru – Problema transcendenţei, Ed. Herald, 2012.

 

 

Note
1 Termenul a fost tradus prin venerabil (bătrân cunoscător, expert), teolog (vorbitor despre divin, liturgic), adorator (mistic animat de convingeri şi sentimente ferme privind doctrina) etc.
2 Învăţătura iniţiatică este preponderent orală şi, de aceea, prima îndatorire a ucenicului era aceea de a asculta cu atenţie şi de a se strădui să înţeleagă ce i s-a transmis; ascultarea pe care ucenicul o datorează maestrului este un exerciţiu iniţiatic în sine ce lucrează la înfrângerea cerbiciei, ignoranţei şi a vanităţii devastatoare.
3 Transcendenţa […] se face astăzi vădită ca problemă fundamentală a cunoaşterii… (Surdu, p. 234)
4 Eliberarea definitivă de condiţionările ce restricţionează evoluţia individului în plan fiinţial şi lumesc.
5 În legătură cu acest demers, francmasonii spun: Să adunăm ce-i risipit şi să dăruim Lumina!
6 În cronicile timpului sunt menţionate cetăţile Locres, Sybaris, Rhegium şi Metapont unde funcţionau comunităţi pithagoreice identice cu cea de la Crotona. (Mellinger, p. 28)
7 Atlet celebru în epocă, membru devotat al Ordinului, conducătorul oştirii crotoniene în lupta sa cu cei din Sybaris.
8 Aşadar, prin anii 388 şi 387 î.e.n., după cum rezultă din istoriografie.
9 Fragmente din operele lui Aristoxenus din Tarent şi Timeus din Tauromenium s-au păstrat în texte alexandrine şi neoplatoniciene sub forma unor fragmente şi referiri sugestive.
10 Important matematician şi filozof pithagoreic menţionat în dialogul platonician Phaidon.