Poem liminar

Noaptea visez marea calmă,
ca o nocturnă de Chopin.
furtuna mutată în mine
şi absența ta plimbată pe țărmul pustiu.
o femeie ciudată îmi proiectează pe retină
un diapozitiv cu imagini din alt timp.
valuri iscate brusc,
sparte de pereții unei lacustre.
plaje muşcate de ape,
balaur negru înghițind trupuri albe.
străzi mutate cu case cu tot
în universuri paralele.
unde să-mi vii?
unde să-ți fiu?
râsul grotesc al femeii şaman.
incantații rostite într-o limbă neînțeleasă.
ace de gheață topite în flacăra ochilor.
mănunchi de iarbă răsărit din praf şi scrum.
şi va fi iarăşi zi.
şi se va face lumină.
chiar şi după noaptea aceasta.

 

*(Rătăcirile XI)

Dați-mi patru pereți,
să mă închidă de mine!
şi un cer de tavan,
de care să-mi spânzur poveştile dezaripate.

Înfrântă.
m-am întors acasă înfrântă!
dar totul mi-e străin.
nu recunosc deşertul prispei,
nici leagănul din care m-au vândut.
pe fereastră,
cu cinci arginți,
să rupem blestemul,
mi-au zis.
cu boala mea şi-au cumpărat liniştea,
şi m-au pierdut.
şi m-am pierdut!

Cum şi pe tine te voi pierde,
chiar dacă trupul meu de femeie te-a ademenit
şi zâmbetul captiv în sticlă te-a oprit.
din cuvinte ți-am țesut aşternutul
şi însetat ai fost,
şi foamea de mine nu ți-am putut ostoi.
în inima mea ți-ai zidit cetatea
cu o singură fereastră.
prin care tu mă vinzi
deja
unei alte nopți polare.

Între patru pereți de stâncă voi să mă-nchid,
călăule,
în care nici securea ta să nu poată dăltui.

*(Rătăcirile XV)

Te văd îndepărtându-te,
cum te subțiezi tot mai mult,
ca o nălucă peste granițele altei lumi.
încă mă ții de mână,
dar degetele ți se alungesc,
ți se deşiră,
de la o zi la alta,
de la o clipă trecută spre una viitoare,
de la o amintire veche
la alta proaspătă şi abia sângerândă.
Ai mâna fierbinte, mi-ai spus,
dacă din când în când mă desprind de ea,
e doar pentru că-ți simt arsura.
Eu,
neştiind că tu eşti apa,
am dat drumul focului…
Se sting, pe rând, luminile scenei.
piesa scurtă,
în patru acte,
s-a jucat aproape fără spectatori,
pe nesimțite,
actorii mimând,
deseori, dialogul.
cortina stă să cadă ghilotină
peste ultima imagine:
o femeie care se mistuie
într-un oraş incandescent.
cine ar fi crezut?
cine să-i strângă,
cu grijă,
cenuşa?
Nu toate aripile sunt ale păsării phoenix!
Condamnată sunt să rătăcesc,
călăule,
blestemată să nu mai pot desface
ceea ce odată nod s-a făcut:
„l-am văzut,
domniță,
îți va cădea în aşternut la drum de seară,
dar n-ai să-l poți opri…”
Hohotul i s-a prăvălit printre dinții ştirbi,
spărgând liniştea unui trecut
cu mormântul încă reavăn.

*(Desfacerea IV)

Cu adevărat deşertăciune sunt toate…

Doar iubirea pentru tine
mă opreşte să fiu o karenină,
chiar dacă port acelaşi nume cu ea.
tu nu auzi cum,
de câte ori deschid fereastra,
chemarea unui tren urcă tânguitor
pe iedera roşie
până-n căldura sânului,
înjunghiat de aşteptare;
nici cum din noapte se întrupează
fantasmele singurătății
şi diluate se scurg în cerneluri
mirosind a femeia care scrie în aceeaşi poveste.
Eu nu ți-am vorbit niciodată despre teamă.
din scrisori afli mereu că mi-e bine
şi în fotografii nu poți vedea,
sub pielea translucidă,
harta înghețată a sângelui.
clătesc în asfințit o carte.
oricât de mult aş vrea
ştiu că nu ne vom închide între coperțile ei.
tu vei rămâne,
mereu,
tăiat de marginea dimineții.
Mi se-ngrămădesc pietre
deasupra pleoapelor
şi zorii-mi vin tot mai târziu…
dacă nu te-aş iubi…
ce simplu ar fi dacă nu te-aş iubi!
Din cupa ce se varsă generos,
călăule,
venin vei bea şi tu.
veni-va vremea!
*(Desfacerea X)
Ție, călăule, cu dragoste!

Te-am văzut cum tăiai sângele macilor
cu securea.
căleai, apoi, tăişul în rouă.
ți-am văzut ochii,
desprinşi de chip,
două ace cu care mă răstigneai de zid,
ca pe fluturii copilăriei în lemnul cariat al verandei.
am ştiut că nu mă pot împotrivi!
şi te-am iubit!
în ciuda dicționarelor de specialitate,
a sindromului Stockholm
şi a credinței celor sănătoşi din lumea muribundă.
Încă îmi scriu poveştile,
cu cerneluri scurse din carnea putredă
a singurătății.
curând tăcerea mea te va chema!
Atunci,
şi numai atunci,
amintirea paşilor se va izbi cu ecou
de pereții temniței,
evocând aşteptarea.
urma genunchiului în piatră va seca
şi nu vor mai fi brațe care să implore
necuprinsul.
pe tavan,
o mână neştiută,
va să scrie:
aici a fost odată un cer!
Numai noaptea,
călăule,
se topesc depărtările.
dimineața,
pe trupul meu,
pictează maci
un înger plângând.

*(Povești din Submarginea XIII)

Anotimp uitat,
dilatat până la confuzie.
paşi încălțați cu papuci de plastic
limbile ceasului lăpăie cu ecou.
În Submarginea
nici scrisori nu mai vin,
cumplită izolare a unui tărâm
invizibil celor orbiți de propria strălucire.
Mi-ai promis că vei scrie un poem pentru mine,
cândva,
în oraşul mutilat ca de o rană
de singurul parc în care se plimbă,
mereu,
aceeaşi pereche de îndrăgostiți amnezici.
trec anonimi,
palma ei ascunsă-n pumnul lui cuib viețuit,
adăpostit în buzunarul cald şi primitor
întotdeauna al ei.
Acolo,
în odaia plină de ochi
sclipind mai îndrăcit
decât spoturile înfipte în pereți,
ai început să-mi tatuezi poemul
pe albul brațului scăpat neglijent din dantelă,
şi uitat (doar tu credeai aşa!)
pe spătarul scaunului tău.
Dar asta s-a întâmplat într-o seară de toamnă
ale cărei detalii nu mi le amintesc.
doar începutul de poem tatuat
se scurge acum,
uşor,
pe sub dantelă,
în pumnul strâns,
până la senzația de roşu-cald sub unghii,
din buzunarul ca un cuib părăsit.
Şi iată,
călăule,
cuțitul uitat de tine pe masa de scrisori,
lângă plicul închis!

Poemul dimineții

Mă privesc în oglindă,
călăule,
şi-ți văd rânjetul victorios!
Dimineața
îmi număr rănile crestate de aşteptare.
câte una pentru fiecare poveste.
de-acum
amintirile nu-mi mai aparțin.
mă scutur uşurată
ca după o boală de piele.
excrescențele purulente au dispărut,
una după alta.
Aştept să se deschidă o uşă
în zidul fără fisură
şi nu-mi mai este teamă.
femeia,
veşnic rătăcită între păcat şi inocență,
va trece dincolo uşoară,
ca aripa de înger.
Nu,
nu simt nici urmă de îndoială.
nici remuşcare nu simt.
mi-am pus la punct scenariul
în cele mai mici amănunte.
şi eşafodul l-am construit,
până la ultimul cui.
Cu unghiile înroşite drăgăstos în carne,
răspândesc răsăritul pe chipul tău.
întâmpin, astfel,
prima zi de libertate.
şi somnul purificator… chiar dacă
nu mi-am imaginat niciodată că,
la sfârşitul arderii,
se face atât de frig!
P.S. Tot restul zilei,
până se-aşază noaptea ca o mască mortuară,
cetatea-şi caută călăul!

(Din volumul Poeme din zid, Editura Brumar, Timișoara, 2016)