1.
Să ne bucurăm așadar
tinerețea
un dar așa rar
ca și când găsești o monedă de aur
o iubire ce crește în zilele de primăvară.
Să ne uimim că încă suntem
tineri aspiranți la o gură de aer
până când mai sunt săraci și bogați
să ne-o lase
cu iubirea și sângele
de aceeasi culoare chiar dacă grupele sunt ca și gardurile.
Și în ele mai sunt porți prin care trec mexicanii
controlați de ochi electronici
răzvrătiți ca prieteniile
împotriva dreptății. Se merge mai departe
spre ținta pe care dacă am ține-o
între degetele răsfirate ale unei mâini
ar face să apară din nou tinerețea
o secundă tot mai aproape
în tot ce e departe.

 

2.
Să fie lumină
nu prea multă să ne orbească fulgerul ei alb
pregătit în laboratoare.
Numai câtă putem cunoaște cu ochii închiși
cu pielea cu unghiile
cu adevărul chiar și când e balaur
din zi în zi cu tot mai multe capete. Să fie
râuri care curg numai la vale
ceruri de binecuvântare peste capetele noastre
plecate tot mai ades. Fie mai presus adevărul
ca laptele ce hrănește flâmânzii
și pâinea în care cred numai cei fără pâine. Fie ca ziua
în care se scaldă plăpândă dimineața.
Ție atâta îți cerem Doamne
puțin adevăr
în gurile noastre pline cu țărâna unor zile uscate.

 

3.
Acum te dezlipești zi de zi de tine
ca de un altul cu care nu mai ai de împărțit
decât aerul. Vrei să vezi
cu ce ochi te întrebi
cu ce ochi
cine ești chiar dacă stai pe o colină
și adevărul pătrunde în piele mai greu ca un spin tocit.
Bănuiești că până și umbra nu mai este a ta.
Strigă cu gura altuia să nu ne închinăm
mai mult decât suportă spinarea
mai dincolo decât
ajunge gândul ca un animal hăituit.
Sperăm să nu ne alunge trecerea de pe o parte pe alta
de pe un umăr pe altul
ca pe niște saci din care curg
regrete spălate cu grijă de cei care râd
de o lume ce se prăbușește în sine hazliu.

 

4.
Nicidecum am iubit ce era lipsit de iubire.
Așa le-a zis mai înainte
ca respirația să i se încolăcească în gât
pe când căuta îngeri dincolo de linia ce era a lui tot mai puțin.
Eu nu fac decât să repet pentru unii și alții
ca mine
să întreb cine ești tu cel care suflă în ciorba
numită viață? Știi
chiar știi că am cântat ca zburătoarele
am înghitit pământ ca târâtoarele
știi când nu știi dacă știi
e nevoie să știi
mersul drept spre stelele ce răspândesc o ademenire
ruginie
ca lătratul anemic al unui câine ce apără frontierele
și duce cu el mult mai dincolo de linia din palma de pământ
numită viață
semnele unei singurătăți ce cade
peste case fără suflete
peste suflete fără case.

 

4.
Prin ușa aceasta nu intră bucuria:
a găsit o potecă spre mal
să își depună bucata de disperare care va crește
va dospi cum ați aflat deja
ca ideile dintr-o carte într-alta.
Le va rămâne și altora
știm bine cum merg lucrurile în lumea
așezată de oameni pe umerii altora.
Va încolți în fiecare an cu o tulpină tot mai subțire
tot mai subțire un fir
va umple numai în amintiri
ogoarele fără hotare fără culoare
ca o mireasă de care se teme
chiar mirele. Dar va fi bucuria
disperată de care este nevoie
să poată striga toate limbile cât de frumos
înaintea ușii de unde vine comanda
mai știe cineva să plângă!

 

5.
Ai învățat să nu crezi că ziua are orele ei de odihnă.
Știi că nu ești mai presus de îngerii coborâți de pe pereți
îmbrăcați în haine civile
ori militare după cum le-a fost veacul.
Că adevărul trâmbițat până dincolo de urechi
devine minciună.
Vrei alte dovezi? Întrebi aiurea.
Privești spre răsărit. Spre apus. Spre sud și spre nord.
Te uiți și peste oceane.
Unde îsi face cuib adevărul? Cât e de mare sau mic
aproape nu mai contează. Doar să nu-i fi pierit sămânța de tot.
Poate mai crezi
în sufletul adâncit de copil îmbătrânit pentru tot ce suferă
că minciuna e un plasture
dar când îl desprinzi
te lasă să vezi o rană verticală. În ochii încinși de litere
tot mai greu de citit mai văd încă una
o minciună zic ce suie ca fumul
când alții nu o văd
decât pe cea orizontală.

 

6.
În ochii de plastic se asează vântul
venit ca un hoț în oraș. Îl știi.
Miroase a minciună. Îl adulmeci cum adulmecă
câinele zidul. Chiar și aici este iubire
îți țipă cineva în urechi
cine te întrebi cu aceeași stânjeneală a ta sau a altuia
ți-a spus o asemenea nerozie
vorbește mereu ca și cum adevărul
ar fi o talpă de bocanc
o calcă mereu soldatul o duce mereu
mereu mai mereu dar te miri
că totul se duce mereu mai departe
minciuna și ura îmbibate nu numai în suflete
ci și în pașii de moarte
ai unui bahmut care ninge
cu zdrențe de lume.