Dumitru Cerna
A doua carte a lui Marcel
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2018

 

 

A doua carte a lui Marcel, gândită și alcătuită de Dumitru Cerna, este, evident, o carte a prieteniei și a solidarității. În definitiv, placheta apărută la Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, ne propune câteva scrisori-poeme ce imortalizează în timp meandrele unei vieți și ale unei statornice prietenii. Cei doi poeți clujeni (prin adopție) se regăsesc pe aceeași baricadă a literaturii, într-un Cluj multietnic și multicultural, grăbit, ca orice mare oraș, să își consume cotidianul. Volumul de față continuă, firesc, pe cel apărut în 2013, la Editura Eikon, prefațat de Petru Poantă, iar lămuriri despre sumar ne oferă îngrijitorul ediției: ,,A doua carte a lui Marcel, pe care am subintitulat-o Despre prietenie, neputință și deșertăciune, cuprinde 42 de poeme, trimise mie pe ilustrate poștale de către poetul Marcel Mureșeanu, din călătoriile sale prin țară ori prin străinătate, în perioada 5 ianuarie 2012-28 august 2018…”
Deschizând această carte delicată, cititorul va găsi poeme de mare finețe și subtilitate, așezate dintru început sub spectrul trecerii și, de aceea, irizate de lumina cald-aurie a toamnei existențiale. Sub forma unor scurte poeme, cât pot încăpea pe o carte poștală, sunt transmise îngrijorările sau emoțiile scribului legate de boală, de tulburările ce vin mereu neplănuite, de furtuna amenințătoare a plecării ,,dincolo de zare”. Numele interlocutorului aflat departe se aude des, e strigat și chemat cu-nfrigurare, mai ales că toate peisajele traversate se-ncarcă de neliniște: ,,N-am scris scrisori de vreme-ndelungată,/ zece-nceputuri le-am ucis de vii/ trec printr-o amețeală blestemată/ și toate mi se par a fi târzii./ Așa că iartă-mi tremurul și vina/ de-a nu mă ști opri când nu mai pot,/ de-a alerga mai mult decât mi-e splina/ și de-a mă rezema pe-un singur cot./ Am tras la Budapesta pe-o colină,/ e plină Dunărea de tulburare/ și de răscruci și de făclii e plină,/ pe șapte poduri trec soldați călare./ De-abia pe luni mă-ntorc la Cluj, Dumitre,/ să-mi fac o operație la elitre!” (E plină Dunărea de tulburare).
Suspinul poetului bolnav, ajuns la vârsta neputințelor se duce spre prietenul rămas acasă, căruia îi trimite semn, relatându-i suferința și tremurul său sufletesc: ,,Nu mai merge cum a mers,/ dragă Cerno,/ nu pot scrie niciun vers,/ dragă Cerno!/ Cineva cu mână grea,/ dragă Cerno,/ se strecoară-n mintea mea,/ dragă Cerno!/ De aici de la Berlin,/ dragă Cerno,/ Îți trimit acest suspin,/ dragă Cerno!” (Acest suspin). Deseori în poeme își fac loc decoruri naturale, superbe și fulgurante descrieri ce poartă în filigran aluzii mitologice ori culturale și umbrele propriei melancolii, căci memoria înregistrează starea, atmosfera, fiorul zilei. ,,O, Cerno, iată Slatina cum vine/ cu sacra ei imagine spre tine!/ E seară de septembrie și plouă,/ tărâmul cerului se rupe-n două/ și apa spală muntele de sare/ de parc-am fi la margine de mare…/ Suflete de monahi și monahii/ se-adună iar în stranele pustii/ și glasul lor se-nalță în tărie/ pe fumul arborelui de tămâie./ Prea rău îmi pare că nu ești aici,/ să curățăm grădina de urzici/ și s-alergăm cu gândul spre vecii…/ De Enisala spune-mi ce mai știi!// P.S. Călugărița care, iat-o, vine/ îți va aduce-un zarzăr de la mine!” (Călugărița, iat-o).
Ilustratele însoțite de versuri duc înfiorarea marilor interogări și mai ales a iubirii. Din țară, de pe la diversele mănăstiri vizitate, de la mare, de la munte sau din străinătate, din cele mai îndepărtate locuri (Dubai, Mexic, Chile), dar și din Grecia, Turcia, Germania, poemele-scrisori aduc frumoase urări și sentimente prietenești, contaminând cuvintele de spațiile vizitate. Iubirea și frumosul din jur sunt dăruite prin cuvânt, sunt astfel înveșnicite! Chiar neputința e învinsă prin iubire, căci ce înseamnă iubirea dacă nu neuitarea, gândul treaz, nestins de focurile lumii. ,,Să știi că nu-i de glumă, Cerno, frate,/ că nu mai pot să scriu când sunt departe!/ Și-aceste versuri ce le-nșir aici/ abia se văd cât au ajuns de mici/ și par abia ieșite-acum din mare,/ date prin umbre, tăvălite-n sare!/ Învățătura, pentru amândoi,/ este să nu umblăm prin lume goi!/ Și-acum te las, mă cheamă o egretă,/ să îmi arate lumea ei de cretă!” (Egreta).
Impasul creator provocat (și) de neputința fizică răzbate ca un ecou din epistolele unei pre-simțite și ,,nesfârșite despărțiri”. Demonul timpului crepuscular e mereu treaz, iar expeditorul mesajului liric s-a transformat într-un atent hermeneut al realității și al sinelui: ,,Nu știu începe, nu mai știu sfârși,/ amân să-ți scriu și las pe altă zi,/ doar spaima că rămân fără cuvinte/ mă-npinge ca pe-o plută înainte./ Așadar, Cerno, toate-mi sunt vrășmașe,/ de parcă n-aș mai fi călcat pe-aici/ iar umbra mări-i ca o ucigașă/ și luna e subțire ca un brici./ Doar țărmu-și mai aduce bine-aminte/ de chipul meu alunecând în mare,/ dar nu mai este țărmul dinainte/ iar chipul și el altul mi se pare.// P.S. De-abia după un cărucior de zile/ zvonii aceste-ngălbenite file!” (Alunecând, chipul). O anume discreție în confesiune și pregnanța melancolică se pliază armonios pe timbrul versului, muzical și elegiac.
Dacă sunt câteva poeme cu caracter aniversar, foarte reușite și acestea, identificăm și versuri cu valoare testamentară. Un bun exemplu este poemul ce încheie placheta de versuri, căzând ca un ultim îndemn la nemurire (iubire): ,,Poate cândva sufletul meu/ va trece pe-aici, va vedea marea/ și toate cele pe care le-a mai văzut/ și se va așeza și îți va scrie./ Cerno, va zice, bun om ai fost tu/ că te-ai gândit la mine/ și mi-ai citit scrisorile despre deșertăciune/ și neputință./ Acum mă duc,/ dar rândurile acestea vor ajunge la tine/ și oricine ar încerca/ nu le va putea stinge” (Despre neputință).
Două temperamente, două sensibilități artistice și două destine poetice reunite într-o singură carte: Dumitru Cerna și Marcel Mureșeanu!