Consiliul
Județean Cluj
Poetul din Răchițele
Situându-se în afara celor mai importante dintre experimentele pe bază de afinități sau opțiuni programatice în măsură să ducă în ultimele decenii la cristalizarea unor noi serii sau generații literare cu o rezonanță notabilă în literatura română, Teofil Răchițeanu s-a păstrat cu fervoare în limitele unui etos specific, ajungând să impună prin limbaj și artă combinatorie ingenioasă de cuvinte existența unui gen unic de poezie. Cu toate energiile absorbite de un anacronism întreținut cu destulă ardoare pe durata celor aproape cincizeci de ani de poezie, de la apariția primului său volum de versuri, Elegii sub stele, publicat în 1969, în celebra colecție „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, și până la recenta plachetă de poeme (Împărat singurătăţii, Editura Scriptor, 2017), lirica lui Teofil Răchițeanu stă elocvent sub semnul meditației în marginea misterului, situându-se, în acest sens, într-o bună descendență blagiană, spiritul dominant al autorului Poemelor luminii fiind absorbit într-un chip particular de această problematică. Trecerea de la lirica erotică și vitalismul exuberant, cu accentele sale de bucolism, din creațiile lirice ale începuturilor, la un șir de interogații și reflecții de coloratură elegiacă va duce, în acest lung traseu al căutărilor și experiențelor, la o superioară redescoperire a unei poezii de viziuni metafizice, de liniștiri și limpeziri interioare, despre destinul omul modern.Situându-se în afara celor mai importante dintre experimentele pe bază de afinități sau opțiuni programatice în măsură să ducă în ultimele decenii la cristalizarea unor noi serii sau generații literare cu o rezonanță notabilă în literatura română, Teofil Răchițeanu s-a păstrat cu fervoare în limitele unui etos specific, ajungând să impună prin limbaj și artă combinatorie ingenioasă de cuvinte existența unui gen unic de poezie. Cu toate energiile absorbite de un anacronism întreținut cu destulă ardoare pe durata celor aproape cincizeci de ani de poezie, de la apariția primului său volum de versuri, Elegii sub stele, publicat în 1969, în celebra colecție „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, și până la recenta plachetă de poeme (Împărat singurătăţii, Editura Scriptor, 2017), lirica lui Teofil Răchițeanu stă elocvent sub semnul meditației în marginea misterului, situându-se, în acest sens, într-o bună descendență blagiană, spiritul dominant al autorului Poemelor luminii fiind absorbit într-un chip particular de această problematică. Trecerea de la lirica erotică și vitalismul exuberant, cu accentele sale de bucolism, din creațiile lirice ale începuturilor, la un șir de interogații și reflecții de coloratură elegiacă va duce, în acest lung traseu al căutărilor și experiențelor, la o superioară redescoperire a unei poezii de viziuni metafizice, de liniștiri și limpeziri interioare, despre destinul omul modern.În ciuda unor trăsături comune cu o parte dintre creațiile sale lirice anterioare, noutatea pe care ne-o oferă volumul Împărat singurătăţii este dată de fundamentul filosofic și, cu deosebire, de atât de vizibila diversitate a temelor și a motivelor din poemele celor trei cicluri (Împărat singurătăţii, Rouă de Ardeal şi Efulguraţii), dar și prin întrebările tulburătoare asupra vieții, în general. Stările date de presimțirea morții, atât de atotprezentă în prima secțiune, sunt asociate cu invocarea lui Dumnezeu ca o izbăvire și sprijin într-o existență dusă în singurătatea peisajului Munților Apusului, un cadru esențializat, ocrotitor, o geografie lirică, unde miracolul poeziei palpează prin multitudinea elementelor ce o alcătuiesc, precum izvorul și râul, pajiștea și „pădurile bătrâne”, întreg muntele, „cu jalea Iancului într-însul”, „pe sub teii bătrâni”, unde „e un loc/Pustiu-pustiu în care se-mpreună/Tristețile celor în toate-nvinși…” Contopit cu un asemenea teritoriu sufletesc paradisiac (toposul tipic ardelenesc), Teofil Răchițeanu ne oferă imaginea unui ținut miraculos, cu toate elementele reunite sub semnul unui profund sentiment uman, adevărate epifanii ale luminii și ale necuprinsului prin multitudinea nuanțelor și a purității lor primare, de toamnă sau de vară, de seară ori de dimineață, cu „fragede răsărituri de soare” și apusuri sângerii: „Sta, auroasă, peste munți tristețea/El prinț al ei, nemângâiat, era./Grea, fruntea lui în aeru-nserării, precum un soare ostenit lucea…” Aici, în pustietatea munților ce înconjoară Poiana cu chimen, aflat doar în tovărășia brazilor și a izvoarelor, a păsărilor necuprinsului văzduh ori a potecilor ce urcă spre înălțimi, întâlnirile poetului cu Dumnezeu și cu Soarele trădează o modernitate a gândirii, a enunțului liric care exprimă o permanență umană, ca o ieșire din capcanele timpului care datează totul: „Veniți, veniți, prieteni, la mine-n munți, sus!/Lărmuie-aici, de când lumea, izvoară/La care, -nsetat, când și când, Dumnezeu/În zori, spre a bea, se din ceruri coboară…//Mai bogată aici ca oriunde e roua/Și fragedă-fragedă cum nicăieri nu-i./Când iese, în zori, fericit, craiul Soare,/Vezi în ea, proaspete, urme de-a’ Lui…//Veniți, veniți, prieteni, la mine-n munți, sus,/Să vă frunțile arse limpeziți în izvoare!/Îl veți vedea pe un țărmur șezând pe Dumnezeu,/Cu tâmple-n mâini, și Moartea o veți vedea cum moare.” Într-un asemenea univers reificat se recompune o atmosferă în care un eu singular, cu imaginea sa pură, ideală, își cântă singurătatea, divinitatea şi mama, codrul, vântul, izvoarele și frunzele, într-o bucurie dată de prezența atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu: „În Munți-de Apus, la o oră anume,/Dumnezeu la un țărmur de apă coboară,/Adoarme, ostenit, și își uită de ceruri/Și parcă dor i se face să moară…/Stau și mă uit la el cum visează/Și dulce murmură apa, și-mi pare/Că pe mine visează-mă și fericit îs și cânt/Și tot ce în mine-a durut nu mai doare…” Măștile pe care le preferă poetul sunt Timpul, Singurătatea, Destinul, Divinitatea, Moartea și Muntele, un templu al durerii și al amintirilor. Versurile păstrează constant imaginea statuară a eului liric, personaj central al universului său artistic, căruia îi este parcă hărăzită dramatic solitudinea: „Și singur sunt astăzi cum niciodată n-am fost/Și singurătății-i sunt duh pe-aici numa…” Într-o asemenea reprezentare a lumii și a relației cu aceasta, poetul invocă somnul ca stare de plenitudine vitală: „Ce nalt e codrul! Ce adânc! Ce sfânt!/Nu crengi i-s crengile, ci lire./Din ele cântă Domnul Dumnezeu/Și împle-se de cânt întreaga Fire…/În miezul lui stau și ascult… Și-i cum/Mi-ar fruntea mângâia-o voivodale flamuri/Și-adorm apoi… și un cutreier blând/E somnul meu – de râuri și de ramuri…” Pe această treaptă a solitudinii, viața își regăsește sensul prin apropierea de un Dumnezeu umanizat, discuțiile atât de frecvente cu Divinitatea fiind purtate pretutindeni, la fiecare pas, în singurătățile cutremurătoare ale munților, în patria legendarului Orfeu, „la un țărmur de apă”, lângă „izvorul cel vechi”, într-un „etern amurg”, „la mine-n munți sus” sau „sub fagi bătrâni, în zori de zi”, atenuând din durerea singurătății prezentă atât de dramatic în arghezianul „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș”. Sunt reținute, pe rând, părți ale unui univers într-o veșnică mișcare, precum în versurile din Cântec de toamnă („Iată, din nou, obosite, cad frunzele,/Cărări îmi acoperă, colnice, sufletul, urmele,/Nu sute, nu mii – miriade-s – De aur/Solzi îmi par, risipiți, pe-aici, de-un balaur…”), unde eul, „suflet acestei pustii”, se regăsește cu sine în aceeași ipostază de martor al unui nesfârșit șir de evenimente pe care le fixează în secvențe cu un adânc substrat filosofic, de esență heideggeriană: „În lumea asta, Doamne, nu te găsii. Doamne/În alte lumi, pe țărmuri de mări cu ape moarte,/Tot singur și de Tine flămând voi rătăci…/Te voi pe-acolo, Doamne, cândva, cumva găsi?” Pe de altă parte, să adăugăm la toate acestea și poeziile inspirate dintr-o patetică situație existențială, precum cele închinate părinților, cu deosebire mamei, fraților și surorilor sale (Rugă pentru mama, Elegie cu mama, A murit, ieri, sora mea Floralina, Baladă cu mama), ca o întoarcere la interiorizare și gravă meditație asupra morții, înţeleasă în cele din urmă ca reintegrare mioritică în ritmurile naturii: „În ce văi, în ce munți, te-ai, mama mea te-ai dus?/Fără tine sunt singur și mi-i lumea pustie./Cerșitu-te-am Domnului și El tace-adânc/Și unde ești nimeni să-mi spună nu știe…//Undeva, într-un colț de ceruri, o stea/Mai tristă ca însăși Tristețea se stinse”. Rostirea directă a împlinirii definitive a unor asemenea tragice fenomene este adeseori evitată, sugerându-se doar ca prin nemurire moartea să nu se definitiveze ca act, în mod ireversibil, ci să se constituie doar ca o călătorie în necunoscut („Doamne, în Munții de Apus să mă lași/Subt un brad mult bătrân să îmi aflu sălaș/Pe un țărmur de apă lin cântătoare./Să fie-n târziul unei zile de vară/Când soarelui însuși i se face să moară,/Să fie departe, departe de lume,/Să dorm… și în somn să v-aud, Sfinte Mume…/Mult bătrân codrul în jur să se clatine/Să îmi molcume, molcume, doruri și patime,/Somnul o dulce murmură să-mi fie,/Să-mi pară că-i cântecul tău, veșnicie…”), pragul trecerii provocând accente de tulburătoare tânguire, în genul bocetului popular: „Teamă mi-i, codru bătrâne,/C-am să mor și tu-i rămâne!/De-oi fi-n Rai cu Dumnezeu/Fără tine mi-a fi greu./De-oi fi sub cruce-n hotar/Mi-a fi fără tine-amar,/De-oi fi-n lună, de-oi fi în stele/Fără tine mi-a fi jele./Și oriunde-oi fi, frățâne,/mi-a fi urât fără tine!…” Expresie a unui mod mioritic de a accepta moartea, versurile lui Teofil Răchițeanu asociază explicit metafora dispariției cu imaginea apei ca heraclitiană curgere a vieții și timpului sau a „bărcii” ce transportă umbrele prin spațiul tenebrelor, aluzie la Aheron, unul din fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase, și la luntrea miticului Charon: „Ci merge-voi curând și eu /La «râul cel cu ape-ncete»”. Păstrându-se pe aceeași filieră blagiană, poetul cultivă miturile primitivității, ale arhaicului și originalului, preluând din aceleași zone ale credințelor vechi influențele dinspre trecutul fabulos al cărților populare, despre animale fantastice care, trecând prin severe procese de prelucrare, devin purtătoare de alte profunde semnificații moderne: „O vrajă în aer. Inorogii mug. Se-aleg/Veşti-poveşti, vechi, niciodată-nţelese…”, „…la mistice ore, -mpăratul/Cerb-Inorog nestematele grele/Îşi scutură”. Catrenele din cea de a treia secțiune stau sub semnul unei înseninări și prospețimi aduse dinspre un folclorism de substanță, ca semn al redescoperirii unei posibile conviețuiri în pace cu natura: „Când, Moarte, mă vei lua,/S-o faci într-o blândă toamnă,/Să mă blând săruţi, să-mi pară/Cum că mi-eşti mireasă, Doamnă!”. În locul unei poezii de idei, Teofil Răchițeanu construiește o poezie de viziuni metafizice, un tip de poezie, unde spațiul imaginar devine dominat de interferențe figurative cu semnificații profunde în menținerea eului poetic într-o continuă relație cu spiritualitatea spațiului mioritic.Refuzându-și unele manifestări de gesticulație preponderent retorizante, Teofil Răchițeanu și-a configurat un tip de cunoaștere a tainelor lumii printr-o creație lirică dominată de apăsarea timpului și de fragilitatea condiției omului, sentimentul unei stranii singurătăți și tristeți fiind extins asupra întregului univers: „Din pieptul meu a izvorât un râu/Și râu-acela s-a-ndreptat spre mare,/Ca orice râu. Nu apă-n el e, ci/Iubirea mea ce tânguie și doare…//Ci marea-i marea-aceea. E un loc/Pustiu-pustiu în care se-mpreună/Tristețile celor în toate-nvinși,/La care și tristețea mea s-adună…” Resacralizând lumea, trăirile profund interiorizate capătă întotdeauna o rară expresie plastică prin imagini de o vizibilă forță, biografia eului definindu-se tot mai pregnant printr-o relație directă între conștiința poetului și elementele acestei lumi. Cultivând regresiunea în singurătate, poetul îi înlesnește cititorului accesul la un mister existențial, devenit tot mai seducător și prin vibrațiile cosmice transmise cu atâta evlavie. În sfera atât de complexă a liricii moderne, pentru Teofil Răchițeanu poezia este un act de expresie a lumii, o filosofie a existenței cotidiene, înregistrate imagistic prin forme semnificante („sfera mai largă a existentului este prezentă în spaţiul interior al simţirii”): „Există o oră când toți greierii dorm/Iar tăcerea adâncă e ca de piatră./Atunce în mine, ca dintr-un straniu cavou,/Sfinxul Pustiei se aude cum latră…”). Versurile reverberează un fluid indicibil atunci când, în efortul descoperirii de sine ca o formă de acțiune vitală, eul liric probează apetență vizionară: „Adânc cerul, adânc cerul,/Și-n adâncul lui cea steauă/De din care, luminoasă, Dumnezeu tristețea-și neauă…” De la trăirea puternică a confruntării cu elementele naturii, peste care se grefează imaginația poetului („Ca greierii, -ntr-o seară, cântând aș vrea să mor,/Un amiros să fie-n văzduh, de iasomie,/Să-mi sufletul într-însul înmoi, să mă topesc,/Știut de nimeni-nimeni, în apa ta, vecie…”), enunțul liric surprinde un fel de cădere a individului în timp („Mă dor ciolanele bătrâne…”). Poetul ajunge la un discurs patetic, străbătut de o undă metafizică, cu inflexiuni profund tragice, adevărate elegii ale însingurării devenite destin asumat cu o seninătate vizibil dureroasă, în aceeași manieră a Elegiilor Duineze ale lui Rilke: „Doamne, în Munți de Apus să mă lași/subt un brad mult bătrân să îmi aflu sălaș/Pe un țărmur de apă lin cântătoare/A tot și a toate vindecătoare.” După cum o arată aproape fiecare poem, începând cu primele versuri ale volumului Împărat singurătăţii, Teofil Răchițeanu ni se înfățișează ca un poet al timpului care se scurge spre moarte, în tot acest întreg, în raport cu natura veșnică, omul fiind perceput ca un scurt moment doar în marea devenire a existenței. Timp și anotimp, poezia sa devine cu adevărat mistuire și sete, precum în aceste versuri cu vizibile nuanțe stănesciene: „Ninge-n Munți de Apus cu îngeri/(Argintoase pe văi plângeri). Roua rouă, neaua neauă,/Luna lună, steaua steauă,/preacurat soarele soare/Și nimica nu mă doare,/Tot pământu-i frumos nins/Și amurgul de-aur stins/Și în el sufletul meu/Stinge-se ca-n Dumnezeu…” Și de această dată putem vorbi de prezența la Teofil Răchițeanu a unui anumit simț metaforic care discerne nuanțele și tonurile, adecvându-le contextelor și peisajelor imaginarului respectiv. Ca într-un desen miniaturizat, prima ninsoare în Munții de Apus capătă conturul unei adevărate feerii, după cum imaginea de sanctuar a codrului etern, cu toate componentele sale, deschide în rețeaua metaforică a poetului perspectiva spațiului de basm, plin de taine, sacralizat și pur, creat de Eminescu în Memento mori: „Un codru e, înalt, înalt,/Din de demult, din ere vechi, prin care/Din loc în loc deschide Dumnezeu,/Sub fagi bătrâni, în zori de zi, izvoare…” Expresie obsesivă a căutării rosturilor omului prin meandrele lumii și ale propriei vieți („Știu, Doamne, că mă vei da viermilor hrană/Ori furnicilor, care, ca pe niște semințe de mei,/Mă vor pune în cămările lor drept provizii/cum au făcut și cu străbunii mei”), poezia lui Teofil Răchițeanu încântă prin substanța ideilor, prin reflecțiunea pură. Aflată sub influența cugetărilor libere ale vechilor înțelepți, nota originală a liricii din acest volum constă, de asemenea, într-un amestec indescifrabil de dramatism și blândețe venit dinspre efortul de a cunoaște lumea și propria viață, în care toate iluziile spulberate se asociază regretelor târzii și aspirațiilor neîmplinite. Prin aceste scurte rugăciuni, în ritmuri de psalmi către Dumnezeu, poetul se orientează spre un lirism interior, stabilind un sistem de relații între structurile formale legate de ritm, de forma interogativă a propoziției, de sintaxă, cu multiple corespondențe între melodicitatea poeziei și substanța ori sensul ei. Faptul ne îndeamnă să precizăm aici că Teofil Răchiţeanu e un adevărat maestru al sintaxei poetice, cu multe combinații și construcții cu adevărat ingenioase, gândite altfel decât într-o topică firească, cele mai multe dintre versurile poetului articulându-se sub zodia unor formulări de acest tip: „Şi-ndurerate maici îşi prunci jeliră”; „Şi miresmă-şi cu ea în cer grădine”; „Străbunii-n morminte îşi feţele-ntorc”; „În juru-mi iarba vălure-se lin”; „Şi, moartă, mama n-o să la creştet a mă plânge”; „Se ca bradu-n vânturi frânge”; „Să-ţi orfani puii rămâie”; „M-am cu glonţ de fier puşcatu”; „Îşi, singuri, soartea/Dumnezeu plâng şi cu Moartea”. Prin volumul Împărat singurătăţii, un șir amplu de secvențe lirice ale unei solitudinii asumate, Teofil Răchițeanu își exprimă pe deplin starea fericită de poezie totală, capabilă să reînvie un puternic sentiment de încredere în veșnicia discursului artistic.