Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Poetul nu e bolnav și nu moare / Decât de moartea poeziei”

„Poetul nu e bolnav  și nu moare / Decât  de moartea poeziei”

Denisa Crăciun intră în literatura română cu volumul de poeme Incipit vita nova (Editura Timpul, prefață semnată de Cassian Maria Spiridon, Iași, 2018) după un debut cu poeme în limba franceză1. Evoluția ei este un amestec de destin și perseverență (după studiile de teologie – franceză la Craiova, intră la un masterat la Universitatea din Corte, 2004, apoi la facultatea de Litere a Universității din Clermont-Ferrand, cu un doctorat în literatură comparată – La technique de la mise abyme dans l’œuvre romanesque d’Umberto Eco), poeta pare călăuzită sub semnul astral al lui Dante, care, în VITA NOVA (1283) pune în centrul vieții iubirea – idealul frumuseții, „frumosul cel dulce”, pe care numai virtutea îl poate recunoaște. Sau, cum scrie un biograf al florentinului: „…Dante nuspune «a simți iubirea», ci «a poseda înțelegerea iubirii». Astfel că, în concepția sa, vederea, contemplația sunt de ajuns pentru «a mulțumi iubirea»” (Francesco de Sanctis)2.
Volumul pe care îl propune acum poeta, Estera, rămâne profund atașat de simboluri mitologice, biblic-testamentare. Fără a fi o beatificare a personajului cu acest nume din Biblia evreiască – Cartea Esterei3 – nici o revendicare duplicitară, de imitare în oglindă, Denisa Crăciun mută accentul de la personajul biblic – frumusețe iudaică, rară, aleasă de soție de regele persan Artaxerxe4 – pe faptele ei. Poeta preferă o imagine în care se poate ipostazia: Estera îi insuflă preluarea „misionară” a unui rol (regina salvând de la moarte poporul evreiesc), acela de a vorbi în apărarea poporului poeților – „Să cauți într-o carte/fapte/nu de apostoli ci faptele cuvântului/prin filele ei…” (Căutare preumblare). Estera, prin simbolul câștigat, îi edifică un nou sens vieții, personalizat, printr-o energie interioară, cu care poeta de azi militează pentru salvarea poeziei: „nimeni să nu mai urască Poezia”, pentru că „cine urăște Poezia/…sinele și-l urăște” (Invocație interogație).
Putem vedea aici acea „voce alimentată de iubire” pentru semeni, o „expresie fundamentală a luptei cu sine, curajoasă, revendicând pios și umil în numele poeziei cosmicizate”5. Ea ne obligă să ne asumăm noblețea poetului chemându-ne la judecata oglinzii: „…tu ce fel de poet ești/dintre cei ce mișună toamna/deprinși să o zgâlțâie și să o facă să țiuie ca o roată/de bicicletă în Olimpul fiarelor vechi aruncată/ori dintre cei obișnuiți/să își culce rănile în țărână…” (Dar neașteptat). Ea îi cere poetului o moralitate exemplară întrucât „defectele unui poet sunt și defectele poemelor lui ” (Sfântul Babel), poetul trebuie protejat – chiar împotriva lui însuși -, pentru că „Din vinul pocalelor morale/arareori nebunii vor să soarbă/numai drojdia pietrelor dulci/iute sângele li-l face/să fiarbă…” (Arareori nebunii). Poeții pot umbla „după miere prin timpul scurs/din ceasurile moi” (Nu abandonați speranța), pot fi dezbinați („…în oraș mă întâmpină prăpăstiile dintre poeți” – Terra Lucida) de istorie, pot să se închine „chipurilor” ei, pot fi chiar atârnați pe „cruci”, dar volbura cuvintelor nu devine miere, nu se preface în mierea credinței, poezia lor nu e teologie. Poemul poate fi scris pe papirusuri, pe pietre și pe lemnul crucilor, dar nu devine „răstignit”, crucificat. Nu spune Dante că poezia e „crainica adevărului” care e ascuns sub voalul „Poveștii”, dar poeții trebuie să găsească acest adevăr și să-l poată găsi și cititorii în versurile poeziei, „sub scoarța dură, sub vorbirea fabulatorie și ornată” (op.cit., pp.203-204). Trebuie scris cu acea „voință de adevăr”, nietzscheean, chiar dacă adevărul doare: „Scrie cu lacrimi”, zice poeta, „și tot ce vei scrie va fi auzit” (Despre călătoria în centrul norilor).
Poezia poate salva lumea, condamnată astăzi la alienare, precum cuvintele Esterei adresate regelui au salvat altădată poporul iudeu: „În smârcuri de oglindă ruginită de te-ai rătăcit/teamă să nu ai luminoasa literă nu te va lăsa să pieri/se va face pâine strugure trandafir din nou și din nou în tine/miresmele îl vor învia pe om și pe Domn” (Trandafirul de dincolo de fire). Pentru că în abordarea originală a poetei avem o legătură sacră între poet și Iisus prin „sângele amintirilor” în care există „picături de apă și oțet din rana domnului poet/da poet este domnul Savaot/păsările toate-mi sunt în El” (El știe). Hristos este văzut de poetă ca „păstor al graiurilor/în vadul limbii noastre” (poemul Reîntregire, din volumul Între sistolă și epistolă). Imaginea Mântuitorului care protejează poezia/poetul face demersul liric al autoarei o singulară poetă prin care creștinismul triumfă, iar, prin cuvânt: „Hristosul pescuit din rotocoale de cuvinte” (Vara era abia la început). Asemenea Hristosului printre oameni, poetul trebuie să fie și un „pescar de oameni”: dar trebuie să-i sur-prindă „de vii”, în voința lor de adevăr, nu precum niște „mortăciuni”. Pentru că scrisul e un „leac împotriva uitării” (așa cum ne-au mai spus Platon și Maxim Mărturisitorul). Cine, dintre poeți, n-ar fi mândru de această viziune proprie Denisei Crăciun: „Atunci ai coborât de pe cruce/și-ai zis către mine/ ce trist ar fi pământul fără poeți” (Ce trist ar fi pământul, în vol.cit.). Nu e un orgoliu din a săruta crucea „cu gură de albină”, cum scrie atât de plastic autoarea, atingând smerenia măicuțelor de la Mănăstiri. Dar autenticitatea gesturilor ei vin și din neputința de a putea pune semnul egalității între cruce și pagina scrisului: „litera e cruce inutilă” dacă nu există credința, dacă nu „sângerezi rană pură sub atâtea răni/de fiecare dată mori/înțepată într-un trandafir…” (La coborârea de pe Munte).
Discursul poetic al Denisei Crăciun este de tip aluvionar: eul său scriptural ne părăsește adeseori printre versuri, ne uită în prezent și plonjează în mitologie, apoi se întoarce la noi, cititorii, precum la o oglindă în care se regăsește. Fiindcă îi susținem trena versurilor, suntem de față în poezia ei ca o ceață care se ridică de pe lucruri și peisaje. Poeta nu închide realitatea într-o icoană a vremurilor/ dogmelor religioase, ci pare neascultătoare, se dă jos „din ramă”, cu îngeri cu tot, și mai adaugă o tușă cu propria mână. Prezența unor cuvinte din religiile grecești, zoroastriene, egiptene, iudaice, ne indică predilecția ei pentru „călătorii” (termen foarte prezent în discursul liric) inițiatice a unei ființe avide de răspunsuri, profund atașată de tot ce sunt semne sacre, singurele care-i satisfac căutările de „ființă îndreptată spre moarte”, cum zice M. Heidegger.
O „marcă” a stilului în care s-a fixat poeta este invocația-dialog prin care se creează momente vii, destabilire a unui contact cu sacrul. Dar poeta, ca „subiect al enunțării”, nu își îngroașă tușele de „personaj”, ci lasă mai mult evlavia interioară să-i susțină chipul nemanifestat, empiric, să-l transubstanțializeze precum o face fumul de jertfă care urcă spre cer. Nici „obiectul enunțului” (Maica Domnului ” – „apărătoarea Doamnă”, „mărita Doamnă” – Paraclis de nuntă) nu este corporalizată ca destinatar spre care se îndreaptă dialogul, ci ne apare mai mult ca o „vedere” interioară, un foc interior care prelungește – mărește imaginarul, ardoarea credinței, făcând din rugăciune-poem „aprins de iubirea lui Dumnezeu”. Să ne amintim rândurile lui Cristian Bădiliță despre „caracterul vizual al Cuvântului”6, și „coagularea luminii în irisul contemplatorului transfigurat” (ibidem, p.130). „Ce gol vor să umple mugurii acestor cuvinte”, scrie Denisa Crăciun străduindu-se să umple „golul” prezenței sacre, spre care e îndreptat dialogul-rugăciune, cu tensiunea proprie pathosului din contemplația ei: „printre vânătorii anilor orbi te strecori cu tăblița în brațe/literele scrise pe ea/așteaptă cântecul păsării/o flacără îi înspumează pieptul:/e darul cel mai de preț al poetului” (La coborârea de pe munte). Fiecare poet tinde să se ridice spre pragul religiosului, dar Denisa Crăciun procedează invers: ea lasă să coboare religiosul în lume, între noi, sofianic: „transcendentul coboară, revelându-se din proprie inițiativă, și că omul și spațiul acestei lumi pot deveni vasali ai acelei transcendențe”, e vorba, în înțeles blagian, de un „torent de transfigurare transcendentă, pornită de sus în jos”, „într-un primitor receptacol”7.
Că poetica Denisei Crăciun este un „primitor receptacol” sofianic se adeverește la tot pasul prin „inflația sufletească” (termen al lui Nicolae Balotă) a îngerilor – cu care este în „legătură tainică” prin „cântecul greierilor” (Îngerii). Dar ei sunt apanajul Maicii Domnului, așa cum știm din Evanghelia eseniană: „Maica Pământească și cu mine suntem Una/Eu cu rădăcinile în Ea/iar Ea își găsește încântarea în mine/Potrivit Legii Sfinte”8. Responsabilitatea îngerilor este să ne „ridice” până „la Arborele Vieții”, iar eforturile noastre de a întâlni îngerii și „comuniunile” cu ei „ne fac plăcuți în ochii Tatălui Ceresc” (pag.318, cap. Îngerii). Chiar dacă titlul volumului vine pe linia curajului, sacrificiului Esterei, în poemele cărții Denisei Crăciun figura luminoasă, dominatoare este Maica Domnului – imagine protectoare („ochi al Precestei peste ulițele pline de mirosul/celor care au trăit aici și iubesc încă aceste pământuri…” – Adormiții suntem noi) nu numai a poetei, ci a satului, a lumii. Ei i se confesează poeta, ei îi vorbește din unghere, din locuri diferite ale vieții: „Apărătoare Doamnă nu lăsa /cerul să se spargă pe pământ…”; „Binecuvântează mărită Doamnă…” (Paraclis de nuntă). Ea e destinația invocărilor poetei: „grăbește Doamnă…/ tare ne e teamă/că fără Tine nu vom regăsi/nici pâinea și nici drumul…” (Rugăciunea de la jumătatea vieții). E clar că poeta o „simte” ca prezență, în față, sau alături, ca destinatar al rugăciunilor-invocațiilor sale, precum ne învață Monseniorul Ghica: „a-ți ști rugăciunea ascultată e aproape tot atât de liniștitor ca și cum ți-ai vede-o împlinită”. E o rugăciune – vers văzător care își împrăștie ardoarea, ca un pumn de semințe, necontenind, în același timp, să se mire că poemele deschid o poartă spre sacru, care se retrage continuu, dar nu stinge între-văzutul, nu e o amnezie a deja întrezăritului, ci o memorie a credinței în ceea ce vezi. Tot C. Bădiliță explică mai bine acest „pathos”, această „contemplație empathetică” care se susține „pe o tensiune între obiect și subiect”9.
La tot pasul poeta e preocupată pentru a menține „ochiul purificat”, astfel ca să putem nu numai a vedea, ci și a veghea. Ea vorbește despre un ochi „grănicer” (Combustie întârziată) al poetului deschis nu atât spre „orbitoarea lumină a icoanelor/ci cu privirea ce ne-o dăruim unul altuia” (Paraclis de nuntă). Pentru că „pașii domnului/ poet să nu se numere/ decât în grâu și în gând/ înlăuntrul lor au căzut stele/la datorie/noi frații lui de cruce de veacuri/pe urme încercăm să-i călcăm cu un ochi în văzduh/și cu celălalt în pământ/la apus ne ajunge din urmă/ecoul răbdării sale infinite/duhul lui…” (Arareori nebunii).
Articulată pe 44 de poeme – stâlpi „învârstați” (ca și anii pe care-i rotunjește autoarea) – cartea Denisei Crăciun nu numai că ilustrează o vârstă poetică, ci conturează mai pregnant un portret tânăr în lirica contemporană. Un portret singular, adăugăm noi, pentru că, spre deosebire de congenerii săi, discursul său poetic se fundamentează pe o încărcătură religioasă din zestrea autohtonă în răspăr curajos cu textele dogmatice (ale diferitelor religii) care-i temperează, dar nu-i vestejesc, instinctul vital, al miracolului de-a păstra „mirosul de iarbă și flori de câmp” (Tu mânza mea de vânt).
Constrânsă de „azvârlirea” (heideggeriană) într-o lume în care sacrul s-a retras lăsând o realitate oarbă, atacată, anihilată de alienare, poeta re-gândește, caută noi sensuri existenței („…spuneți-mi vă rog/ între cine și cine alergăm/morți/ deocheați/ trâmbițând uitări” – Întrebare), își ipostaziază salvarea prin poezie, după curajul frumoasei Estera, crezând că poetul „nu e bolnav și nu moare/decât de moartea Poeziei” (În grădina abandonată). Diversitatea tipurilor de discurs – sentențios, epistolar, colocvial – clamoros sau de litanie – ne apropie mesajul ei prevestitor al semnelor, simbolurilor sacre, ce lasă la vedere și misiunea poetei de desconspiratoare a profanatorilor cuvântului (Ospățul profanatoarei), de cârtitoare împotriva celor care au pus „limba pe butuci” (Sfântul Babel) și împotriva ființelor ignorante pentru care „scara lui Iacob/și scara din grajd” sunt totuna (Psalmodiere).
Textele „colcăie” de cuvinte crude, lăsate-n zeama lor, de inserții cu citate din poeți și din evanghelii diverse, care susțin versul precum mortarul pietrele din zid (a se vedea textura cu motive din poezia lui Salah Stétié). Asta subliniază, foarte ingenios și ilustrațiile fotografice ale lui Iulian Ionașcu: ele se pliază pe versuri precum iedera pe trunchiuri, sau revelează, surprind detalii din realitatea autoarei pe care le preschimbă în alte metafore neliniștitoare. Inocența este lăsată la vedere, ca și verdele frunzei până cade bruma, dar ea se estompează, ca ceasurile „moi” ale lui Dali, uzurpată de meditații grave pe tema existenței: „fluturii nu bat din picior” – „tot ce bate din aripi pe pământ/ e întocmai ca inima ta/ ce îngrașă glia” (Fluturii nu bat din picior). Dacă sacrul e camuflat în profan, poetul, poezia repetă, rescrie colapsul ființei în lume – fără neliniști și nădejdi nimeni nu e viu: „nu ceri nimic/ nu stai la pândă/ aici nu poate nimeni sta – gândește cu voce tare –/ de vreme ce se trece tot/prin sabie și foc” (Terra Lucida). Pot să vă previn, împreună cu autoarea, că „defectele unui poet sunt și defectele poemelor lui”, dar veți afla, pe cont propriu, că „cine urăște Poezia/ sinele și-l urăște”.

 

 

Note
1 Cennare e focu di ogni vita (Cenușa și focul oricărei vieți, colecția Recontres, prefață de Ghjacumu Thiers, Editura Centrului Cultural al Universității din Corsica, Corté, 2006).
2 Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, EPLA, trad. de Nina Facon, București, 1965, p.87.
3 Trimit la Estera (10 capitole) în Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975, pp.523-533.
4 După alte surse – XERXES-Ahasversus (485-465). Vezi Edmond Jacob, Vechiul Testament, Editura Humanitas, București, 1993, traducere Cristian Preda, paginile 153-155, intitulate „Un roman istoric: Estera”.
5 Angela Nache Mamier, articolul „Poezia între viață și vis, cea mai profundă și mai secretă apariție lirică”, Bucovina literară, nr.1-2-3/2020.
6 Cristian Bădiliță, Sacru și melancolie, Editura Dacia, ediția a II-a, revăzută, colecția Mundus imaginalis, Cluj Napoca, 2007, p.128.
7 Lucian Blaga, Opere Filosofice 9, Trilogia Culturii, studiu introductiv de Al.Tănase, Editura Minerva, București, 1985, pp.231;251-252.
8 Potrivit acestei Evanghelii sunt 7 îngeri ai Tatălui Ceresc și tot 7 îngerii Maicii Domnului. Vezi capitolul Comuniunile, în Evanghelia eseniană, Editura Orfeu, colecția Orizonturi spirituale, traducere din engleză de Radu Ilie Mânecuță, București, 2000, pp.93-95.
9 Cristian Bădiliță, op.cit., p.130.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg