Poetizând pe o coardă sentimentală ce se întinde spectaculos între simbolism și expresionism, Emil Isac face o figură aparte în ansamblul liricii transilvănene, receptat cu destule rezerve de către critica vechiului Regat, care îl poziționează de regulă între moderniști („Modern și revoluționar într-o vreme când prin modernism se înțelegea spargerea cuminților tipare de factură mai mult sau mai puțin clasică” – M. R. Paraschivescu, 1946), probând mai degrabă apetitul pentru alinierea la o modă europeană în care își află modele ilustre ca Maeterlinck, Rilke sau Verhaeren.
Fiul memorandistului Aurel Isac, se naște la 17 mai 1886 la Cluj și urmează o educație aleasă, în spiritul epocii (Liceul Piariștilor, în limba maghiară în orașul natal apoi, pentru a-și continua studiile, în limba română, se transferă la Liceul Grăniceresc din Năsăud unde primește testimoniul scolastic, dar bacalaureatul îl susține la Liceul Regal Ungar din Sibiu). Bun cunoscător al limbii maghiare, debutează cu versuri în ziarul „Kolozsvári Friss Uiság” (1903), fără a fi susținut în continuare, probând, încă o dată, lipsa de intuiție a ungurilor care nu au știut să-l cultive pe tânărul poet, ratând astfel asimilarea acestuia în cultura lor, așa cum s-a întâmplat, în timp, și în cazul lui Ioan Slavici, apoi în cel al lui Liviu Rebreanu. Debutează editorial în 1908, cu volumul Impresii și senzații moderne (Tipografia Carmen din Cluj) după ce publicase poezii în revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan (Oradea). În 1910 absolvă Facultatea de Drept și Științe de Stat (Cluj), fără să practice în domeniu, consacrându-se publicisticii și literaturii.
Scrie o „poezie de notație”, relansând formula „impresiei și a senzației” fără a abandona totuși „rezonanța tradiționalistă a poeziei ardelenești”, după cum comentează Mircea Braga într-un „Cuvânt înainte” la cea mai recentă antologie din versurile poetului: O sută și una de poezii (Antologie, tabel bio-bibliografic și selecția reperelor critice de Violeta Șipoș. „Cuvânt înainte” de Mircea Braga. Editura Academiei Române, București, 2019). Se remarcă mai ales ca un poet al orașului, distanțându-se astfel categoric de ideologia sămănătoristă, evocând mediul industrial, cu muncitori osteniți într-o lume „bolnavă de viață”:„Fum gros se-nalță-n cer./ Sirena fabricii sună./ Oameni palizi de visul nevisat/ La poartă se adună…// Și nu grăiesc, și nu se căiesc,/ Ai crede că nu trăiesc;/ Își șterg ochii și n-au răgaz să plângă.// Fum gros se-nalță-n cer…” (Sirena fabricii).
E o atmosferă apăsătoare în lirica sa de început, depresivă, copleșită de spectrul morții („Curg valuri de lumină pe ulița mea moartă” – Curg…; „Unde se duc morții, unde se duc?/ În o altă lume, în care întunericul este soare,/ În care nu împietrește piatra, nu înflorește foare,/ Și toate sunt pentru că nu sunt,/ Morții unde se duc?” – Unde se duc?). Sensibil afectat de starea mizeră a copiilor străzii („Copii mulți și orfani și flămânzi și palizi și timizi și triști/ Opresc cu mâinile lor pe trecătorii străzilor din Cluj…/ Și domni cu monoclu și doamne cu buze vopsite cu ruj/ Îi amenință de-atâtea ori cu polițiști” – Copii de moți pe străzile din Cluj), pictează tablouri citadine în culori sumbre, denunțând realitățile existențiale crude în manieră veristă: „Zdrențe negre, zdențe hâde,/ Nu e lumea de mătasă…/ Câte fete nu știu râde,/ Câte fete plâng și coasă! […] Și munciți… muncind în taină,/ Trece-a tinereții floare./ Îmbrăcând a nopții haină,/ Dispăreți în umbră mare.// Voi pieriți. Dar zdrențe hâde/ Tot mai sunt lângă mătasă…/ Vin fete ce nu știu râde,/ Și tot plâng, tot plâng și coasă…” – Muncitoare…).
Biografismul se contopește cu tristețile veacului, într-un soi de panoramă morbidă a detaliilor tuturor elementelor ce definesc o realitate deteriorată de nedreptăți sociale în denunțul cărora lamentația se contopește cu exorcismul, poetul simțindu-se ca un soi de tribun al lumii de jos, strunindu-și verbul în numele celor oropsiți, înfățișându-se ca un alter ego al acestora: „Sunt de o mie de ani/ Mai bătrân ca marea, mai urât ca o boală,/ Și pe atâția îi port în mine/ Făr’ să pot scăpa/ De povară, de durere, de-ndoială.// Fiecare răzvrătit ce n-a fost fericit/ În mine își trăiește plânsul./ Tot ce fac e al altuia,/ Tot ce zâmbesc e al altuia,/ Sunt străin în mine însumi.// Dacă odat’ mă voi cutremura/ Ți-i voi arunca din trupu-mi pe toți,/ Toate drumurile/ Se vor umplea de sfinți, de cerșetori și de hoți.// Și atunci când voi fi iar numai eu,/ Voi mângâia capul unui copil:/ Ce mult am așteptat/ Până ce am lepădat/ Ce era în mine trecutul greu” (Sunt de o mie de ani).
Pe această coordonată emoțională se așează și misionarismul său ardelenesc, în tradiția unei poezii militante cu accente vădit patriotice: „Ardealul este fântână de aur./ Ardealul este mătase./ Ardealul este lacrimi de pâine./ Ardealul este dulce ca mierea […] Ardealul este apa ce curge./ Ardealul este și foc și sânge./ Ardealul este mama ce plânge./ Ardealul este copilul ce zâmbește/ Și floarea ce crește […] Ardealule, Ardealule, Ardealule,/ Orice plâns și cântec din tine pornește./ Ardealule frumosule, mai frumos ești/ Ca luceafărul din limile cerești.// Tu m-ai învățat să plâng și să cânt,/ Pământul tău este mai mult decât pământ,/ Ești fântână de aur/ Și de argint ai găleată./ Și piatra ta, noaptea scânteiază/ Și veșnicia te-a luat în pază.// Al meu ești, al nostru ești./ Povestea cea mai frumoasă dintre povești” (Ardealul). Dar și mărturisirea de credință, ca un fel de artă poetică, vine tot din acest angajament asumat al unui tribun, ce se definește: „Iubesc tot ce este frumos./ Iubesc suferința căci este frumoasă./ Și ea mă iubește căci îi sunt credincios/ Și ea-mi este mie credincioasă.// Dacă n-aș pătimi, poate n-aș înțelege/ Graiul florilor, strălucirea stelelor și șoaptele iubiților morți/ Și nu mi-aș aduna în buchet al suferinței roșii trandafiri,/ Pe care tu niciodată la sân n-o să-i porți” (Medalion). Scrie o poezie militantă, cu destule rezonanțe în haloul liricii de factură socialistă, bine primită în noua configurație politică a țării de după război (În 1948 este ales membru corespondent al Academiei R.P.R. iar în 1954 este distins cu Ordinul Muncii clasa I-a), fapt apreciat de M. R. Paraschivescu, venit la Cluj ca fondator al „Almanahului literar”, pentru paginile căruia îi solicită colaborarea. Discursul poetic al lui Emil Isac este bolovănos, adesea rudimentar, dar întotdeauna purtător al unui mesaj viguros de denunțare a stărilor sociale bolnăvicioase dintr-o contemporaneitate grav suferindă, a lumii oamenilor oropsiți de soartă. Pentru această calitate l-au și prețuit cei de la „Steaua”. „Luptătorii pentru libertate l-au avut întotdeauna alături – scrie A. E. Baconsky într-un eseu din volumul Colocviu critic (1957) – Oficialii și mediocrii nu l-au iubit niciodată. Nu l-au iubit condotierii oficialității pentru că verbul său caustic sfâșia vălul minciunilor convenționale și cinice ale regimurilor exploatatoare ce se perindau la conducerea țării. Nu l-au iubit pentru că râdea de snobismul și impostura burghezului semidoct, filistin și tâmp – pentru că aruncase disprețul său iremediabil unei lumi copleșite de marasm și decrepitudine”. Era o figură distinsă între contemporanii săi intelectuali, cu o poză de efigie romantică: „Chipul lui cu un frumos profil bărbătesc – notează Ion Vlasiu în Drumul spre oameni (1961) – părea săpat într-un lemn albit de ploi și de lumină”. S-a stins însă (la 68 de ani) în urma unei grele suferințe, în 1954, fără să mai poată a-și continua colaborarea și în paginile „Stelei”, unde memoria sa a fost mereu întreținută cu îndreptățire.