Iubitoare și căutătoare de frumos, poeta greacă Liana Sakelliou este un ambasador al culturii elene în lume. Autoare a douăzeci și șase de volume de versuri și de critică, traducătoare din poezia lui Ralph Waldo Emerson, Sylvia Plath, Emily Dickinson (poate cea mai importantă traducătoare în limba greacă a poetei americane), Liana Sakelliou este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori greci actuali, președinte al Comitetului Elen de Critică pentru Premiile Uniunii Europene pentru Literatură și președinte al comitetului european în 2018. Poezia ei a fost tradusă în numeroase limbi, printre care și în română. Antologia Alchimie celulară într-un atelier de pictură din 2021, în traducerea Angelei Bratsou și a lui Stavros Deligiorgis, a fost publicată în condiții grafice deosebite la Editura Vinea1, dar nu a avut parte de vreun eveniment de lansare/ promovare până la târgurile de carte de la Salonic și Bookfest din 2023. Antologia, care include texte din volumele Locul dulcilor adieri (2017), Portret înainte de a se întuneca (2010), Trage-mă ca pe o fotografie (2004) și Fluentele atingeri (1992), relevă o poezie subtilă, rafinată, cu multiple referințe culturale, dificil de tradus și transpus într-o formă fluentă, în curgere. Bogăția expresiei nu presupune, în cazul poetei elene, luxurianță, ci densitate a expresiei. Printr-un discurs restrâns, Liana Sakelliou reușește să surprindă prin sugestii culturale ample un întreg complex în adâncimea diacronică a unei lumi, a tradiției poeziei grecești. Cadrul natural al Greciei – plaja, stâncile, marea, pădurea – spațiu al unei continuități a umanității, sunt referințe în dublu sens: pentru exercițiul sincronic al valurilor de referințe culturale care nu sunt limitate la lumea greacă și pentru forarea diacronică în tradiția umanității, cu epicentrul în lumea greacă. Sunt, așadar, poeme al căror ambalaj mitologic, istoric, cultural, geografic fac dificilă identificarea ancorelor de care se leagă prin bogatele și consistentele lecturi poezia multireferențială a Lianei Sakelliou, dar care, odată descoperită referința, inundă discursul restrâns al paginii-sursă cu o diversitate de imagini-cadru. Puternic sugestivă, creând imagini suprapuse ale unei realități multistratificate, multidimensionale, poezia Lianei Sakelliou este una în care în culorile brute ale peisajului grec – același ca cel din opera modernistă a lui Elytis – rezumă și adâncimea diacronică a istoriei umanității, și lumina suprafeței actuale. Suntem parte într-un exercițiu sinestezic de mare amploare, în care artele plastice servesc drept oglindă a expresiei fragmentate, modelate după sonurile dicțiunii anglo-saxone, fără a se îndepărta de linia orizontului marin, de linia coastei, de forma-referință care aparține eminamente lumii culturale grecești, indiferent cât de departe poartă trimiterile livrești: „Foarte frumos drumul/ de coastă la plaja Neorio din Póros/ în acel septembrie din anul 1952,/ pictorul este însoțit de creaturi ale abisului/ și părul lui verde se tot lungește.// Plutește în culoare –/ Stare naturală aceasta nu este,/ El știe, lumina o creează/ exact cum o percepe ochiul/ prin conurile și baghetele lui.// Ceea ce vede este un vis,/ poate visul micului clovn,/ Federico, poate și al propriului penel/ în timp ce peștele cântă la bandoneon/ într-un tangou pentru manevre aeriene.// – Ochi de culoarea uleiului de măsline cu pete gri, ochiul/ Belei, arată-mi secretul acrobației./ – Roșu cinabru și verde smarald, plus o picătură de negru/ și o lumină alta decât asta/ nu cunoaște inima circului” (Merci pour le beau séjour, pp.25-27).
Perspectiva sinestezică pe care o propune – sinestezia, chiar dacă e a autorului, nu poate rămâne la experiența lui perceptivă – este transferată lectorului și prin fragmentul din pictura lui Marc Chagall de pe coperta antologiei, dar mai ales prin frecventele trimiteri la lucrările atât de poetice ale pictorului, a se vedea Barca și peștele lui Marc Chagall, Póros 1952 (p.29), care este legat puternic de insula grecească pe care a ilustrat-o prin Soarele din Póros (1968), dar și prin pictura Póros (1954) care reamintește cunoscutul zbor al îndrăgostiților peste orașul natal, Vitebsk. De altfel, vizita lui Chagall în Póros în 1952 și întoarcerea din 1954 sunt doar referințe pentru drumul comun al artelor – pe Liana Sakelliou o leagă aceleași imagini din insula grecească de anii copilăriei – care permit o lectură mult îmbogățită după descoperirea referințelor. Probabil că acesta e cel mai dificil aspect din opera poetei. E dificil de identificat vocea care se exprimă în text, sunt greu de găsit multiplele legături pe care această poezie simplă în aparența expunerii, extrem de complexă în extinderea rizomatică prin referințe livrești subtile o propune, dar indiferent de nivelul la care sunt parcurse, aceste pagini de literatură sunt o adevărată revelație și o continuă revelare a unei lumi în profunzimea deschiderii ei. Pe de o parte e vorba despre o revelare de sine și o extensie biografică a unor fapte ale căror rădăcini trebuie urmate în solul nisipos al unei istorii mișcate – a se vedea, spre exemplu, poemele Armoarii de cosangvinitate (pp.39-41) și Matina în istoria exterminării (pp.43-47) –, pe de alta o revelare a orizontului care cuprinde întregul, a acelui Póros al blândei întrupări, al blândelor brize [în antichitate numele insulei era Calauria/ Calabria, ceea ce se traduce prin „brizele plăcute”, notează traducătorii; de la această veche denumire vine și numele volumului din 2017, cu care se deschide antologia: Locul dulcilor adieri]: „Toată noaptea alături de ea,/ lângă interminabila lampă de pescuit/ îmi irosesc nisipul// îmi irosesc uleiul/ într-un golf, unde dispare/ Frumoasa Adormită. [n.t. conturul munților în orizontul insulei Póros]// Dă-mi mâna, copile,/ deja, vremea este prielnică.// Eu însă ascult huhurezul/ căci este și fără greș și concis/ și necomutabil” (Portic, p.49).
Ceea ce pentru amintitul Odysseas Elytis era referențialul Mytilene, în care se închid lumina, timpul, istoria, limba, în care melancolia locului închide lumea în vraja altor vremuri, mitice, eliberând-o prin poezie, pentru Liana Sakelliou e insula Póros a lui Chagall, un Póros al culorilor pline, în care nisipul irosit al experiențelor biografice se întoarce la ritmurile trecerii. Există, așadar, o posibilitate de așezare în oglindă a celor două orizonturi ale facerii, la Elytis și Sakelliou, atât de asemănătoare, dar atât de distante totodată, în care ritmurile actualului se întorc în cele mitice în primul caz, ca într-o cochilie aruncată pe plajă, ca în nemișcarea valurilor sub luna din Mytilene, sau în care ritmurile trecutului se revarsă în prezent, se răsfiră în alte orizonturi, devin ritmuri ale universalului, în cel de-al doilea caz. Rămâne în lumina apropierii dintre cei doi poeți fluorescența descinderii în adâncuri: și la Elytis, în transformarea alchimică a tenebrelor mării în prezențe luminiscente, și la Sakelliou în Coborârea în Iad: „În fine, avem tot timpul./ Ascult cu atenție poveștile celorlalți./ E pustiu în jurul nostru.// Chiparoșii se întunecă,/ păsările tac./ Observ zvâcnirile golfului.// Îmi arată ouăle ejaculate/ organele luminofore ale cochiliilor/ și plaja coboară și osemintele/ duhurilor devin fosforescente” (p.51).
Culoare carnavalescă și trecere tăcută, solzi ai luminii îmblânzite în anumite lungimi mediane de undă pentru a lăsa iluzia culorii și sumbrul trecerii nevăzute, joc de lumină ca o iluzie a trecerii prin prelungirea tivului: „Rochie toată ochi verzi voi comanda,/ să o aud cum foșnește, cum te învăluie,/ apoi să se desfășoare/ ca un sfârșit de act teatral.// Rochie de mătase da o suprafață de lac,/ să o sărut cu delicatețe/ în timp ce limba acvatică/ îi va prelinge tivul” (p.111) și așteptare a trecerii: „Mă vezi cum îndrept pliuri,/ Cum înfășor panglici pe picioare/ Și tu treci în veșnicie/ Așteptându-mă să închid ochii/ […]/ Nu ai dat semn, nu ai vorbit.// Și încă tot nu rostești nimic” (p.137), indiferent de pe care mal: acestea sunt cele două ipostaze în care pendulează poezia Lianei Sakelliou, o poezie cu o încărcătură extrem de puternică, care obiectivează cadrul, care proiectează premisele acceptării în banalitatea trecerii și în ritmurile ei deprinse în timp. Dinspre subiectivitatea eului auctorial poeta mută treptat centrul de greutate lăsând vocea proprie să se estompeze, să se piardă până la risipire completă. Din zona periferică în care ajunge, obiectele și situațiile concrete se încarcă de valoare poetică, orizontul devine poezie în timp ce eul poetic disipat dispare, ca și cum poemul s-ar scrie singur. Poeta se așază singură în acest parcurs al tăcerii, al ieșirii din pagină, al eliberării de/din text: „Am crescut la periferia unei familii/ și atunci când vreau să te pictez/ ca pe interiorul unei case goale/ sunt mâna purtată în aer./ Sufletul meu își pipăie/ traseul excentric./ Îmi place să te imprim în zăpadă./ Tăcerea, incredibilă./ Și eu nu exist. (Carte blanche, p.171). Această transformare, totodată eliberare a textului de presiunea auctorială, e adevărata încercare alchimică, pentru că tocmai prin ieșirea din text poezia nu ăși pierde autorul, ci se încarcă de amintirea lui, se imprimă cu vocea inconfundabilă, cu prezența Lianei Sakelliou sugerată de gesturi, de atingeri, de absențe: „În miezul fierbinte al picturii mele, mamă,/ atingerile noastre plantează lotusul de aur” (Alchimie celulară într-un atelier de pictură, p.187). Miracolul facerii e purtat prin poezie. Ieșind din viață, din poezie, golul se umple cu sine în ipostaza mai densă, mai cuprinzătoare, mai capabilă să trăiască poetic lumea pe care a părăsit-o.
Liana Sakelliou scrie o poezie frumoasă, stratificată, care se așază pe pânză în relief, ca în pictura în cuțit. Dificultatea acestei picturi cu gesturi și cuvinte puține, în culori brute, cu rare situații în care amestecul e permis, constă în însăși stratificarea și controlul structurilor legate între ele prin firele fine ale unei povești multireferențiale. Dar această așezare aerisită la lumina ultimului strat – ceea ce se relevă privitorului, lectorului – nu e poezia în sine. Ea se întinde cu toate referințele până în interstițiile pânzei pe care se aplică. Pentru a înțelegere profunzimea straturilor e nevoie de o lectură a apăsării, a direcției de apăsare, de o pătrundere în atelierul în care alchimia e posibilă. Iar pentru ca ea să fie posibilă într-o altă limbă, fenomenul în integritatea lui trebuie repetat până când ultimul strat al poeziei să poată să se expună într-o așezare aerisită, fără să-și piardă referințele și fără să fie nevoie ca textul să fie dublat de note de subsol. Antologia bilingvă Alchimie celulară într-un atelier de pictură a fost, practic, rescrisă prin același procedeu anevoios al tehnicii cuțitului de Angela Bratsou și Stavros Deligiorgis; e, de fapt, rezultatul unei alchimii organice, prin care cei doi mediatori culturali reușesc să traducă nu cuvinte, ci cadre culturale, referințe, tehnici, poezie în facere și receptare.

 

 

Note
1 Liana Sakelliou. (2021). Άλχημεία κυττάρων σέ άτελιέ ζωγραφικής/ Alchimiecelulară într-un atelier de pictură. Traducere din limba greacă de Angela Bratsoui și Stavros Deligiorgis. București: Editura Vinea. 232p.