Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia crepusculară (Mircea Vaida-Voevod)

Poezia crepusculară (Mircea Vaida-Voevod)

Retras prea devreme din viața cotidiană a literelor actuale, Mircea Vaida-Voevod nu a încetat însă a scrie poezie, editând, cu anume ritmicitate, volume substanțiale, în elegante prezentări grafice, cum este și acesta din urmă: Praful de pe tobă. Poeme (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2019). O lirică vibrantă, confesivă, cu halouri tradiționale, venind parcă din alt veac, autorul fiind dezinteresat de mode și experimentări ostentative; o poezie de substanță clasică, turnată într-un discurs prozodic riguros modern: „Cioplesc cu dalta piatra care cântă!/ Fisura marmorei de la Carrara/ eliberează duhuri zăvorâte./ Căci, sufletul e-o pământare mută,/ care-n mormânt se împământă./ Acolo unde-n altă-lume/ se duc atâtea, mohorâte nume./ De altădată, altă dată bate./ De parcă jarul Lunii/ dăltuie străbunii,/ secunde sfărâmate./ De-o vreme, cineva îmi bate cuie/ în Calendar și-n Sine./ Mi-e ceasul ruginit și tâmpla – ciur,/ prin care bezna curge împrejur,/ jur-împrejur și-n mine” (Piatra de Carrara).
Conștiința unei condiții existențiale nobiliare, a familiei din care descinde, impusă în istorie ca o efigie de demnitate națională și umană, deopotrivă, în epoci revolute când a strălucit voevodal în Munții de Apus ai țării, constituie coordonata majoră pe care se așează (s-a așezat întotdeauna) verbul său robust, aparent bolovănos, împletind în versuri cuvinte neaoșiste, țărănești, fără emfază, cu simplitatea cu care locuitorii de baștină își poartă în portul lor moțesc însemnele obârșiei („Stră – Străbunu-meu din cer,/ se tocmi boier de codru,/ că-l cinstea natu, norodul’/ De l-a pus chiar Împăratu’/ căpitan la grăniceri.// Avea brânca grea de urs/ și cu brânca asta grea,/ număra dumineca,/ după slujbă, câte-o stea./ Vinerea, cu secera/ și cu coasa iscălea/ toată Transilvania./ Nu se calicea la grof./ Miercurea, doinea la schit,/ cântece de ohh, off!/ Jude drept, gând înțelept […] Suflet, cap de Inorog” – Boh și Bog).
Ajuns la o vârstă seniorială, Mircea Vaida-Voevod își privește, cu nostalgică sobrietate, viața trecută, destinul, cu o paletă evocatoare de elemente ale diurnului translat în poezie: „Stau așezat pe prag și număr,/ toți anii câți i-am dus pe umăr./ Iar mâinile adânc încrucișate/ îmi par două biserici fărâmate,/ în care poți să-ți plângi în voie morții./ Eu stau tăcut, proptit de lemnul porții./ Mă dor falangele rănite, grele,/ a degetelor mâinii mele – stângi./ Mă simt sub vremi un scut, o grindă./ Mi-e viața lut și Gangele – oglindă./ Cărat-am saci! Cărat-am stânci!// Stau privitor pe un butuc de nuc./ De sus, din ceruri fără nor,/ îmi numără un cuc” (Pe prag).
Vibrează în toată această poezie de vârstă crepusculară, atmosfera dramatică a unui timp și a unui ținut istoric în care poetul s-a simțit mereu ca un seismograf al durerilor și bucuriilor simple, ale poporului din seminția căruia s-a izvodit: „Sunt lanul în vânt./ Un duh taie brazde în mine./ Câte boabe, atâtea suflete am!/ Bate vânt. Zboară miile…/ Îți amintești ciocârliile?/ Iartă-mă lanule – lane./ Pentru spic și tulpine – mulțam!/ – Țărane, stăpâne,/ sunt secera pe morminți de țărâne./ Simți?/ Ascult: cântă din zimți.//Bate vântul – balsam,/ peste șesuri prădate de gâne./ – Bătrâne!/ Aici era un lan, cândva,/ demult” (Bate vânt).
Rezonanțe folclorice răzbat de pretutindeni în poezia aceasta de un dramatism intens, interior, mereu legănat de o melodicitate a versului popular asumat într-o expresie rafinat-intelectuală: „Lună plină, cari de scrin./ Noapte lungă, somnul lin./ Bate clopotul în dungă./ Lumea e un stog de fân./ Unui stog de fân mă rog./ Mândră fată! Stea albastră/ stă mușcata la fereastră./ Bucată de măr mușcată./ Să-ți sorb sufletul din sevă,/ Evă! Mânce-te pustiul,/ unde-i Luna îngropată./ C-am rămas fără lopată./ C-o sapă să-i sap sicriul./ S-o dezgrop, s-o scot din cufăr/ și s-o pun pe apă – nufăr” (Lună plină – cari de scrin).
E un balans meditativ constant în contempalarea epocilor – trecutul și prezentul funciar țărănesc al ținuturilor Zarandului („Sunt ultimul Gorun din ramul/ Codrilor Țebei”) – totul resimțit în durata veșniciei, urcat în metaforă și simbol: „Averea noastră e un șes – livadă./ Din câte prune-am strâns, se face pradă./ Chiar dacă viața omului e-o gioarsă/ în râs și plâns întoarsă./ Tot merită s-o fi trăit./ Azi, amăgit pe-o zare de eresuri/ am hotărât să fac grămadă,/ recensământul prunilor din șesuri./ Vecia amiroase a țărână./ Mi-e frântă struna – ard livezi în floare.//De vraja lor cade-n fântână/ Luna” (Recensământul prunilor).
Perspectiva mitologică se regăsește în mereu înoite interpretări ale sensurilor existențiale din baladele tradiționale, așa cum e și în această revedere a tragismului din sacrificiul zidirii mănăstirii Meșterului Manole: „Bate peste culmi o toacă,/ sună greierii în cobze./ Glas de clopot din tărie/ peste țară dă de știre./ Zise Domnul cu mânie:/ – De la mine meargă-treacă,/ că mi-e casă lumea largă,/ dar în zid de mănăstire,/ pe sub blana grea de lozbe,/ ți-e muierea-cărămidă./ Plânge meșterul cu silă/ lacrimă de aguridă:/ – Cercam voia să-ți ascult./ De-am greșit, Doamne, mă iartă!/ Ană, dacă poți, mă iartă./ – Mire, te-am iertat demult./ Sub hlamida de argilă/ te-am iubit, te plâng, mi-e milă!/ Spuse-n șoaptă cărămida” (Glas de clopot).
În lirica lui Mircea Vaida-Voevod se decantează o lume simplă, o lume și o istorie trăită din generație în generație cu aceeași intensitate, de toți descendenții neamului moțesc al apusenilor. E aici o altă tânguire decât în poezia lui Octavian Goga. Verbul e de aceeași fibră dramatică dar acum cu multă nostalgie și resemnare. Poate vârsta, care îl apasă, resimțită fatalmente prea devreme, să aducă în actualitate aceste sonuri de tristețe, totuși cenzurată, translată cu eleganță în imagini alegorice, privindu-și viața: „La marginea lumii într-o gară pustie,/ unde s-au oprit vremurile/ și întârzie toate trenurile,/ care nu mai sosesc, nici pleacă,/ sunt un acar cu mutră acră, posacă,/ în uniformă de ghinărar./ M-a părăsit tinerețea și hazul./ acolo din veac în veac schimb macazul,/ e starea mea de melancolie” (Ultimul acar). Totuși e capabil încă de tandrețe în poezia pe care o scrie cu adresă ființei iubite, cu maturitate însă în înțelesul gesturilor sale romantice/romanțioase, insinuate discret unei viziuni, și ea cu implicații discrete, de istorie: „De teama vântului cad flori de tei./ Cădelnițe de schit coclesc arama./ Un freamăt sună lin./ Adie a mujdei și muguri cruzi./ Prea pal, prea feminin, e teiul!/ Chiar dacă nu e obiceiul,/ o să-ți cioplesc un tulnic de Gorun./ Așa mi-a zis Dulgherul – un străbun,/ țăran cu har, care horea/ în nopți cu Lună./ Dincolo de deal. – Auzi?” (Tulnic).
Poet cu un profil distict în lirica noastră actuală, Mircea Vaida-Voevod aduce în verbul său dramatismul rostirii poeților ardeleni de odinioară, din totdeauna, tratat în cheie modernă, însă consecvent rămânând motivelor și temelor extrase dintr-o istorie vie a substanței istorice țărănești. Este prin excelență poetul Țării Apusenilor, chiar dacă amurgul existențial îi adumbrește profilul, pe care și-l asumă însă în totul.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg