Ștefania Mihalache
Cronica Akasha
București, Editura Nemira, colecția Vorpal, 2021

 

 

Există o întreagă literatură (și paraliteratură) a pierderii, a doliului. Și, paradoxal, în societatea noastră consumeristă – unde moartea e atent camuflată și unde morții dispar pur și simplu grație firmelor care se ocupă de tot, unde totul îndeamnă la tinerețe veșnică și sănătate și reconstrucție/remodelare corporală – literatura aceasta funcționează mai departe și are impact. De la Knausgaard și Daniel Mendelsohn la Radu Vancu. Moartea celui apropiat e o temă care fascinează, terifiază, educă – de la Epopeea lui Ghilgameș încoace. Literatura aceasta, care exhibă fragilitatea, virtuțile și păcatele celui plecat, rămîne ademenitoare și în epoca marilor clinici spa, a riturilor funerare ascunse & aseptice. Teroarea și tandrețea, fluxul de ultimă depoziție și invariabil cîteva grame de dulcegărie ne penetrează sinapsele prin lectură. Desigur, eu sînt cel mort și particule din conștiința mea supraviețuiesc la capătul celor mai bune pagini citite: părți dintr-o memorie galactică accesibilă prin narațiune, fișiere din „biblioteca Akasha” așa cum își imaginează Ștefania Mihalache în noua ei carte.
Cronica Akasha, așa se numește colecția de poeme apărută la Nemira în 2021. Un fel de jurnal deghizat al doliului după moartea tatălui, condus cu inteligență (literară) printre capcanele kitschului funerar și compasiunii, și marilor sentimente. De aici, pesemne, și aspectul compozit al antologiei: autoarea alege un stil, îl dezvoltă și îl abandonează atunci cînd e aproape să devină comod. În eterul (akasha) textual, poemele și prozemele, (falsele) schițe pentru (auto)biografie sînt tot ce rămîne dintr-o ființă dispărută, dintr-o existență.
Cel plecat (și cel drag) ajunge într-un spațiu (marea bibliotecă a universului?) care mi-l evocă pe Matthew McConaughey în rolul astronautului din Interstellar: „Corpul tău de aici are o copie identică în corpul de eter./Eu vreau să știu/dacă și pe mîna ta de eter se găsește semnul dreptunghiular/cu pielea puțin mai albă/de deasupra încheieturii,/urma unei arsuri/după care spuneai că,/dacă o să ai un accident și vei fi desfigurat,/am să te pot recunoaște.//Du-te pe dimensiunea sau pe raftul 6/dacă poți,/dar să știi că acolo/nu este formă și nu este intimitate,/tot ce intră/curge imediat în afară.”(Biblioteca de Lumină) Jocul intertextual, tonalitatea calin-lucidă sînt admirabile în multe poeme.
Un alt palier îl constituie textele paramitologice, emisii de delir controlat, terifiant, expresionist, pe urmele poate ale unui Ioan Es.Pop (al cărui edificiu poetic este astăzi îngrozitor de datat). Emoția există, dar fabula a mai fost spusă/scrisă: „Iartă-mă că nu ți-am adus pîine,/va spune mielul lupului./Nu am găsit nicăieri,/în nici o curte,/în nici o mîncare pentru porci sau pentru păsări./Nu fi prost,/îi va răspunde lupul./Eu nu mănînc pîine,/eu carnea ta dulce și moale și înmiresmată vreau să o sfîrtec/și apoi să spun/Christos a înviat.”(Vestire) La fel, Baladă, Sălbăticiuni. O celebrare a precariatului carnal, a ororilor dulci, în maniera nouăzeciștilor Cristian Popescu și
suspomenitului Es.Pop.
Scrise cu italice, scurte, demetaforizate – sînt memorabile poemele care confecționează versantul autobiografist al cărții. Citim fărîme dintr-o autobiografie (autocritică?) de dincolo de mormînt. Un ecou din Anotimpurile după Zenovie, de Horia Ursu, îmi traversează auzul, dar, sînt convins, se vede aici tehnica prozatoarei Ștefania Mihalache (debut în 2004, cu romanul Est-falia): „La școală eram cel mai cuminte copil/singurul încălțat cu opinci/și nu știam alfabetul./[…]La școală am frecventat cu regularitate în cei șapte ani/fiind cel mai dezbrăcat copil,/dar premiul II l-am luat de fiecare dată.” E tulburător efectul de autenticitate, de viață așa cum este, fără înflorituri; în fine, a cărei relatare onestă îi conferă demnitate indestructibilă: „De aici lucrurile s-au ținut lanț:/în anul 1970 cînd mergeam la Brăila cu mașina,/dincolo de Buzău, mi-a venit ideea/să mă dezbrac de pulover, acesta s-a blocat în gît/și am pierdut controlul volanului,/am intrat în șanț și m-am răsturnat pe arătură./L.A. a fost cea mai afectată,/a fost dusă în spital la Buzău/unde a stat o săptămînă./L.A. s-a făcut bine, a rămas cu sechele –/predispoziție la boală nervoasă,/mașina s-a reparat cu cheltuieli mari/devenind ca nouă.” Concise, fără titlu, redate în italice, subversivele „înregistrări akashice” au captat nu numai narațiunea interioară, adevărurile fruste emise de personajul acestei cărți, dar și mărcile personale, stilul auster, ușor autoironic, pur.
Persoana I e mixată elegant cu persoana a III-a în cartea poliedrică, multifațetată, de unde, în cele din urmă, e chiar moartea exorcizată (îmblînzită) prin prefigurările ei. Ca aici, unde eroul istoriei (încă tînăr) își contemplă profesorul (senect): „Ce tînăr era/cînd s-a aplecat/și a prins de o parte/balamaua aurită/a sicriului/în care zăcea/marele și palidul și străinul său profesor.//Cum scuipa foc/dragonul tînăr/și roșu/ramificat/în vasele lui.”(Dragonul roșu)
Cronica Akasha, noul volum al Ștefaniei, este, în fine, dovada (ficțională?) a existenței acestui spațiu investigat de teozofi, unde înregistrările capătă finețea și precizia marii poezii: „Poți să fii de mai multe ori/în încăperea în care fiecare respirație contează,/unde respirațiile celor trei sau patru oameni/întinși în paturi/plutesc amestecate/ca niște porumbei albi,/cu cozi rotate,/cărora tocmai li s-a dat drumul la nuntă/să aducă noroc mirilor./Și ei zboară pînă la arhivă,/și se întorc în gurile larg deschise/ale celor care/îi mai pot săgeta cu fulgerele/activității cerebrale.” (Ultima oară cînd este ultima oară) Ce imagine amplă, ce trip ascensional (ca într-un videoclip), ce iluzie ne sugerează spațiul privilegiat al Bibliotecii Akasha (arhivă, cronici etc.) și, totodată, viața ca epifanie. Poezie metafizică, biografistă, delironism sepulcral, cîntece & descîntece des/re/compun cartea-existența-eternitatea unei figuri. Tatăl.