Fundalul literaturii postmoderne
Influențe marcante

 

Printre dramaturgii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ale căror lucrări au influențat estetica postmodernismului se numără August Strindberg, Luigi Pirandello și Bertolt Brecht1. Un alt precursor al postmodernismului a fost dadaismul, care a contestat autoritatea artistului și a evidențiat elemente de hazard, capriciu, pastișă, parodie și ironie2. Poetul româno-francez Tristan Tzara, cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o „revoluție majoră în artele plastice și literatură”, a susținut în „Cum să faci o poezie dadaistă” că, pentru a crea o poezie de acest fel, trebuie doar să pui cuvinte aleatorii într-o pălărie și să le scoți unul câte unul, cum ar face un magician care scoate iepuri dintr-un joben. Un alt mod în care dadaismul a influențat literatura postmodernă a fost în dezvoltarea colajului, în special a colajelor folosind „elemente din reclame sau ilustrații din romane populare” (colajele lui Max Ernst, de exemplu). Artiștii asociați cu Surrealismul, care s-a dezvoltat din dadaism, au continuat experimentele cu hazardul și parodia, în timp ce celebrau „fluxul minții subconștiente”, André Breton, fondatorul Suprarealismului, a sugerat că automatismul și descrierea viselor ar trebui să joace un rol mai important în crearea literaturii3. El a folosit automatismul pentru a-și crea romanul Nadja și a utilizat fotografii pentru a înlocui descrierea ca o parodie a romancierilor prea descriptivi pe care i-a criticat adesea4. Experimentele pictorului surrealist belgian René Magritte (artist cunoscut pentru reprezentările sale ale obiectelor familiare în contexte nefamiliare, neașteptate, care au provocat adesea întrebări despre natura și limitele realității și reprezentării)5, cu semnificația sau înțelesul, sunt folosite ca exemple de filozofii Jacques Derrida și Michel Foucault, acesta din urmă întrebuințând și modele de la Jorge Luis Borges, o influență directă importantă asupra multor scriitori postmoderni de ficțiune6, ocazional argentinianul fiind catalogat ca postmodernist, deși a început să scrie în anii 1920, influența experimentelor sale cu metaficțiunea și realismul magic nefiind pe deplin realizată în lumea culturală anglo-americană decât în ​​perioada… postmodernă. Apropo de Borges, emblematica povestire a acestuia din 1939 Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, este adesea considerată ca previzionând postmodernismul7 şi concepând idealul parodiei decisive sau finale8. Alte romane de la începutul secolului al XX-lea, cum ar Impresii din Africa (1910) și Locus Solus (1914) ale francezului Raymond Roussel și Hebdomeros (1929) aparținând pictorului italian Giorgio de Chirico, creatorul Picturii metafizice, au fost, de asemenea, identificate ca „precursori postmoderni” importanți9. Cu toate acestea, Brian McHale crede că este prea târziu în acest moemnt, chiar și pentru cei mai nostalgici după un mimesis care nu ridică niciun fel de probleme, să recomanzi o întoarcere la ficțiunea lui Austen, Balzac, Tolstoi sau George Eliot, nu mai spunem de cei anteriori acestora, aș adăuga, toată lumea știind că acele convenții ale ficțiunii secolului al XIX-lea nu erau decât atât, niște convenții, „nu o fereastră transparentă spre realitate și că există, pe lângă realismul victorian, și alte mijloace, de o egală legitimare, de a avea acces la real”10.

 

Comparații necesare cu literatura modernistă

 

Literatura postmodernă reprezintă, totuși, o ruptură față de realismul secolului al XIX-lea, mai ales al unor autori ca Balzac, Tolstoi, Dostoievski ori Dickens. În dezvoltarea caracterului, atât literatura modernă, cât și cea postmodernă explorează subiectivismul, întorcându-se de la realitatea externă pentru a examina stările interioare ale conștiinței, în multe cazuri bazându-se pe exemple moderniste din stilurile „fluxul conștiinței” ale lui James Joyce și Virginia Woolf, sau poezii exploratorii precum The Waste Land/ Tărâmul pustiit de T. S. Eliot, în plus, atât literatura modernă, cât și cea postmodernă explorează „fragmentaritatea” în construcția narațiunii și a personajelor. Tărâmul pustiit al nobelizatului americano-britanic T.S. Eliot este adesea citat ca un mijloc de a distinge literatura modernă și postmodernă, poemul fiind fragmentar și folosind pastișa ca modalitate literară postmodernă. Literatura modernistă vede fragmentarea și subiectivitatea extremă ca o criză existențială, sau conflictul intern freudian, o problemă care trebuie rezolvată, iar artistul este adesea citat ca fiind cel care o rezolvă. Postmoderniştii, însă, demonstrează adesea că acest haos este de netrecut; artistul este impotent, iar singurul recurs împotriva „ruinei” este să joace în haos. Jocul este prezent în multe lucrări moderniste (Finnegans Wake/ Veghea lui Finnegan ultimul roman al lui Joyce sau Orlando de Virginia Woolf, de exemplu) și pot părea foarte asemănătoare cu lucrările postmoderne, dar odată cu postmodernismul ludicul devine central și realizarea efectivă a ordinii și a sensului devine puțin probabilă11. Experimentul ludic al lui Gertrude Stein cu metaficțiunea și genul din The Autobiography of Alice B. Toklas/ Autobiografia lui Alice B. Toklas (1933) a fost interpretat ca postmodern12.

 

Trecerea la postmodernism

 

Ca în toate epocile stilistice, nu există date precise pentru creșterea și descreșterea popularității postmodernismului, astfel, 1941, anul în care au murit amândoi marii scriitori, irlandezul James Joyce și britanica Virginia Woolf, este uneori folosit ca o bornă sau „graniță brută” pentru începutul postmodernismului; bizarul romancier irlandez Flann O’Brien a terminat The Third Policeman/Al treilea polițist în 1939, care însă a fost respins pentru publicare și a rămas pierdut până când a fost publicat postum abia în 1967, iar o versiune revizuită numită The Dalkey Archive/Arhiva Dalkey a fost publicată înaintea originalului în 1964, cu doi ani înainte de moartea lui O’Brien însuși, teoreticianul literar Keith Hopper considerând Al treilea polițist ca fiind unul dintre primele din acel gen numit romanul postmodern13. Prefixul „post”, totuși, nu implică neapărat o nouă eră, mai degrabă, ar putea indica și o reacție împotriva modernismului în urma celui de-al Doilea Război Mondial (cu lipsa de respect pentru drepturile omului, tocmai confirmată în Convenția de la Geneva, prin Masacrul din Nanking, Marșul Morții din Bataan, Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, Holocaustul, Bombardarea Dresdei, Masacrul de la Katyn, Bombardamentul incendiar din Tokyo și Internarea japonezilor americani)14. Ar putea implica, de asemenea, o reacție la evenimente postbelice semnificative: începutul Războiului Rece, Mișcarea pentru Drepturile Civile, Postcolonialismul (literatura postcolonială) și Ascensiunea computerului personal (Ficțiunea Cyberpunk și Narațiunea hipertextuală)15.
Totuşi, postmodernismul literar a fost inaugurat oficial în Statele Unite cu primul număr al publicaţiei boundary 2, subintitulată „Journal of Postmodern Literature and Culture”/„Revistă de literatură şi cultură postmodernă”, care a apărut în 1972; David Antin, Charles Olson, John Cage, şi Colegiul de poezie şi arte „Black Mountain” din statul Carolina de Nord (pe scurt, mai cunoscută ca „Şcoala Black Mountain”), fiind figurile integrale, componente ale expoziţiei artistice de postmodernism de la acea vreme16. boundary 2 rămâne o revistă influentă a cercurilor postmoderniste chiar şi astăzi17.
Irlandezul nobelizat Samuel Beckett este văzut uneori ca un important precursor şi de influenţă. Romancierii care sunt în mod obişnuit asociaţi cu literatura postmodernă îi includ pe: Vladimir Nabokov, William Gaddis, Umberto Eco (în romanele Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault), John Hawkes, William S. Burroughs, Giannina Braschi, Kurt Vonnegut, jr., John Barth, Jean Rhys, Donald Barthelme, E. L. Doctorow, Richard Kalich, Jerzy Kosinski, Don DeLillo, Thomas Pynchon18. (Opera lui Pynchon a fost de asemenea descrisă ca fiind „high modern”/„înalt modernă”19, Ishmael Reed, Kathy Acker, Ana Lydia Vega (scriitoare din Puerto Rico), Jachym Topol (scriitor ceh) şi Paul Auster.
În 1971, teoreticianul literar arabo-american Ihab Hassan a publicat influenta lucrare The Dismemberment of Orpheus: Toward a Postmodern Literature/Dezmembrarea lui Orfeu: Spre o literatură postmodernă, o operă de critică literară timpurie dintr-o perspectivă postmodernă, în care trasează, urmăreşte evoluţia a ceea ce el a numit „literatura tăcerii” de la/prin Marchizul de Sade, Hemingway, Beckett şi mulţi alţii, incluzând evoluţii precum Teatrul absurdului şi Noul Roman francez. În cartea sa Ficţiunea postmodernistă (1987), Brian McHale detaliază trecerea de la modernism la postmodernism, argumentând că prima este caracterizată de o dominant epistemologică, în timp ce operele postmoderne au evoluat, s-au dezvoltat din modernism şi au fost preocupate în primul rând de „probleme ontologice”. În cea de-a doua carte a sa Constructing Postmodernism/Construind Postmodernismul (1992), McHale oferă lecturi şi analize ale ficţiunii postmoderne şi despre câţiva scriitori contemporani care au fost plasaţi sub eticheta de „cyberpunk”, iar în What Was Postmodernism?/Ce a fost postmodernismul? (2007)20, Brian McHale urmăreşte îndrumările scriitorului postmodernist franco-american Raymond Federman (cel care a propus termenul de „surficţiune”, ca alternativă pentru postmodernism sau postmodern) în folosirea acum a timpului trecut (deci, nu ce este postmodernismul, ci ce a fost) când se discută despre postmodernism.
La rândul ei, poezia postmodern(ist)ă a fost iniţiată în America, prin anii 1950-1960, de către Generaţia Beat (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso ş.a.), „Şcoala de poezie de la New York” (Frank O’Hara) şi „Colegiul scriitoricesc de la Black Mountain” (Charles Olson), în timp ce romanul postmodernist a fost iniţiat tot în Statele Unite prin prozatori şi teoreticieni ca: John Barth, Thomas Pynchon, Donald Barthelme, Robert Coover, Kurt Vonnegut, jr., Richard Brautigan, William H. Gass, Raymond Federman şi alţii. La început, curentul postmodernist era foarte virulent nu numai împotriva tradiţiei, ci şi a tuturor idealurilor umaniste, astfel, luând totul în răspăr, se promova „cotidianul insignifiant, omul însingurat, lipsit de transcendent, trăitor într-o lume al cărei substrat este neantul”21.

 

 

Note
1 Klaus van den Berg (1999), „Strindberg’s A Dream Play: Postmodernist Visions on the Modernist Stage”, în Theatre Survey, 40 (2): 43–70 și „Postmodernity And Brecht In Contemporary Theatre Film Studies Essay”, în UKEssays.com, retrieved 2020-10-20.
2 Cf. „Modernism and Post-Modernism History – HISTORY”, în www.history.com, retrieved 2020-10-20.
3 Cf. „Andre Breton, Nadja – Writing with Images”, retrieved 2020-10-20.
4 Ibidem.
5 Cf. „René Magritte | MoMA”, în The Museum of Modern Art, retrieved 12 December 2022.
6 Graciela Keiser (1995), „Modernism/Postmodernism in «The Library of Babel»: Jorge Luis Borges’s Fiction as Borderland”, în Hispanófila (115): 39–48.
7 Elizabeth Bellalouna, Michael L. LaBlanc, Ira Mark Milne, Literature of Developing Nations for Students: L-Z, 2000, p. 50.
8 Ilan Stavans, Antiheroes: Mexico and Its Detective Novel, Cranburry, NJ, Associated University Presses, 1997, p. 31.
9 Brian McHale, Postmodernist Fiction, Methuen, 1987, p. 66 și „Text by Jan Svenungsson”, în Jansvenungsson.com, 1999-04-18.
10 Brian McHale, Ficțiunea postmodenistă, Iași, Editura Polirom, 2009, p. 332.
11 Barry Lewis, Postmodernism and Literature/The Routledge Companion to Postmodernism, New York, Routledge, 2002, online.
12 Nicola Pitchford, Tactical Readings: Feminist Postmodernism in the Novels of Kathy Acker and Angela Carter, Bucknell University Press, 2002, p. 21.
13 Keith Hopper, Flann O’Brien: A Portrait of the Artist as a Young Post-Modernist, 2nd edn., Cork University Press, Cork, Ireland, 2009, online.
14 Cf. Postmodern American Fiction: An Anthology, archived December 25, 2006, at the Wayback Machine, Chapter 6: Technoculture, p. 510; Claire Sponsler (1992), „Cyberpunk and the Dilemmas of Postmodern Narrative: The Example of William Gibson”, în Contemporary Literature, 33 (4): 625–44 și „Hypertext fiction: The latest in postmodern literary theory”, în Findarticles.com, retrieved 2014-06-21.
15 Ibidem.
16 Perry Anderson, The origins of postmodernity, London, Verso, 1998, Ch.2: „Crystallization”.
17 Cf. boundary 2, Duke University Press, Boundary2.dukejournals.org.
18 Cf. „7 – Pynchon’s postmodernism Cambridge Companions Online – Cambridge University Press”, în Universitypublishingonline.org, retrieved 2013-04-04.
19 Cf. „Mail, Events, Screenings, News: 32”, în People.bu.edu. Retrieved 2013-04-04.
20 Brian McHale, „What Was Postmodernism?”, în Electronic Book Review, 2007-12-20.
21 Lucian Gruia, „Transmodernismul”, în Contemporanul, Nr. 3, 20 martie 104, versiune online.