Domnului Profesor Ion Vlad

Fără să fie amenințați de moarte, precum personajul feminin din O mie și una de nopți sau de molima necruțătoare din împrejurimile Florenței, ca în Decameronul, călătorii de la hanul Ancuței spun povești ce par motivate doar de plăcerea nereținută de a povesti. Și totuși! În capodopera sadoveniană, cei poposiți la han sunt înfiorați de prezența demonului, care tulbură seninătatea unei toamne aurii, cu generoasa ei perspectivă asupra întregului. Mai mult decât groaza, prezența necuratului este asociată vizibil tăcerii, unei semnificative absențe a cuvântului („Se făcu tăcere la vatră”), dar, mai ales, demonul îi răpește omului bucuria de a-l privi pe celălalt, punând sub semnul întrebării însăși comunicarea: „Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzășului. Așa fel a țipat – spăriat și ascuțit – încât am răsărit din locul meu, de groază.
Lița Salomia, rânjind, șopti încet:
– Să știți c[ acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopții și mai ales pe ale lui. Și calul l-a adulmecat, nechezând.
Îl simțise și hanul, căci se înfioră lung. O ușă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră și, cu toții privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile”(s.n.)
Salvarea este posibilă numai prin povestire, care, prin organizarea și ritualul ei, îi permite omului să se refugieze în imaginar. De aceea, narațiunile trebuie să fie obligatoriu niște minciuni, cum le socotește Lița Salomie, care-l scot pe individ din timpul real, proiectându-l într-un imaginar ocrotitor, acolo unde nu mai are acces demonul. De reținut ideea că după fiecare povestire ascultată călătorii sunt vizibil marcați de absența din realitate: contată cu uimire că focul s-a stins, trebuind să-și vină cu greu în fire. Imaginarul istovește, iar mâncarea și băutura sunt menite să îi pregătească pe cei de la han pentru o nouă experiență și pentru o nouă absență din realitatea aflată sub puterea demonului. Iată cum se comportă un personaj după ce se termină o poveste: „Răzășul s-a arătat mirat de povestirea monahului și-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea și-a venit în fire…”
Dacă demonul îi îngrozește pe călătorii poposiți la han, amenințând să-i reducă la tăcere, lui nu i se poate opune decât vorba, Cuvântul, cu alte cuvinte însăși Creația.
Condiția povestirii din Hanu Ancuței este foarte bine surprinsă de lița Salomia, prezență deosebit de semnificativă în textul sadovenian. Spre deosebire de povestitorii care beau vinul ce stimulează vitalitatea și povestirea în ultimă instanță, femeia nu bea vin, rareori vin nou, proaspăt. Ea bea în schimb rachiul, tăria, esența, rezultatul distilării, care trimite spre luciditatea personajului: „- Îți foarte mulțămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nicio picatură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ș-o placintă dintre acelea, care-i mai molcuță, cinstite comise, căci nu mai am dinți ca de demult și ca în vremea tinereții nu mai pot mușca. Bună placinta, n-am ce zice: așa le fac și eu. Acuma parcă tot aș îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor o leacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi”.
Pentru Salomia povestea este o minciună (ca rezultat al organizării atente a discursului), creație cu alte cuvinte, nu lipsită însă de adevărul ei, Femeia vorbește într-adevăr de niște minciuni „de sta lumea și se uita la dânșii cu gura căscată”, însă atunci când cineva intervine, spunând că o întâmplare din vremea lui Duca-Vodă nu poate fi socotită minciună, ci adevărată, Salomie le ține celor prezenți o esențială prelegere despre condiția povestirii, insistând asupra strategiilor narative pe care ea le reduce la a suci și a răsuci:
„- Asta știu eu că-i adevărată, ca nici noi nu suntem de ieri de-alaltaieri, și-am auzit și știm destule; dar toate ale lui n-ați auzit dumneavoastră cum le întorcea și le sucea, ca să se plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Așa că eu una m-am umplut de năduf auzind și mai ales văzând”.
Bătrâna Salomie vegheză ca povestire ­– mai ales cea a lui Zaharie Fântânaru – să-și asigure obligatoriu această condiție de minciună. Ea nu-i ingăduie fântânarului să informeze doar ascultătorii, ci să asigure acel ritual prin care relatarea sa contează ca o creație imaginară. Fântânarul este grăbit și poate plictisit, poate nici nu are harul de povestitor, fiind ispitit să expedieze totul. „- Atâta-i”, se mulțumește el, dar necruțătoarea băutoare de rachiu veghează ca mecanismul povestirii să funcționeze ireproșabil: „- Cum atâta? scutură din cap lița Salomia… Vină-ți, bădică, în simțire și spune toate: cum ai mers cu dânsul la fața locului ș-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, – ș-ai ascultat semnele pe care le știi. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, care niciodată nu dă greș, ș-ai așezat-o pe fața pământului și te-ai uitat la dânsa… „
Există în Hanu Ancuței și simple relatări, care nu produc asupra ascultătorilor efectul dorit. Negustorul lipscan le vorbește celor care așteaptă povești nemaiauzite despre țări unde se bea bere în locul vinului și unde, în locul puiului la țiglă, se mănâncă doar carne fiartă. Interesant este faptul că întreruperea negustorului echivalează cu o adevărată revoltă: ascultătorul simte că i se răpește tocmai imaginarul așteptat și atunci adevărul povestitorului este pus la îndoială, așa că negustorul poate fi așezat și el in galeria creatorilor de imaginar.
Singurul care nu-și spune povestea promisă este comisul Ioniță, nu întâmplător prezentat ca venind, și el și calul său, din poveste, din imaginar, fiind marcat de semnele acestuia: „Îl chema Ioniță comisul. Dumnealui Ioniță comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de șiac sur. Și venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea și ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu șaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de părete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot…”. Comisul se vrea înainte de toate un trecător cu fața întoarsă spre tărâmul tainic pe care îl numește „lumea mea”: „Eu aici îs trecător… cuvântă, cu oala în mână, dumnealui Ioniță comisul; eu încalic și pornesc în lumea mea,.. Roibu meu îi totdeauna gata, cu șaua pe el… Cal ca mine n-are nimeni… Încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche și mă duc, nici nu-mi pasă…”
Încă de la început el promite o istorisire veche, cu sugestii vizibile spre mit și imaginar: „ș-acuma să mai primim vin în ulcele și să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun…”
După povestea călugărului (Haralambie), comisul Ioniță le reamintește celor prezenți că dorește să spună o poveste exemplară: „Dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat și mai infricoșător”. Nu întâmplător – și amănuntul trebuie reținut – el, comisul Ioniță promite o poveste ce are ca atribute ceva ce ține de minune, dar și ceva înfricoșător, ca și prezența demonului ce bântuie în jurul hanului. Această poveste este așteptată de toți. Naratorul nuvelei lasă impresia că face chiar concesii celorlați și că îi ascultă cu o anumită îngăduință pregătindu-se însă pentru marea întâlnire cu adevărata poveste: „În sfârșit venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea cinstitului nostru comis de la Drăgănești”.
Hanu Ancuței rămâne o creație nelipsită de mister. Comisul Ioniță nu-și va spune povestea? De ce? Niciunul dintre cei prezenți la han nu va cunoaște frumusețea infricoșătoare a poveștii comisului Ioniță de la Drăgănești. Explicația la îndemână ar fi oboseala drumeților, cărora somnul le răpește bucuria întâlnirii cu un alt fel de poveste: „Unii dormeau chiar unde se aflau, frânți și răsuciți. Și comisul Ioniță însuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârșire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.
Subtilitatea creației sadoveniene îndeamnă la mai mult, la semnificații profunde. Povestea aceasta, cu totul deosebită de celelalte, este ultima soluție în fața amenințării demonului. Ea va fi spusă numai dacă celelalte povești nu-și vor face efectul dorit. Ea pare să fie însuși reflexul Cuvântului cu puterea sa creatoare de la început! Făcător de minuni și înfricoșător! Dar demonul care a înfiorat hanul la începutul nuvelei s-a retras iar oamenii cad frumos în somn: „Lita Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! și-și făcu cruce, în sfârșit abia atunci s-a părut că ne luminam. Și demonul trecu în pustietățile apelor și codrilor, căci nu l-am mai simțit Am rămas însă după aceea loviți ca de o grea muncă și abia ne puteam mișca, umblând după cotloane ferite și locuri de odihnă” (s.n.). Povestea nu mai trebuie spusă!