Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

POVESTEA sau despre Sens

POVESTEA  sau despre Sens

Nici măcar n-a trecut atât de multă vreme.
Ieri, înainte ca Timpul să fi dat colțul, ultimul colț spre astăzi. Puțin mai devreme ca totul să se fi bulucit, să se fi pus pe galopat nebunesc. Ce se petrecea atunci, acum pare de basm. Iar eu, eu chiar am apucat codița, zvâcnirea cea din urmă. („Urma scapă turma” doar când ești conștient însă…) Dar nu prețuiam clipa cum se cuvine. Nu mă pricepeam. De fapt, era prea din scurt, la cald. Abia astăzi îmi vine să sar în sus. De bucurie. Am avut, carevasăzică, parte. Iar lucrurile chiar se făceau într-un anume fel, pe îndelete, nesmintit, fiindcă nici nu era îngăduit să trăieşti altcumva.
Ne putem noi închipui că nimeni, dar nimeni, nu tăia porcul, cel tradițional de Crăciun, la Sf. Ignatie, pe 20 decembrie, fără să fi ascultat mai întâi POVESTEA LUI IGNAT?! De ce o poveste? Poate, fiindcă la început a fost Cuvântul… Abia mai apoi, Cuțitul. Așadar, cuvântul. Și nu cel scris, cel rostit. Care are mai mult duh. Iar poveștile au umblat prin lume cu suflul vorbelor, de-a dreptul din gură. S-au spus și s-au ascultat. Apoi au prins picioare. Ș-au pornit mai departe cu cuvintele ascultătorilor. Nimeni n-a bătut în cuie curgerea poveștii. Doar Sensul rămânea, trebuia să rămână. Așa că, la tăierea porcului, neapărat se spunea Povestea. Teribil. Dacă n-o făceai, ai fi rămas cumva încărcat, împovărat cu o vină, o culpă magică probabil, ai fi atras nenorocire. Carnea animalului sacrificat nu ți-ar fi putut hrăni familia toată iarna, dimpotrivă.
N-avem ştiință cât de răspândit era obiceiul. “Obliceriu” i se spunea. L-am întâlnit, biată rămășiță uitată, am dat de ea, pe tărâmul Luncanilor. În Ținutul Pădurenilor din M-ții Poiana Ruscă (zonă a dacilor liberi, neînvinşi, neromanizați nicicând) şi pe platoul Târsa din M-ții Orăştiei, unde bătrânii îl mai ştiau încă. Unde se despart munții spre Banat, Ardeal și Oltenia. În satele de munte cele neadunate într-un miez, un centru, cele cu case risipite, răsfirate pe culmi, de-a lungul a zeci de kilometri. Potecile se întretaie şi oamenii se strâng, se strângeau – la biserică, la moară, la pivă, la cazanul de țuică, la vreo troiță din răscruce de drumuri… Se făceau grupuri ciopor, ici-colo, şi cineva spunea, deşira povestea din ghemul ei. Stătuse ghemuită, în restul timpului. Era ca o dezlegare. De fapt, declanşare. Decuparea unei felii, a unui calup de Timp sacru. Între solstițiul de iarnă, Naşterea Domnului şi 6 ianuarie, Boboteaza, Nașterea a fost înadins rostuită așa, peste saturnaliile romane, acel „Sol Invictus”, peste apariția lui Mithra, zeul zoroastrian și peste Hannukah evreiască. Toate credințele pământului celebrau crugul vremii. Atunci, după solstițiu, Timpul se re-creează, universul se pre-înnoieşte, sunt zile cosmogonice de Trecere, 12 zile cât cele 12 luni. Ziua crește, se lungește ușor-ușor, atât cât se răsucește puiul în găoace, precum zice poporul – tare frumos zice — un minut zilnic.
Spre sfârşitul săptămânilor de post, tăierea porcului, sacrificiul unui animal socotit în vechime drept spiritul grâului, (oare de ce? Fiindcă umblă cu un pai în gură?!) le anticipează. Legitimează aşteptarea şi nerăbdarea.
De unde a răsărit povestea
Cum stăteam pe nişte butuci de lemn împreună cu Sânziana Jujan, o femeie din Târsa, am sărit brusc în sus. Am țâşnit, m-a luat cu cald şi mi-am trântit jos haina de pe umeri. Eram vânător-culegător! Culegător de folclor. Culegeam vasăzică, în acel moment, de pe buzele bătrânei, nemaipomenita poveste, neştiută până atunci de cei de la oraș. Neapărută în cărțile etnografice cunoscute. Înțepenisem, de parcă stăteam în fața telescopului Hubble, din afara atmosferei pământeşti, şi îmi dezvăluia quasari, pulsari, supernove intergalactice…
Când curgerea, depănarea rostirii se-mpiedica, îmi țineam respirația. Sânziana însă se bucura de bucuria mea, se încălzise şi-i veneau vorbele uşor, vorbuliță cu vorbuliță. Tiparul poveştii se dovedea construit pe înfruntarea dintre Dumnezeu şi diavol, pe seama omului, pentru om, prin om……. În preajma Naşterii Fiului Omului.
„O fost un om sărac şi-o avut numele Ignat Om Sărac. El ave mulți copii şi să sfăde cu muierea, că ea i-o spus că le mai vin’e un copil. Atunce, năcăjât, o plecat”…
(Nu şi-a luat lumea-n cap, nu s-a dus încotro vedea cu ochii să-şi piardă urma, n-a lăsat de izbelişte pe ai lui, aşa cum se tot face astăzi, ci s-a pornit la târg să încerce să cumpere un porc de slănină pentru familie, că venise iarna şi acuşi era Crăciunul. Acolo, a dat piept în piept cu un neguțător cu opt porci graşi, care-l îmbia. Voia să-i vândă “un mascure” mare, ăl mai mare, nu pe bani, că aproape îi lipseau – cum de aflase?! – ci pe „ce are acasă şi nu ştie”… Limpede: era ”Ucigă-l Toaca”, „Bată-l Crucea” şi cunoştea că omului tocmai îi năştea nevasta. Iată dar tema Pruncului… Iar diavolul cine putea fi? Desigur, Mamona negustorul. Numai că nu era voie să-i rostești numele. Oprit, tabu sever.)
“Numa ce vin’e la vraniță, adică la poartă, un om bătrân, un om sărac iară, şi cere a găzdui, că nima din sat nu l-o primit din ăi avuți, da ei nu ştiau că-i Dumn’ezeu, da-i zic:
Te lăsăm, dragă, cum nu, că sălaşu dintâi e de la Domnu, d-apoi de-al doile e de la noi, da’ avem un năcaz… Şi-i spun că deseară vin’e după copil negustoru cu hăi opt mascuri ai lui.
Şi zice Bătrânu: Dacă mă lăsați la voi, vă scap eu de necazu vost. Când vin’e sara, vă băgați în casă, încuiați uşa şi eu mă pun la fereastră, da să nu vorbiți.
Şi or făcut aşe.”
(Dumnezeu, om simplu, umbla pe jos, pe pământ, precum Iisus. Aşa socotea Părintele Stăniloae că se descifrează sensul poveştilor acestora. Chiar Harap Alb, cu tovarășii săi, ar fi Iisus cu ucenicii. Teologul-filosof admira fără rezerve creativitatea poporului, dorința şi bucuria de a aşeza „aici”, la noi, ceea ce auzeau în biserică, la sinaxar sau în evanghelii. Admira darul de a re-povesti viețile sfinților pe înțelesul satului. Sfântul Ignatie Teoforul a fost un martir aruncat în arenă, spre a fi sfâşiat de fiare. La sfârșit, îi strălucea, bulgăre de aur, inima rămasă-n praf. Oricum, la noi, de Ignat, se tăia porcul. Părea a fi şi un troc magic. Tăierea porcului salva Pruncul, omul, de foamete, de moarte, iarna…
Teribil este că, de fapt, fiecare neam are dreptul la un Vechi Testament al său. O treaptă necesară şi adevărată, autentică, pentru trăirea cu tot sufletul a Noului Testament, scara spre cer…)
Şi povestea lui Ignat, din Luncani, curgea mai departe, ritmat, ca un joc binecunoscut copiilor: „Omu negru” (diavolul de fapt!), gen „ora unu a sosit/ omu negru n-a venit” ş.a.
„Când o fost m’ez de nopt’e, o vinit Crucea-l bată şi-o strâgat:
— Măi, Ignate!
Dumnezeu aude (şi răspunde):
— La lină fântână/ Multă lume s-adună…
— Măi, Ignate, ce mi-i doi?
Dumnezeu aude:
— Omu cu doi ochi/ Bine vede, bine şede…
— Măi, Ignate, ce mi-i trei?
Dumnezeu aude:
— Ăi trei din Treime…
— Măi, Ignate, ce mi-i patru?
Dumnezeu aude:
— Caru cu patru roate/ Bine mere, bine şede…
— Măi, Ignate, ce mi-i cinci?
Dumnezeu aude:
— Mâna cu cinci deşte/ Bine prinde, bine face cruce…
— Măi, Ignate, ce mi-i şase?
Dumnezeu aude:
— Fluieru cu şase borte/ Bine cântă, bine şede….
— Măi, Ignate, ce mi-i şapte?
Dumnezeu aude:
— Unde-s şapte fete/ Şezătorea –i deplin…
— Măi, Ignate, ce mi-i opt?
Dumnezeu aude:
— Hăi opt mascuri ai tăi…
— Măi, Ignate, ce mi-i nouă?
Dumnezeu aude:
— Cățeluşă fiartă/ S-o mânce domnii piperată!…
— Măi, Ignate, ce mi-i zece?
Dumnezeu aude:
— Crăpi, drace, că eşti tu!!”

Şi am oftat a uşurare şi eu, şi bătrâna… Luung. Şi ne-am înveselit. Și-am tot râs, ș-am râs.
Dezmeticire
Ajunsesem tare obosită în Târsa, pe calea ce pornea din Valea Luncanilor, aproape de Boşorod, la Gura Stupării, şi mergea în sus pe Merişor, urcând spre grupul de case Săcui. Credeam că numele acesta vine de la o desagă, o traistă, căreia i se spune pe alocuri “săcui”. Ei bine, nu, venea de la un anume mod de a săcui (de la latinescul ”secare”…) Descojeau un inel din scoarța arborilor, cam la un metru pe trunchi, iar copacul se usca într-un an şi-l puteau tăia. Îl secuiau. Defrişare amânată. N-am putut să nu mă gândesc că produceau suferință, împiedicând circulația sevelor, degeaba nu doborau pom viu, verde. Timpul mitic se împletea şi aici cu timp materialnic, până când cel din urmă îl va înlocui pe cel dintâi. Iar totul era gata, gata să şi fie…
Astăzi, ieri, mai ştie, mai ştia cineva povestea lui Ignat. Mâine, gata cu Ignat. Cu Heli Frumoase, ielele, gura de lup, chiotitul de noapte şi cel de zi, Caii lui Sân Toader, Cămeşa ciumii…, toate câte mă vrăjiseră în Luncani, pe care le văzusem şi le auzisem nu cu mult timp în urmă.
De la Săcui spre Leorzeaua, unde mă oprisem la Onu Jujan şi la mama sa, Sânziana, şi în sus, mai departe pe platou, se mai zăreau încă urmele vechiului drum al dacilor – „Drumul Urieşilor”, îi spuneau oamenii. Tractorul l-a jumulit bine însă. Acum, desigur, şi jeepanele îl tot strică…
Se însera şi Isidor Jujan, bătrânul, se pregătea de înnoptat lângă staulul mişcător al oilor, o împrejmuire din lese de speteze, pe care o tot muta la câteva zile, pentru a îngrăşa alt loc şi alt loc. Ca de obicei vara, dormea afară, lângă oi. Pe un strujac, o saltea cu paie, învelit cu o procoiță, cum se cheamă aici cerga, plocadul, într-un soi de colibă deschisă pe o latură, ca o targă pe picioare scurte ce se putea purta şi ea de colo, colo. Dedesubt se aciuia câinele uriaş, lățos, mereu cu un ochi întredeschis la pândă.
Din întuneric, sticlea una-două celălalt ochi, al lupului.
Înainte să se ghemuiască, totdeauna cu fața spre oi, în timp ce meşterea să aprindă lămpaşul atârnat la căpătâi, moşul s-a răsucit să mă întrebe ceva. Părea că e cu rost, spre o mai bună tihnă a som— nului lui îngemănat cu veghe.
Îi adăvărat, Domnă, că omu o pus pas pe lună, o călcat acolo?
Iar eu dă-i şi explică-i toate cum s-au petrecut… cine, ce, când… Unde, era clar: pe lună. Bătrânul Jujan și-a tras în sfârşit țolul pe el, încet, cu lehamite. Şi-a zis:
— Păcat, Domnă, v-am crezut femeie seriosă…

Poate de aceea am fost atât de fericită că am aflat Povestea lui Ignat, fiindcă nu sunt serioasă… Și o asemenea bucurie mi s-a mai întâmplat și în sudul țării, spre Giurgiu, într-un sat de-i zicea Letca Nouă. Acolo, bătrâna foc de isteață, Vasilca, cu tot cu neștiința ei de carte, mi-a istorisit o Geneză de mare savoare. Dumnezeu făcuse lumea cu ajutorul sfaturilor unei… babe. Baba Iova, nevasta lui Iov, alesul său. Dar, despre asta, altădată, de-o mai fi să fie și data aceea.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg