Cristina Struțeanu
Ananda Veranda
București, Editura Eikon, 2018

 

 

Mă mir, uneori, cum cărți de certă valoare literară le scapă printre degete criticilor consacrați, care nu suflă o vorbă despre apariția lor. Apoi nu mă mai mir. Criticii consacrați sunt asaltați din toate părțile, primesc vagoane de cărți noi, pentru unele se mai și susură la urechea lor câte-o vorbuliță bună, altele sunt „pe direcția agreată” și, în virtutea modei literare, li se acordă atenție, sunt popularizate. În fond, când să le citească, și ei, chiar pe toate?! Că oameni sunt… Ziua lor are tot 24 de ore, nu mai mult. Iar dacă se întâmplă ca noua apariție să și fie împotriva modei, sau pe lângă, sau atipică, sau retro…, cu atât e mai ușor de pus deoparte, pe raftul lecturilor amânate… până la calendele grecești. Din fericire, dacă nu toate cărțile de succes sunt și de valoare, nici toate cărțile necitite sau prea puțin citite nu sunt non-valori. Dimpotrivă. Acestea din urmă sunt aidoma „resurselor naturale” nedescoperite, deci neexploatate, extrem de prețioase când cele deja descoperite și exploatate sărăcesc, se epuizează.
Am primit, nu de mult, o carte a Cristinei Struțeanu, Ananda Veranda. Fără excepție, atunci când primesc o carte întâi o citesc pe ea, abia apoi eventualele referințe critice. Ananda Veranda a fost o revelație și o bucurie. Revelația și bucuria că, iată, cineva mai are har și suflu să scrie și să ne dăruiască povești, într-o lume a terestrului desacralizat, infestat cu vulgarități, orori și violențe, pornit pe demitizări și închinător la bancnote și lingouri, nu la icoane. Povești pentru oameni mari, dar care pot fi receptate numai și numai dacă în „omul mare” încă viețuiește pruncuțul a cărui inocență de dincolo de cuvinte (ca, bunăoară, a personajului Toderuț) poate desluși tâlcul întâmplărilor aparent fabuloase. Doar se știe că Dumnezeu, bunul, dezvăluie copiilor ce nu dezvăluie nici înțelepților.
Îi scriam Cristinei (sper că-mi îngăduie să fac trimitere la corespondența particulară), după lectura primei povești („Turla și Turnul”) că am descoperit acolo tot mojarul iubirii, cu toate ingredientele: „o picătură de tragic, una de dramatic, un strop de ludic, un vârf de cuțit de mitic și de mister. O țârucă de Blaga, tot pe-atât Saint Exupéry […] totul mestecat bine într-o limbă ce duce spre obârșii”. O limbă fermecătoare, întemeietoare, cu tonuri de vrajă și descântec, de invocație și cântare de slavă, cu ecouri, pe alocuri, din „limba vechilor cazanii”, vorba poetului.
Am parcurs încet poveștile, făcând adnotări, revenind asupra unor pasaje (e cartea care nu suportă și nu iartă o lectură pripită), căutând firele unor legături tainice, aproape invizibile, între întâmplările dintr-o poveste, între o poveste și alta, căutând un pasaj de referință care să le unească și să le definească pe toate. Textele sunt dense, bogate, pretind atenție și răbdare. Inclusiv titlul ne poate da de furcă. Este, în registru ludic, Ananda doar Adnana citită invers, de la coadă la cap? Sau este, în registru grav, Ananda – fericirea veșnică ce încununează sfârșitul re-nașterilor? Și de ce „Veranda”? Un spațiu privilegiat? Un cerdac-anticameră a fericirii veșnice? Greu, dar și minunat lucru pe capul cititorului să citească într-un fel sau altul! Pentru că fiecare poveste în parte, pe măsură ce citești, pare a fi cheia potrivită de lectură pentru întregul volum, apoi apare altă cheie, și alta… fără să se războiască între ele. Toate respiră iubire, taină, bucurie. Și recunoștință pentru darul-darurilor: viața, cu cele bune, cele rele și cele de nepătruns ale ei.
Totuși, poate nu greșesc dacă, cel puțin pentru cronica de față, aleg dintre numeroasele chei posibile, pledoaria pentru iubirea înfăptuitoare. Iubirea este, de altfel, prezentă în trama fiecăreia dintre poveștile Cristinei. Spunea Gheorghe Grigurcu undeva că „Iubirea e starea cea mai puțin geometrică în calitatea sa de ne-limitare sau, cum spune Baudelaire, ca sursă a infinitului personal”.
În cartea Cristinei Struțeanu, starea de ne-limitare se vădește în faptul că „până și obiectele sunt atinse de iubire” (p.65). Obiectele, dar și viețuitoarele necuvântătoare. Cine iubește aude ce alții nu aud și vede ce alții nu văd, este beneficiarul „infinitului personal”, inaccesibil altora, (re)dobândește însușirile omului primordial, edenic. Aude vorba lucrurilor și a necuvântătoarelor („O, lucrurile cum vorbesc”, exclamă și Macedonski, iar la Sadoveanu întâlnim personaje capabile să înțeleagă graiul sălbăticiunilor). Aude pentru că știe să asculte. „Că atunci când vorbești numai tu, nu prea vezi că celălalt doar tace” (p.63), spune Cristina Struțeanu. Tace, pentru că… neiubindu-l, de fapt îl reduci la tăcere. Or, iubirea nu reduce la tăcere, iubirea în-ființează, ca la Nichita Stănescu („Iar cât de piatră-i piatra, călcâiul de-mi atinge/ o-ntorc din drum și-o dărui cu fragedă meninge.”). În poveștile Cristinei vorbesc în felul lor – pe înțelesul cui știe să le asculte – florile de cireș, libelulele, veranda, paltoanele, peruzelele, obiectele de bucătărie, sertarele, veverițele, puii de lup, crucile de pe morminte. Dialogul cu sau între necuvântătoare curge atât de firesc, de liber, încât parcă te cuprinde nedumerirea că nu l-ai auzit și tu încă de mai înainte. Poveștile, pentru cine mai are candoarea și puterea să creadă în ele, în duhul lor, pot săvârși minuni, una dintre minuni fiind tămăduirea de surzenie a sufletului. În schimb, absența iubirii înseamnă, implicit, îndepărtarea, înstrăinarea de prescripția divină și amprentează negativ persoana, o secătuiește, o des-ființează: „Fetei îi lipsea, îi lipsise fundamental iubirea. Numai așa ceva te usucă. Îți crâmpoțește, îți sfrijește, urâțește inima. Numai cineva de felul acesta poate avea asemenea priviri. Scânteind întunecime. «Aveți grijă ca lumina din voi să nu devină întuneric», zisese Iisus” (p. 206). Doar prin iubire se poate restaura comuniunea terestru-cosmic, uman-divin, se pot regăsi înzestrări ancestrale pierdute de fiii risipitori și rătăcitori prin labirintul păgânit al lumii (post)moderne.
Tot aici se întâlnesc aparente paradoxuri: boala ca privilegiu (în „Robii”, fata oarbă: „Nu știi, n-ai să știi cât de bine mi-a fost, cât de fericită eram când, deși departe, te simțeam alături, în aceeași lume. Cât îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru boala mea! Altminteri nu mi-ar fi fost dată bucuria…” – p. 166), robia ca libertate („Sunt rob, dar sunt liber. […]. Iar inima lui hălăduia prin păduri. Vântul șopotea cu vocea copilei.” p. 168) sau reversul, statutul „înalt” ca robie: „Sunt prinț, dar sunt rob. Orice neisprăvit citea expresia asta pe chipul Beizadelei.” (p. 173).
Apoi, dacă se vorbește, în general, de o atemporalitate a poveștilor, aici cred că mai apropriat ar fi să vorbim de o transtemporalitate care dizolvă granițele, permițând fuziuni, corespondențe neașteptate între timpul istoric, cel mitic și cel magic, cel obiectiv și cel subiectiv, între lumea palpabilă și cea învăluită în mister, proiectată într-o zonă a fantasticului de factură voiculesciană („Solomonarii”, „Dalbii pribegi”). „Fătuca” din „Luminoșii” (venită, fără să știe, dintr-un viitor al ființelor „autotrofe”) asistă, parcă fascinată, la astfel de interferențe: „Toate sunetele nopții și multe, multe altele, din ceruri și de dincolo de ele, se adunau și se învârteau. În horă. Lumea se vrăjea… Și se desvrăjea. Trântită-n iarbă – ce de rouă, ce de… – fetei i se părea că vede, în hora aia, îngeri diafani, cu fețe triste, urmăriți de duhuri grase, burtoase, grohăind lenevos. Se tot rostogoleau unii după alții, în vârtejul ăla rotitor. Fără să se aleagă cine pe cine. Care pe care. Cât ar fi vrut ea s-ajute îngerii… Aa, dar îndată ce-i apărea gândul în minte, totul se răsucea. Îngerii, cu un soi de bucurie, spulberau dihăniile îmbuibate…” (p. 217). Poate că numai de atât – de o intenție curată de ajutor, de un simplu gând binevoitor îndreptat spre ei –, au nevoie îngerii ca să iasă biruitori în lupta lor cu duhurile potrivnice, dar omenirea a uitat sau a devenit nepăsătoare. S-a „păgânit”, poate de aceea într-una dintre povești ne sunt reamintite versurile unui cântec bătrânesc, o rugă neobișnuită adresată Domnului: „Scoală, Doamne, nu durmi, că lumea s-o păgâni” (p. 225).
Citind Ananda Veranda, am avut tot timpul impresia că ascult, alternativ sau, uneori, rostindu-se dimpreună, vocile celor „Trei fețe” din poemul lui Blaga: copilul, tânărul și bătrânul, vorbind despre joc, iubire și înțelepciune. „Trei fețe” ale aceluiași narator, care ne dăruiește povești (ca în „Dăruitorii”, povestea care încheie volumul și se încheie cu o întrebare plină de tâlc: „S-o luăm de la început?!”).
Da, revenirea la povești (cu dichis subintitulate „de apă – de aer – de foc – de lut”, ca semnele zodiacale ori ca elementele facerii lumii), este un fel de a o lua de la început, în căutarea reperelor primordiale (deci fundamentale) pierdute.
După ce am citit, am căutat referințe critice despre Ananda Veranda. În afara celor câteva gânduri inserate pe copertă, am găsit o singură cronică mai amplă, semnată de Nona Rapotan, în 25 iunie 2018. Să fie, oare, pe cale de dispariție seminția cititorilor de povești? Sau există temerea că pari desuet dacă te apleci asupra poveștilor? În fine, pierderea este a celor care nu le citesc.