Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2023
Premiul II, secțiunea Roman

 

 

Venirea Actriței în casa Angelei i-a readus acesteia o parte din obiceiurile pe care odinioară le avea pentru bărbatul ei. Pe lângă asta trebuia mereu să învețe lucruri noi ce țineau de infirmitatea femeii. În primele zile, Actrița fusese teribil de stânjenită și nu îndrăznea să vorbească despre nevoile ei, despre dorințele mărunte care o ajutau să-și trecă ziua. Atitudinea Angelei schimba lucrurile încetul cu încetul, femeia căpăta curaj, iar asta îi aducea puterea de a se strădui să devină tot mai îndemânatică, chiar din poziția aceea doldora de restricții. Actrița era o fire organizată și-și pregătea întotdeauna lucrul după tipicurile ei, ordona operațiunile după posibilitățile pe care i le dădea scaunul cu rotile și o uimea pe Angela cu inventivitatea cu care obținea tot mai multă libertate pe măsură ce se obișnuia cu handicapul ei. Robotea fără odihnă la păpușile pentru noul spectacol, părea că orice ar fi fost, ea nu se poate lipsi de păpușile care s-o înconjoare; o lume tăcută și odihnitoare a chipurilor împietrite în aceeași expresie pictată pe materialul ieftin. Casa se umplea încetul cu încetul de materialele folosite pentru noile păpuși: felurite pânze de diferite culori, sârme, bucățele de lemn, bidoane de aracet, gheme de fire sintetice din cele mai stranii culori, bolduri, nailon, pioneze, scoabe stinghii subțiri. Totul devenise un adevărat bazar, în care Actrița se descurca cu dibăcie, cu precizie. Era foarte precisă în a stabili ordinea operațiilor, locul, tipul de material de care are nevoie, ce trebuie făcut, și nu se oprea nici o clipă din roboteala asta măruntă. Păpușile, înainte ca pe fețele lor să fie pictată expresia aceea unică, eru grupate, stăteau câteva zile una lângă alta, iar Actrița, de fiecare dată când trecea pe lângă ele, le schimba poziția, le aranja costumul, netezea niște cute numai de ea văzute. După vreo două sptămâni, ajunsese să mânuiască scaunul cu rotile cu o abilitate de invidiat, se deplasa cu precizie în geografia destul de strâmtă a aparatamentului, de parcă de-o viață trăise astfel, și-n acel loc. Singura ei preocupare erau păpușile, la care începea să lucreze de dimineața devreme, iar Angela trebuia să tragă de ea pentru niște pauze, pentru mesele zilei, pentru o cafea. Altfel mâinile femeii nu se opreau nici o clipă și, privind-o, a înțeles că în casa aceea nu era doar o femeie cu handicap, ci două, pentru că, la rândul ei, toată viața purtase un handicap datorită căruia nici ea nu se oprise dintr-o roboteală oarbă, râvnind să fie cât mai precisă în ceea ce face, străduindu-se să devină un soi de imagine a perfecțiunii, o jalnică perfecțiune care practic n-avea scop, n-avea finalitate. Fie secretară de facultate, fie lucrătoare în biroul acela de traduceri și legalizări, tot ceea ce îi trecuse prin mână fusese o mulțime de hârtii care nu împlineau nimic, ci doar făceau parte dintr-un ritual inventat de minți secătuite, putrede în tot adâncul lor. Asta era diferența între handicapurile lor, gândea Angela; Actrița trebuia să facă față unui handicap fizic, și se descurca de minune, ea trebuise să facă față unui handicap ce crescuse înlăuntrul ei, undeva unde nimeni n-ar ști să-l găsească, și nici să-i dea un nume, să-i spună cumva. Singurul om care înțelesese fusese bărbatul ei, și toată viața a dovedit că lui nu-i păsa, ba mai mult că se străduie să facă în așa fel încât nimeni să nu bage de seamă că un astfel de handicap există. Mai ales Angela nu trebuia să bage de seamă De când înțelesese lucrul acesta se uita cu alți ochi la Actriță. Mai ales la modul cum știe să-și urmărească țelul, scopul gândurilor ei.
Pe măsură ce păpușile se adunau, gata de noul spectacol, femeia prindea o anume viață în adâncul ființei, o viață secretă pentru cei din jur, dar teribil de tumultoasă acolo unde se găsea, în tărâmul nevăzut din imaginația ei. Și Angela devenea tot mai curioasă, mai nerăbdătoare, încerca din toate puterile să ajute cât mai eficient pentru că păpușile să fie gata odată, iar Actrița să înceapă să vorbească și să scoată lumea ei secretă la iveală. Abia izbutise s-o convingă, pe la mijlocul dimineții, că trebuie să se oprească din lucru și să bea o cafea împreună, să fumeze o țigară, înainte ca Angela să plece la Fundație, când soneria a țipat neșteptat, strident, ușor răgușit de la atât de lunga nefolosință. În fața ușii se găsea un cuplu de toată minunea, cu femeia grasă și bărbatul înalt. Stăteau și așteptau ca Angela să se descurce cu încuietorile vechi. Când a izbutit să deschidă ușa, gazdei i s-a arătat un tablou aproape suprarealist. Pe fereastra mică de la casa scării o rază puternică de soare tăia penumbra și făcea să joace praful stătut ce fusese stânit de cele două ființe. Bărbatul înalt, slab, cu căciula sa țuguiată, care-i sublinia subțirimea, stătea drept și pieptos, privind în jos către pragul ușii. În spatele lui, femeia încerca să se ferească, încerca doar să se ițească, privind pieziș pe după un șold, cu fața lipită de scurta ciudată și veche a bărbatului ei. Efortul era însă zadarnic, pentru că trupul subțire al bărbatului nu putea ascunde grăsimile care se revărsau din plin, iar poziția femeii făcea imaginea să pară și mai ciudată. Prinsă cu mâinile de mânecile hainei bărbatului ei, scuturându-l ca să-l hotărască să vorbească, femeia părea o arătare venită de pe altă lume. „Bună ziua” – spuse încetișor bărbatul, și ca un ecou se auzi și glasul plin de șiretenie al femeii care spuse același lucru, orecum mieros, oarecum în grabă. „Vara noastră șade la dumneata… Că noi așa am auzit…”. „Da’ cine v-a spus?”, întrebă Angela fără nici un pic de curiozitate. Oricum nu-și putea ascunde ostilitatea și vocea ei suna în consecință. „Vorbește lumea, doamnă – o auzi pe femeie spunând. Vorbește lumea, și nu-i frumos… că e vara noastră, noi suntem rudele ei, că altele n-are…” „Și i-ați oferit ajutor, să-nțeleg. Ați fost s-o scoateți din spital, și s-o îngrijiți…” „Păi, unde, doamnă, că la noi e ca vai de lume. Noi suntem oameni săraci și avem un apartament confort trei…Vai de capu’ nostru…” „Da’ nu mai bine discutăm înăuntru?, să n-audă lumea, că-i mai bine – zise bărbatul. Poate că o vedem și pe vara noastră, că noi cu ea am vrea să vorbim.”
Angela deschise ușa și le făcu loc celor doi să intre. Abia atunci a văzut că Actrița se afla în spatele ei. Profită de faptul că ușa îi ascunde fața și făcu o mutră din care Actrița să înțeleagă că trebuie să-și țină firea. Aceasta își răsuci scaunul cu rotile și porni înainte pe holul mic care ducea în sufragerie. Când a ajuns în camera plină de materiale și păpuși, balabusta a ochit fotoliul cel mai larg a zvârlit ceea ce se afla pe el și s-a trântit pur și simplu, revărsându-se. Bărbatul a rămas în picioare, lângă ușă, și-a scos căciula, și-a pus-o în reverul scurtei sale. „Bună ziua, vară dragă, îi spuse actriței. Ce mai faci? Cum o mai duci?” „O duceam bine…”, începu Actrița, și tonul vocii ei o făcu pe Angela să întrebe grăbit: „O cafea beți?” Bărbatul se uită spre nevasta lui care stătea revărsată în fotoliul larg, cu picioarele abia atingând parchetul. O uitătură, și pentru că femeia nu spunea nimic, tuși scurt. „Noi îți mulțumim, dar…” „Dacă ești mata așa de amabilă, se auzi din fotoliu. O cafeluță se poate. Dar pui oleacă mai mult zahăr. Că viața-i amară…” Soții râseră behăit gustându-și gluma, pe care probabil o spuneau de fiecare dată când li se oferea cafea. Angela aduse cafeaua cât de repede s-a putut, împinsă de tema că Actrița o să facă vreo năzdrăvanie. Dar în sufragerie era liniște, nimeni nu încerca să spargă tăcerea, fiecare rumegându-și gândurile și făcând planuri pentru discuția ce va începe. După ce turnă cafeaua în cești, și le împărți fiecăruia, Angela s-a tras în spetele Actriței și s-a spijinit cu mâinile de scaunul acesteia. Era hotărâtă s-o țină din scurt, să n-o lase să se certe cu cei doi. Nu-i plăcea deloc cum arată, cu fața care parcă i se ascuțise. Avea o expresie extrem de tăioasă și Angelei îi era frică să nu facă vreo criză de nervi și să mai pățească vreo nefăcută. Își dorea s-o poată stăpâni, s-o poată calma. În fond, lucrurile se vor derula după un anume tipic; probabil că cei doi își făcuseră planul minuțios și vor încerca să obțină ceea ce-și doreau folosind toate mijloacele pe care le știau, pe care le mai folosiseră și altă dată. Se uita, de acolo din spatele Actriței, mai ales la femeie, care își lungise degetul cel mic apucând toarta ceșcuței de cafea. Era un spectacol, fără doar și poate: mâna groasă, cu degete scurte, strălucind de grăsimea adunată grămezi pe sub piele, și degetul cel mic întins, parcă încercând să evadeze din încleștarea unturii. Unghiile femeii erau tăiate cu o foarfecă, probabil, și aveau colțuri inegale și neregulate, sugerând din plin mentalitatea unei țărănci care a ajuns să trăiască la oraș. După prima sorbitură, femeia s-a strâmbat și s-a întors cu greu către Angela. „Da’ oleacă de zahăr, nu mai ai mata?” Când a primit chiseaua cu zahăr, și-a pus două lingurițe, apoi a mestecat îndelung să fie sigură că acesta s-a topit complet. În tot timpul acesta, nimeni n-a îndrăznit să bea din cafeaua lui, fiecare așteptând să se termine spectacolul mestecatului. Femeia a gustat din nou, a mai adăugat un vârf de linguriță de zahăr, apoi s-a cuibărit în fotoliu, a sorbit cafeaua și a închis ochii, dovedind o mare plăcere. S-a lăsat tăcere, nimeni nu scotea un cuvânt și doar sorbiturile scurte și sonore ale bărbatului spărgeau liniștea din când în când. Femeia își chivernisea cafeaua din ceașca pe care o ținea cu amândouă mâinile, și doar când o ducea la gură, degetul mic se întindea din reflex, subliniind găsimea de pe pumnul rozaliu. Bărbatul a terminat cel dintâi și și-a ațintit privirea asupra femeii care continua să țină ochii închiși și ceșcuța cu amândouă mâinile. Era ceva hulpav în poziția grăsanei, ceva extrem de primitiv, de animalic, iar bărbatul ei o privea atent peste marginile ceștii de cafea pe care o adusese până spre vârful bărbiei. Ceașaca și farfurioara ei se pierdeau în mâinile lui mari, adunate către bărbie. Nu mai exista nimic în lumea asta în afară de ei doi: femeia grasă din cale-afară, cu totul abandonată plăcerii, și bărbatul veghind atent mișcările consoartei. Angela se temea de momentul în care oamenii vor începe să vorbească. Se temea de vorbele grele pe care ar putea să și le spună, mai ales că Actrița pur și simplu încremenise și numai fața îi devenea din ce în ce mai rigidă și mai ascuțită. Se temea Angela, pentru că ea era cu totul dezarmată în fața unei confruntări. Toată viața ei fusese dezarmată, făcea parte din handicapul ei. În sfârșit, femeia deschise ochii, se uită în fundul ceștii goale și-i ridică, apoi, umezi, lacomi.
Își privi bărbatul, care începu să vorbească repede: „Apoi, vară dragă, noi am venit să mai vorbim despre apartamentul ăla al tău… Că-i păcat, zău așa. Stă și se pune prafu’ în el. Am putea face ceva bănișori… Nu mulți, nu mulți…, dar oricum se cheamă că-i luăm, nu-i dăm… Ce zici?”. Actrița nu spuse nimic. „Că, numai Dumnezeu știe cât e de grea viața din ziua de azi…, se auzi vocea nevestii. Cu hoții ăștia care fură tot, nu-i chip s-o acoatem la capăt. Și pâinea de pe masă ar fi în stare să ți-o ia. Până la urmă, noi suntem singurele tale rude. Noi o să te ducem la groapă când ai să mori. Noi o să te grijim și-o să-ți facem pomenile. Tu, măcar știi cât costă o îngropăciune? Ai habar? Tu stai toată ziua cu nasu’-n păpușile tale și greu îi pe noi. Că de-aia ne-am gândit să adunăm un ban, să punem deoparte, că doar n-o să te îngropăm ruptă-n cur.” „Nu vă dau nici un apartament”, spuse Actrița c-o voce dogită și arțăgoasă. „Sunteți un neam de zgârie brânză, lacomi și nesătui. Ați fi în stare să luați și-un rahat, dacă ar fi de pomană și v-ar aduce ceva câștig. Nimic nu vă dau.” „Tu o auzi?!, strigă piticania către soțul ei. E vară-ta. E sânge din sângele tău, dar nu se gândește decât la banii tăi. Tu s-o îngropi când i-o veni sorocul, tu să-i faci pomenile, tu să dai bani la popi, la dascăli, la gropari. Dar bani, de unde?” Și femeia începu să plângă asemeni unui copil, cu hohote rostogolite și suspine adânci, din rărunchi. Era un plâns ciudat, tare ciudat, de parcă un copil întârziat ar fi pățit cine știe ce. Era un plâns din străfundurile ființei ei și dovedea o durere ascunsă și îndelungată, care și-a rupt dintr-o dată baierele și a răbufnit inundându-i ființa. Bărbatul se frământa în scaunul lui, se răsucea într-o parte și alta, teribil de caraghios cu ceașca de cafea și farfurioara ei, pe care le ținea în continuare sub vârful bărbiei. „Ei, uite, vezi ce-ai făcut?”, se întoarse către Actriță. „Eu n-am făcut nimic. Eu n-am venit nicăieri și n-am cerut nimic. N-am cerut ce nu mi se cuvine. N-am cerut nici ce mi se cuvine…” „Atunci să te îngroape ea”, strigă ipochimenul, întețindu-și plânsul și arătând cu degetul către Angela. Și plânsul acela neobișnuit se accentuă. Angelei pur și simplu nu-i venea să creadă că e vie și asistă la o astfel de scenă. Era pur și simplu impresionată de sinceritatea copilărească a plânsului care se revărsa din grăsimile acelei ființe. Femeia stătea nemișcată în fotoliul larg, afundată în pernele moi ale acestuia și plângea c-o sinceritate profundă, adâncă. Probabil că-n mintea ei, înmormântarea Actriței avea să înceapă mâine, și ea va trebui să scoată amar de bănet din buzunar și să suporte toate cheltuielile. Va rămâne săracă după înmormântarea aceasta, va rămâne pe drumuri și toată agoniseala ei se va prăpădi. Probabil că acesta era motivul pentru care plânsul se întețea, căpăta accente care-l impresionau teribil pe bărbatul ei ce nu-și mai găsea astâmpăr și se foia tot mai caraghios în scaunul său. Până la urmă, n-a mai răbdat, s-a ridicat în picioare, se răsucea disperat căutând un loc unde să pună ceașca din mâini, și-n tot timpul acesta bolborosea: „Hai, nu. Nu. Nu trebuie. Să nu plângi, porumbițo… Nu mai plânge. Nu trebuie, zână bună. Mă îngrijesc, să n-ai nici o grijă, că mă îngrijesc…”. Brusc, femeia s-a oprit din plâns, și cu o voce ascuțită țipă la barbat: „Te îngrijești tu. Ce te îngrijești, tu? N-ai fost în stare s-o faci pe asta să înțeleagă… Să te văd de unde o să scoți banii pentru sicriu și pentru pomeni? Bani pentru prosoape, îți trebuie? Îți trebuie. Bani de lumânări și de tămâie, îți trebuie? Îți trebuie. Bani ca să faci podurile, îți trebuie? Îți trebuie. Și de unde scoți tu toți banii ăștia? Poate că ai făcut economii, ai bani la bancă, și eu nu știu. Să mă bată Dumnezeu, dacă o să mișc vreun deget. Să vă descurcați din mila primăriei, din pomenile cartierului. Eu nu vă dau nici un ban”. Și, ipochimenul porni să depene din piciorușele scurte, să împingă cu mâinile în cotierele fotoliului, căutând să se ridice în picioare. Când a izbutit s-a dus glonț la masa din cameră și a izbit ceșcuța de cafea. „Hai!”, a strigat către bărbatu-său și fără să mai aștepte a pornit către ușă. Acesta era probabil complet zăpăcit, probabil că nu se aștepta la refuzul atât de categoric al Actriței și la reacția nevesti-si. Oricum, habar n-avea ce să facă, unde să pună ceașca de cafea. Se uita disperat la Angela și aștepta un semn, o vorbă, ceva care să-l lămurească. În cele din urmă, a zărit ceașca abandonată de nevastă-sa, drept care s-a reprezit și-a pus-o și el alături. După care a dat fuga să-și ajungă jumătatea care se legăna de zor pe culoarul dinspre lift. În încăperea, ce parcă devenise pustie, două femei rămăseseră nemișcate. Stăteau pur și simplu și așteptau ca atmosfera să se curețe de prezența celor două jivine. După o vreme, Actrița a întors capul spre Angela: „De coroane n-a spus nimic”, îi zise acesteia, și amândouă izbucniră în râs. „Ai dracului oameni! Probabil că-și petrec timpul clocind toate scenariile astea. Le cizelează, le netezesc, că altfel nu-mi trece prin cap cum de se gândesc la toate amănuntele.” Vizita celor doi s-a șters aproape cu totul din memoria femeilor, după câteva zile.
Pregătirea noului spectacol însemna bătaie de cap nu glumă. Făceau mereu drumuri de la sediul Fundației acasă la Angela, pentru că mereu mai trebuia câte ceva, Actrița trebuia transportată, scaunul era o problemă, pentru că intra în mașină doar într-o singură poziție și, dacă n-ar fi fost șoferul, nimeni n-ar fi găsit soluția.
Dimineața, Angela îl privea pe bărbatul vânjos cum o ridică delicat pe Actriță, cum o așează în mașină, apoi pliază scaunul și-l strecoară lângă aceasta, pe bacheta din spate. Mișcări firești, obișnuite, de parcă toată viața și-ar fi petrecut-o lângă femeia măruntă și infirmă. În urma lor, ea gâfâia cărând două sacoșe imense, pline cu tot felul de fleacuri trebuincioase și de fiecare dată avea probleme fiindcă cu greu găsea poziția potrivită în portbagaj. Orele lungi care urmau să umple dimineața se scurgeau pe negândite, cel puțin așa i se părea Angelei, pentru că mereu trebuia să alerge, să găsească ba una, ba alta, să mânuiască păpușile care-i reveniseră, în vreme ce Actrița le dăscălea pe celelalte femei, mereu grijulie ca păpușile ei să devină un soi de ființe, cu farmecul lor, cu convingerile lor. Două luni a durat munca asta și, pe măsură ce se apropiau de final, parcă totul devenea tot mai istovitor, parcă nimic nu avea de gând să se rezolve și chiar dacă spectacolul era tot mai închegat, pretențiile Actriței o făceau să creadă că-ntr-o bună zi totul se va lua de la capăt, pentru că aceasta era din ce în ce mai agitată și-n fiecare zi avea griji noi și apărea ceva nou ce nu fusese rezolvat, ceva la care nu se gândiseră până atunci.
Angela era tot mai încordată pentru că nu înțelegea ce se întâmplă și de ce femeia de lângă ea devenea tot mai tăcută, mai absentă, i se părea că-i tot mai ciufută și că nimic nu-i place, că totul în casă face doar pentru că n-are încotro, c-ar lăsa totul baltă și s-ar duce în lumea largă, să nu mai vadă pe nimeni. Era greu de trăit așa, nu era de loc obișnuită Angela să facă față acestor porniri și cel mai mult îi era teamă să nu izbucnească un scandal care să se termine urât, urât de tot. Îi era foarte frică și mereu încerca să fie înaintea Actriței, chiar dacă reacțiile acesteia tot ursuze rămâneau. A fost nevoie de jucăria unui copil, văzut din mașină, ca Angela să înțeleagă și să se bucure. Mașina oprise la semafor, lângă un parc de joacă, unde un tată încerca să-și împace odrasla căruia i se stricase jucăria. Copilul urla, plângând amarnic, iar tatăl stătea în genunchi și căuta să-l ogoaie. Până când se stricase, jucăria nu-l prea interesase pe cel mic, dar, așa stricată, era foarte prețioasă, iar eforturile tatălui nici măcar nu erau băgate în seamă. Privind pe geamul mașinii, Angela s-a văzut cum a trecut ea prin viață. Exact ca și copilul alintat, care știa clar că este cinvea care e gata să-l mângâie și să-l răsefețe. Bărbatul ei se îngrijise tot timpul ca ei să-i fie bine, s-o facă să uite necazurile aduse de jucăriile stricate. Fusese mereu inventiv, scornise mereu lucruri noi, tot timpul știind cum s-o șmecherească și s-o aducă la liman. În dimineața aceea, inima Angelei s-a bucurat fără seamăn, s-a uitat spre Actriță și dacă aceasta ar fi fost atentă ar fi văzut luminița de șiretenie care se aprinsese în ochii ei. Ce avea să urmeze era pornit dintr-o bucurie ascunsă, ținută ferit să n-o poată nimeni observa. Era o bucurie care nu putea fi împărtășită, era un secret, care cu cât era mai tainic cu atât avea o mai mare valoare. Cât timp bărbatul ei trăise, n-a înțeles niciodată lucrul acesta, mai apoi, viața i l-a dezvăluit, încetul cu încetul și acum era rândul ei să fie stăpână peste asemenea puteri, iar Actrița nu va înțelege, nu va ști, nu va pricepe, fapt pentru care vă fi cu totul în stăpânirea ei. „Doamne, cum întoarce viața roata” – gândea Angela și nu știa cui să mulțumească pentru că izbutise să pătrundă într-o astfel de taină. Cel mai important lucru era că frica ce-o dominase în toată vremea asta a dispărut ca prin farmec. Femeia se simțea pentru prima dată cu adevărat liberă și tare îi mai plăcea sentimentul pe care forța libertatii îl adusese și începuse să-l sădească în ea. „Va să zică asta însemnă să fii puternic! E plăcut, e tare plăcut să fii puternic.” Și parcă lumina zilei era un pic mai limpede așa cum se repezea în urma mașinii și totul în jur era mai stabil, mai odihnitor. Bucuria din sufletul Angelei, tainică, misterioasă, îi adusese forțe ascunse, neașteptate. O!, nu erau cine știe ce puteri supranaturale, spectaculoase, ci doar un soi de dulceață a faptelor ei peste care plutea spiritul bărbatului care o învățase să fie om și după ce murise. Când spectacolul a fost gata, Fundația a organizat o premieră fastuoasă, la care toți directorii de școli primare și de grădinițe fuseseră invintați. Mulțime de flori erau pregătite și un banchet bogat, cu de toate, inclusiv o orchestră, fusese pus la cale pentru ca lumea să poată vorbi după spectacol, să se cunoască, să schimbe impresii și să se pună la cale tot felul de contacte. Totul era făcut ca la carte și-n mijlocul petrecerii, Actrița și Angela au primit niște premii și diplome care le declarau un soi de societare ale micii trupe. Gestul fusese ținut în secret, iar surpriza le-a copleșit pe cele două femei, care nu mai conteneau după aceea să vorbească despre răsplata primită.
În toiul nopții, întinsă în pat, plutind între tărâmul dintre somn și trezie, Angela a realizat dintr-o dată că tot ceea ce i se întâmplă se datorează spiritului bărbatului ei care n-a vrut s-o părăsească cu totul. S-a mutat în ființa ei acel spirit și-i călăuzește pașii, îi schimbă modul de-a fi, o ajută să nu rămână ființa slabă și neîndemânatică, mereu speriată de ceea ce trebuie făcut. Toate astea au fost spre norocul ei și al Actriței. Stătea cu ochii în tavanul alb pe care se desenau umbrele nopții cu toată lumea de-afară. În camera alăturată, probabil Actrița dormea, dacă nu era și ea bântuită de emoțiile puternice ale acelei seri și Angela simțea că tulburarea stârnită în conștiința ei de spiritul bărbatului care nu mai era, dar care i se dezvăluise, avea să schimbe multe lucruri. N-avea cum să știe de pe acum dacă în bine vor fi, sau în rău, oricum schimbările se vor petrece pentru că devenea tot mai conștientă de responsabilitatea pe care o purta pentru femeia ce dormea alături și care era pe de o parte dominată de lumile acelea din ființa ei, lumile unui vis continuu, care doreau să iasă la lumină, să prindă viață; iar pe de altă parte vânată de două animale de pradă care râvneau bunurile ei. Probabil că, de acolo de sus, spiritul bărbatului ei înțelesese și de aia coborâse în ființa ei. Oare trebuia să se bucure?, sau, mai degrabă, să regrete. Pentru că vor urma vremuri neliniștite. Angela știa că cei doi nu vor înceta să le hărțuiască, nu vor înceta să inventeze alte și alte motive care să justifice lăcomia. Și asta acum, când la Fundație mica lor trupă a devenit atât de importantă. De fapt importantă era nu numai pentru Fundație ci și pentru copiii care în sălile mici puteau fi atât de aproape de întâmplările vii pe care patru femei le întrupau în fața lor. Trupa lor nu putea ridica pretenții, nu se puteau considera, cu adevărat, o trupă care face teatru ca la casele mari. Ele erau o trupă de serviciu, cea care spune o poveste simplă, care istorisesc niște întâmplări cu un anume tâlc. Asta era tot.
Pe măsură ce gândurile acestea deveneau tot mai limpezi, somnul se risipea și Angela se simțea tot mai mică în așternuturi. Năvăleau peste ea sumedenie de gânduri, se îmbulezeau, se frământau, se rupeau între ele silindu-se să ajungă într-o conștiință care nu putea să le încapă pe toate, chiar dacă știa că toate sunt importante, toate sunt necesare în viața care o să urmeze. Deasupra tuturor era însă gândul care n-o mai părăsise sub nici o formă de la plecarea soțului ei.

 

 

(Va urma)