Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Preliminarii privind pithagorismul italic

Preliminarii privind pithagorismul italic

În mod simplist şi, întrucâtva, pentru un public fără prea mari pretenţii în materie, pithagorismul a fost clasat definitiv ca fiind …o mișcare religioasă și filosofică în Grecia antică (secolul al VI-lea î.e.n.) atingând un larg evantai de probleme: nemurirea și transmigrarea sufletelor, ascetism, reguli dietetice, conduita morală, comuniunea cu cosmosul divin, concepția despre lucruri ca numere etc. (DEX 2009) Pornind de la această definiţie şi pentru a orienta întregul demers ce urmează, producem aici şi acum câteva precizări utile şi necesare; vom spune, mai întâi că pithagorismul nu a fost, defel, o mișcare filozofică, în înţelesul actual al termenului şi nici o religie precum cele pe care le cunoaştem noi astăzi ci doar un curent iniţiatico-misteriosofic deosebit de viguros având în centrul preocupărilor sale o doctrină metafizică de inspiraţie tradiţională ale cărei rădăcini se pierd în negura preistoriei.
Vom spune, de asemenea, că tot acel evantai de probleme menţionate în definiţia pe care o criticăm sunt, de fapt, circumscrise în mod subsecvent celor trei credo-uri fundamentale1 care au animat, în acele timpuri, întreg parcursul iniţiatic. În plus, elitismul cultivat cu asiduitate, oralitatea transmisiei, jurămintele de credinţă pe care le presta adeptul şi sancţiunile la care se expunea el în situaţia că divulga cunoaşterea revelată în secret vorbesc de la sine despre legătura puternică dintre membrii fraternităţii şi spiritul de întrajutorare pe care aceştia erau îndrumaţi să-l cultive în relaţiile lor.
Mai trebuie spus, tototată, că principala metodă prin care aspirantul pithagoreic era condus din treaptă în treaptă pentru a-şi cunoaşte direct şi nemijlocit Sinele prin trăire fiinţială presupunea tăcere, un regim strict de viaţă, o dietă anume prescrisă, diverse probe şi purificări, precum şi efectuarea cu regularitate a unor exerciţii spirituale menite să determine, la un moment dat, o expandare a conştiinţei individuale. Convingerea care, în acele vremuri, călăuzea procesul iniţiatic era aceea că aspirantul poate recepţiona cunoaşterea sapienţială doar trăind holistic în armonie cu natura şi înstrumentând, cumva, întreaga sa fiinţă, către acest scop, nicidecum prin simpla acumulare de cunoştinţe sau prin speculaţii şi raţionamente analitice, secvenţiale. În plus, doctrina pithagoreică promova cumpătarea, evlavia, buna cuviinţă, precum şi respectul faţă de familie, vârstnici și autoritatea statală.
Potrivit exigenţelor pithagoreice, după trăirea la propriu a iluminării lăuntrice, aspirantul era recunoscut ca atare şi promovat la gradul următor; astfel el devenea mathematikoi şi, la acest nivel, primea ca pe o revelaţie soluţii la unele probleme geometrice selectate cu grijă şi era făcut părtaş la demonstrarea pe cale raţională a ordinii universale; cu alte cuvinte, de la starea de conştiinţă luminică el era condus cu mână fermă către un nivel superior, cel al conştiinţei cosmice (regale) ce presupunea o contemplare ecsatică (eudaimonia) a kosmos-ului pentru ca astfel să-şi dea seama de voinţa Demiurgului2, de atotputernicia acestuia şi de planul celest ce se întrezărea în spatele acestei grandioase reprezentări.
După ce, prin reprezentaţii săi, pithagorismul a traversat Marea ionică, fenomenul a căpătat, în timp, expresia strălucitoare pe care Platon, cu geniul său, a ştiut să i-o atribuie şi aşa s-a constituit un nou filon ezoteric în jurul Academiei atheniene3; doctrina pithagoreică astfel înnobilată la Athena, fiind în contact la un moment dat cu spiritualitatea egipteană, dă naştere hermetismului – cel mai important curent misteriosofic care a dominant întreg universul mediteranean al vremii. Aceste trei curente iniţiatice – pithagorismul italic, platonismul elitist cu prelungirea sa neoplatonică şi, apoi, mirificul hermetismul greco-egiptean4 – vor fi cunoscut evoluţii de sine stătătoare dar, cu siguranţă, vor fi existat şi numeroşi adepţi care trecând de la un curent la celălalt au determinat numeroase efecte remarcabile în planul general al elevării spirituale şi în cel al construcţiei statale, deopotrivă.
În linii foarte generale, despre pithagorismul alexandrin se poate spune că a fost o mişcare misteriosofică destul de discretă care s-a născut din efervescenţa elenismului şi s-a particularizat prin aceea că a încercat o reactualizare a doctrinei prin infuzie de platonism și hermetism, în ton cu tendinţele epocii. Cel mai important exponent al acestui curent este considerat a fi Numenius din Apameia; el a trăit în secolul al II-lea e.n. şi s-a remarcat prin opera sa care a prefigurat neoplatonismul şi, în acest fel, întreaga orientare filozofică din veacurile ce au urmat. Exegeţii lui Numenius au subliniat că el urmărea să pună în acord doctrina lui Platon cu cea pithagoreică și, concomitent, să demonstreze inexistenţa unor contradicţii între dogmele eleniste și cele provenind din alte sisteme sapienţiale. În concepţia lui Numenius, Moise şi Platon sunt perfect compatibili unul cu celălalt din moment ce ambii l-au identificat în mod similar pe Dumnezeu cu Ființa (Fiirea, Entitatea supremă) şi astfel ei au avut o reprezentare identică asupra Principiului absolut ce guvernează universul.
Dintr-o altă perspectivă, pithagorismul alexandrin are meritul de a fi (re)lansat în forţă mistica numerelor centrată pe credința că …totul e rânduit după număr… Pentru adepţi numărul reprezenta Principiul suveran – perfect şi absolut – adică, altfel spus, Zeul ce subzista misterios în …toate cele ce sunt… Influenţa acestei aritmosofii potrivit căreia numărul era văzut ca o esenţa imanentă devine covârşitoare în epocă; chiar şi iudaismul contemporan acelor evenimente îşi va fi exacerbat căutărilor bazate pe analogii şi interpretări numerice asupra unor cuvinte, nume şi pasaje biblice şi astfel, din aceste îndelungi şi minuţioase cercetări asupra scrierilor sacre, se conturează kaballah tradiţională concentrată pe desluşirea mesajului subtil, încriptat în text după rostirile sibilinice ale profeţilor dăruiţi cu vedere lăuntrică.
Şi pentru că scopul acestui mic studiu este acela de a conferi o reprezentare foarte generală privind pithagorismul italic – cu segmentul său incipient care se întinde de la momentul Crotona şi până la finalul domniei lui Architas din Tarent (428-347 î.e.n.), cu o dimensiune mediană consistentă marcată de consorţiul acusmaticilor cu misterioasa Collegia fabrorum şi care continuă, apoi, cu pithagorismul din Imperiului roman transformat, la finele perioadei, în fraternitatea maeştrilor comacini –, nu vom dezvolta, în cele ce urmează, temele referitoare la (neo)platonism şi hermetism. În acest cadru şi fără să insistam prea mult, amintim totuşi în treacăt, de frăţiile bizantine ale arhitecţilor şi constructorilor de edificii care şi-au perpetuat existenţa lor nestingherită chiar şi după căderea Constantinopolului, precum şi grupările ezoterice arabe de mai târziu care, toate pithagorizau în felul lor, ducând mai departe tradiţia antică privind ordinea geometrică existentă în univers. (Ghyka, 1998, pp. 42-44)

*

Adepţii pithagorismul italic îl proclamau pe Dumnezeu (Unul – imuabil, etern şi infinit) ca fiind temelia realităţii şi îl aşeazau deasupra tuturor contrariile pe care El le conţinea şi le compensa în mod misterios. Exista, aşadar, un singur Dumnezeu în care încăpea Totul şi în această alcătuire ordonată şi stratificată5 a realităţii El reprezinta, prima rațiune existenţială – Cauză a tuturor cauzelor şi fenomenelor, fără excepţie, având primatul unităţii şi universalităţii ca esenţă definitorie. În interiorul Totului, alături de Nous (Spiritul, Marea conştiinţă, Lumina) coexista Întunericul, (materia irațională şi haotică) iar între aceste două polarităţi fundamentale, în central cercului (sferei), era plasat Demiurgul care, contemplând Lumina, tinde să impună ordinea geometrică în chaos; prin aceasta, Ordonatorul se impunea în pithagorism ca fiind cea de-a doua rațiune din univers, cea care, spre deosebire de prima, manifestă mobilitate şi iniţiativă creatoare şi, astfel, dă naștere armoniei atotcuprinzătoare. În fine, kosmos-ul, ca întreg ordonat prin voinţa şi acţiunea Demiurgului – Creaţia rezultată din atotputernicia supremă –, devine cea de-a treia raţiune universală.
Aceasta este, pe scurt, doctrina pithagoreică pe care adeptul o primea prin revelaţie recepţionând profund mesajul iniţiatic în subliminalul său, căci, învăţătura se transmitea doar pe cale orală şi numai prin mituri, simbolistică şi ritual consacrat. Aşadar, aceasta este, în esenţă, opera lui Pithagora care, la vremea lui, a fixat geometria ca fiind instrumentul special prin care omul poate contempla ordinea universală. Demiurgul era considerat pe atunci sufletul lumii şi, în acest cadru, sufletul uman era văzut ca fiind o fărâmă infimă care, asemenea unei holograme, deţinea in nuce toate calitățile Întregului. Iată, prin urmare că, potrivit predaniei, marea calitate a omului rezidă în miraculoasa lui capacitatea de a reflecta, cu ajutorul raţionamentului matematic şi filozofic, ordinea omniprezentă din univers.6
O formulare foarte sugestivă privind ordinea universală o vom găsi la Diogenes din Apollonia, un filozof pithagoreic minor care, la sfârșitul secolului al V-lea î.e.n., se întreba retoric cum de s-a putut forma oare, întâmplător, un kosmos perfect, elegant şi funcţional sub toate aspectele? Răspunsul care se releva aproape de la sine a devenit o credinţă căci, este clar că în spatele acestui product există o voinţă care a dirijat materia în cel mai bun sens posibil. În opinia acestui Diogenes, procesul nu avea cum să se întâmple în fapt, decât dacă în spatele lui era un Principiu ordonator – Demiurgul, ca să legăm cu cele arătate anterior. Toată această reprezentare despre universul ordonat a fost acceptată de către filozofii din vechea Eladă şi vom constata, cu surprindere, că viziunea respectivă a planat tot timpul asupra spațiului european și, într-un fel, a construit omul şi lumea, în egală măsură. Mai apoi, această credinţă s-a extins în America și, de acolo, treptat, pe întreg mapamondul; acest fior al transcendenţei – reprezentarea potrivit căreia dincolo de ordinea celestă s-ar afla o voință supremă și un plan suprem –, a constituit pilarul central în jurul căruia s-a edificat întreaga construcţie mundană. (Johnsen, p. 95)
Tot acest sublim raţionament ezoteric la care ne-am referit mai sus şi pe care-l putem constata mereu prezent în istoria veche urcând constant, timp de peste un mileniu, înspre nordul peninsulei italice, ar putea fi studiat ca fiind o împletire de tendinţe şi forme înrudite între ele care s-au susţinut în mod rodnic şi s-au capacitat unele pe altele. Străbătând veacurile de la momentul Crotona până în evului mediu timpuriu şi lăsând urme adânci în conştiinţa umanităţii, acest fenomen socio-uman de mare cuprindere şi profunzime s-a perpetuat fecund şi a determinat o remarcabilă influenţă asupra evenimentelor. Variantele de pithagorism italic pe care le vom prezenta sumar în continuare se circumscriu unei doctrine metafizice distincte având în centru conceptul ordinii universale, o metodologie iniţiatică tradiţională de sorginte geometrică şi, drept corolar, un set de credinţe bine conturat ce particularizează întregul demers şi-l face deosebit de atractiv îndeosebi pentru aristocraţia timpului care, organic, se simte chemată să susţină o construcţie statală în acord cu planul divin.

*

În scopul evidenţierii particularităţilor pithagorismului italic, precum şi a contextului socio-istoric aferent, vom prezenta sumar, în continuare, trei mari perioade distincte ale acestui fenomen pentru ca apoi, în articolele ce vor urma, să detaliem problematica spre o mai bună receptare şi o mai riguorasă tratare a cazului. Principalul criteriu care a stat la baza acestei periodizări ad-hoc l-a constituit ansamblul modificărilor de ordin organizatoric pe care tradiţia iniţiatică a fost nevoită să-l adopte pentru a supravieţui şi pentru a-şi îndeplini menirea, aceea de a transmite o influenţă spirituală conformă credinţelor sale fundamentale. Date fiind penuria de informaţii şi specificul profund ocultat al procesului iniţiatic, periodizarea pentru care am optat are un grad mare de subiectivitate şi reprezintă un punct de vedere personal care s-a edificat în timp, prin lecturi, abordări de tip intuitiv şi inferenţe de ordin speculativ.
Desigur, într-o primă variantă organizaţională, pithagorismul se va fi evidenţiat în formula impusă iniţial de către maestrul său fondator. De aceea, un prim segment al acestui fenomen îl constituie istoria fraternităţii de la Crotona7 care, cum se ştie, a fost distrusă în jurul anului 500 î.e.n. după circa trei decenii de funcţionare. Pithagorismul incipient va supravieţui, însă, evenimentului amintit care nu a putut stăvili dezvoltarea confreriilor în sudul peninsulei și în ţinuturile limitrofe. După o jumătate de secol, atacurile asupra comunităților pithagoreice au reizbucnit în Magna Graecia culminând cu revolta populară din Metapont (450 î.e.n.) soldată cu masacrarea adepţilor şi distrugerea locaţiilor unde aceştia se întruneau periodic. După acest incident tragic, pithagorismul îşi va fi recalibrat abordarea, adepţii au devenit mai prudenţi, implicarea în politică a fost mult mai discretă şi, în fine, numeroşi pithagoreici s-au regrupat în Grecia continentală sau în regiunea din centrul peninsulei.
În continuarea pithagorismului italic aflat la începuturile sale, exegeza deosebeşte frecvent o alonjă distinctă care se evidenţiază viguros începând din secolul al IV-lea (când s-a identificat o grupare puternică la Tarent) şi până la mijlocul secolul al III-lea î.e.n. (când debutează elenismul alexandrin). În acest răstimp istoric, frăţia din Tarent (Tarento de astăzi) pare să fi devenit cea mai reprezentativă comunitate de tradiţie pithagoreică şi, prin aceasta, un centru iniţiatic de prim rang în acea perioadă. Cel mai reprezentativ exponent al grupării este nimeni altul decât celebrul Archytas din Tarent (428-347 î.e.n.) – matematician renumit în epocă, prieten cu Platon şi regent al cetăţii – asupra căruia se cuvine să stăruim mai mult. Ca ilustru om de stat şi strălucit strateg, Archytas deținea, la acea vreme, o poziție comparabilă cu cea a legendarului Pericle. (Ghyka, 2016, pp. 171-199)
Cea de-a doua variantă de pithagorism italic funcţionează începând cu secolul al III-lea î.e.n. şi până pe la început de mileniu creştin când republica romană devine imperiu. Ca semn distinct al acestei perioade ar putea fi remarcat consorţiul dintre acusmaticii pithagoreici şi Collegia fabrorum – o venerabilă structură iniţiatică având filiaţiuni cu vechile frăţii orfico-dionisiece. Anterior acestui proces de fuziune, în cadrul comunităţii pithagoreice pare să fi avut loc o scindare subtilă între cei ce reprezentau elementul elitist, dedicat studierii filozofiei şi matematicii, pe de o parte, şi asa-zişii acusmatici, pe de altă parte, cei care au perseverat dogmatic pe calea fondată de maestrul din Samos urmând, în continuare, vechile ritualuri şi canoanele pe care le moşteniseră de la înaintaşi lor.
Cercetătorii nu au căzut de acord asupra originii acestor Collegia fabrorum care, în fond, nu erau altceva decât asociaţii de meşteşugari8 organizate în baza spiritului fratern de conlucrare şi întrajutorare. Colegiile erau recunoscute de autorităţi şi, dat fiind statutul lor de utilitate publică, primeau diverse scutiri de taxe şi alte beneficii. În plus, membrilor acestor asociaţii li se recunoştea dreptul de liberă circulaţie şi statutul de oameni liberi. Asemenea pithagoreicilor, collegiatii depuneau un jurământ de credinţă la admiterea în organizaţie, se angajau solemn să nu divulge secretele breslei, foloseau ca mod de adresare apelativul frate, organizau periodic agape şi conlucrau îndeaproape pentru atingerea unui scop comun. (Ghyka, 2016, pp. 207-209)
În fine, cea de-a treia variantă de pithagorism italic este dată de forma organizatorică pe care frăţia a exersat-o pe timpul Imperiului roman; există numeroase indicii privind continuarea acestei variante de pithagorism inclusiv în secolele care au urmat anului 476 e.n. când Imperiul roman de apus s-a prăbuşit. Întrucât vicisitudinile acelor vremuri se manifestau cu maximă violenţă şi distrugerile materiale erau la ordinea zilei, un grup de iniţiati s-a retras în regiunea Como beneficiind acolo de protecţie şi apărare naturală; astfel au apărut maeştrii comacini – arhitecţi şi constructori iscusiţi care au promovat discret arta regală fără să creeze suspiciuni, marcând edificiile pe care le-au construit în nordul Italiei cu semne şi simboluri ale ştiinţei sacre.
Există numeroşi autori9 de carte iniţiatică preocupaţi de problema maeştrilor comacini; ei susţin că aceştia au constituit veriga de legătură dintre pithagorism italic şi masoneria operativă din evul mediu european, fiind nodul adânc din care s-au dezvoltat mai târziu Compagnonnage-ul francez şi, în paralel, Steinmetz-ul din lumea germană şi ghildele francmasonilor din Anglia şi Scoţia. Aşadar, odată cu edificare celebrelor catedrale, masoneria operativă a prezervat simbolistica şi ritualurile pithagoreice din antichitate care sugerau ordinea universală şi astfel s-au transmis în secret adepţilor convingeri ferme privind Entitatea supremă şi voinţa sa revelată. (Vibert, pp. 55-60)

 

 

Bibliografie
Carcopino, Jérôme – De Pythagore aux Apôtres, Paris, Flammarion, 1956;
– La Basilique Ghyka, 2016;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony – Dicţionar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, 1996;
Ghyka, Costiescu, Matila – Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
– Filosofia şi mistica numărului, Ed. Univers enciclopedic, 1998;
Johnsen, Linda – Maeştrii perduţi, Ed. Curtea veche, 2016;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Mallinger, Jean, – Pithagora şi misteriile antichităţii, Ed. Herald, 2009;
Vibert, Lionel – Masoneria înainte de apariţia Marilor Loji, Ed. Nemira, 2014.

 

 

Note
1 Credinţa într-o Entitate absolută (Unul, Zeul unic – conştient de sine), credinţa într-o ordine universală impusă de o voinţă atotputernică (ordine ce poate fi cunoscută de către om prin iluminare şi metodă geometrică) şi, în fine, credinţa în imortalitatea Sufletului suprem din care o infimă parte sălăşluieşe în fiinţa umană ca lumină interioară.
2 Marele Arhitect al Universului, cum spun francmasonii în prezent.
3 Încă de la început, Academia a fost destinată formării unei elite care să deţină competenţe în exercitarea actului politic; pe lângă acumularea de cunoştinţe, cursanţii parcurgeau aici un veritabil program de fortificare a caracterului cu accent pe conturarea unui profil etic corespunzător menit să contrabalanseze puterea cu înţelepciunea.
4 În epoca post-elenismului s-a evidenţiat un important promotor al doctrinei iniţiatice: Apollonius din Tyana – contemporan cu Iisus. Cunoscut pentru viaţa sa ascetică exemplară dar şi pentru faptul că avuseseră un contact consistent cu yoghinii indieni, Apollonius a propovăduit cu ardoare pithagorismul în întreg Imperiul roman şi a săvârşit numeroase acte de taumaturgie; el avea o capacitate deosebită în a influenţa mulţimile şi în discursurile lui publice, sublinia deosebita importanţă a respectării unor standarde etice riguroase, critica lipsa de preocupare pentru igienă, explica importanţa miturilor şi îndemna la reluarea vechilor ritualuri sacre.
(Johnsen, pp. 139-142)
5 Pentru a caracteriza această stare, David Bohm va utiliza, în vremurile noastre, sintagma realitate înfăşurată.
6 Această calitate miraculoasă – denumită generic conștiință începând cu secolul al XIX-lea – a fost considerată a fi o capacitate specială a creierului uman, menită a reflecta realitatea cu ajutorul gândirii.
7 Cetatea dobândiseră, la începutul secolului al V-lea î.e.n., o importanță militară și economică deosebită în zonă.
8 Denumite mai târziu bresle sau ghilde.
9 Dintre aceşti autori menţionăm pe John Aubrey (1626-1697), Gottfried Joseph Gabriel Findel (1828-1905), William Ravenscroft (1848-1917) etc.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg