Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Premiere noi la Naționalul clujean

Piesa Playlist de C. C. Buricea-Mlinarcic a fost pusă în scenă de Tudor Lucanu, care a semnat și scenografia ingenioasă, economicoasă, cu scenă rotativă și planul doi destinat vizualului de tip mass-media. Soțul, soția și fiica străbat etape diferite, de la regimul Ceaușescu la așa-zisa revoluție eliberatoare, în care monstruosul personaj devine mass-media manipulatoare, zgomotoasă și găunoasă. Fostul securist și-a găsit preocupări umanitare și apare la TV cu aceeași morgă agasantă. Excelent actorul Adrian Cucu în rolul securistului semidoct, cu zâmbetul tâmp și libidinos. Vizualul invadează, oamenii butonează, schimbă registrele, cu o nerăbdare ce frizează absurdul. Fata a plecat în străinătate, unde angoasele au copleșit-o, de aceea le trimite părinților o casetă video în care îi acuză de carierism, lașitate, suficiență. Le spune că „aveți prea multe convingeri, așadar nu aveți niciuna”. Că sunt ca un playlist, unde armonia lipsește. Că „l-ați dus pe bunicul la azil să nu-i vedeți agonia, însă asistați nepăsători la agonia lumii”. Un final acuzator, care devine în mod ostentativ moralizator, didactic. Tineretul ar fi acel pământ lăsat necultivat, liber (un geotop), care se opune prelucrării și stilizării excesive, cu alură de hibrid artificial. Sânziana Tarța (fata) e credibilă, dinamică, revoltată, ajungând la lacrimile finale ce invadează ecranele laterale ale scenei. Emὃke Kato – de la Teatrul Maghiar Cluj – e mai mult decât potrivită și magnetică, aducând un umor distilat în dialogul cu Ovidiu Crișan – echilibrat, dezinhibat, cu acele nervozități voit reținute. Debutează pe scena clujeană Mihai Florian Nițu într-un rol pitoresc, episodic, de care se achită cu brio. Matei Rotaru e debordant în rolul moderatorului-caracatiță, omniprezent, purulent și insinuant. În concluzie, o piesă de tip clasic, atent modernizată prin regie și scenografie, cu umor spontan, care duce gradat spre drama prezentului distorsionat.
Premiera piesei Portocala mecanică a fost așteptată și mediatizată. Anthony Burgess (1917-1993) a scris romanul distopic în 1962, iar Kubrick a realizat filmul omonim în 1971. După 45 de ani, filmul e proaspăt, fără fisuri, mereu actual. La început (despre film e vorba) asistăm la ultra-violențe, în decor suprarealist. Alex și prietenii săi nonconformiști poartă pălării și beau lapte din pahare mari. Argou specific, curse nebunești cu mașina, o lume futuristă și nebunia dusă la extrem. Totul pe muzică aleasă: Beethoven, Rossini, Purcell. Partea a doua înseamnă spălarea creierului lui Alex, care acceptă să devină cobai ca să scape de jungla din închisoare. La centrul medical el învață să fie bun. Numai că posibilitatea opțiunii e anulată. El nu mai poate face o alegere morală. E lăsat liber – un miel între lupi. Apoi începe manipularea, mai ales politică. Guvernul trage foloase, trimite flori etc. Alegoria e perfectă, dureroasă.
Spectacolul de la Teatrul Național din Cluj e regizat de Răzvan Mureșan, care semnează și decorul. Pentru mine spectacolul a însemnat o decepție totală. Întreg orizontul meu de așteptare s-a prăbușit la vederea acestui spectacol însăilat, încropit, penibil. M-am tot întrebat cum un regizor atât de bun, care a semnat regia la Richard se interzice sau Spectatorul condamnat la moarte ori Arta terorii a acceptat un hibrid neinspirat, expediat, plin de clișee fumate. Cum a acceptat intruziunea mediocrului în arta sa elaborată? O pedalare în facil, o lipsă acută a organizării scenice, cu artificii neinspirate. Ca să nu mai vorbesc de cele trei ore de spectacol… De la acel climax instaurat de Ionuț Caras, care se adresează spectatorilor (acolo putea fi finalul), se continuă cu scene plicticoase, inutile, subînțelese, care scad și mai mult ritmul. Iar Alexul lui Cristian Grosu nu poate convinge, nici gașca lui. Grosu se străduiește în gol, frizând un manierism accentuat (da, șarpele era adevărat, dar nu aduce nimic concludent pentru demersul scenic, ci se înscrie în acel captatio benevolentiae pentru spectatori). Decorul pare interesant, cu cei cinci piloni fosforescenți, cu imagini, dar asta nu salvează lipsa empatiei cu spectatorul avizat, pretențios. Scenele de sex mimat – Alex și cele două tinere – au lungimi care trimit spre captarea unui public sub nivelul artistic. De ce, oare, a trebuit ca preotul să aibă porniri de gay? Ca să se caricaturizeze în stil ceaușist o minoritate? Trebuia atras publicul la spectacol, aici e compromisul incredibil al regizorului. Există scene expediate, grupuri statice, lipsa unei senzualități veridice, deruta unor actori. Am reținut doar prestația lui Ionuț Caras și Matei Rotaru și Ruslan Bârlea (mai ales în rolul cerșetorului). Atât. Am sesizat scene de amatorism irelevant. Iar violența din prima parte continuă paradoxal cu o violență a tratării regizorale, tradusă în șocuri emoționale negative. Ce mai poate fi reparat pentru următoarele reprezentații, dacă premisa e găunoasă? Măcar să se atenueze deruta unor actori, care nu găseau locurile potrivite pentru a ieși din scenă.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg