Simona Sigartău
Singuri sub râsetele unei familii perfecte
Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2024

 

 

Consideră-te privilegiat, nene, mi-am zis în sinea-mi nițel zdruncinată, pentru că ții în mână (eram în librărie) un volum de debut despre care se spune, pe coperta a patra, că ar conține „nenumărate versuri memorabile”, având „(și) potențialul unui thriller psihologic”. Hmm… Vor fi fiind și amiciții între poetese, dar prezumptiva generozitate atinge fulminanța, când nu-ți mai rămâne decât să taci mâlc, pe punctul de-a renunța să achiziționezi volumul: întrucât vei fi… constrâns să-l cetluiești în superlative, când mai amușini și constatarea de ici șa : „Rar am citit o carte de poezie care să mă țină într-un asemenea hal cu sufletul la gură”. M-am simțit, totuși, oarecum provocat, de nu chiar persiflat ca lector poezistic, așa că am pus volumul în ghiozdan, cu un gest nu lipsit de o flecușteață de ăă… delicatețe nițel zgrumțuroasă. Acasă, deschid cartea cam pe la mijloc, cum fac de obicei și dau peste un poemuc intitulat „Porumbeii ciugulesc trotuarele din Bergen”, taman, aș zice, pentru a ne deturna atenția de la problema familială (de cuplu) a autoarei: în care „răbdarea și acceptarea ” cam au de suferit, așa că profit ca un intrus zevzec ce sunt și-mi extrag titlul recenziei chiar de-aici. Mă dumiresc cum e cu „plecările astea definitive” și observ autoironia (relativ) imprecisă a poetei, ca și cum mi-ar (ne-ar) face cu mâna dintr-un tren al abandonului lexical-metaforic și-al incongruenței sentimentale, într-un echilibru al piruetelor semiotic-instantaneice de bun augur: „sunt doar o fântână secată cu mine înăuntru și ți-e frică să cobori/ iar eu am nevoie de o mână care nu tremură pe funie” (pag. 66). Chiar titlul volumului este un condens tematic, despre atâtea și-atâtea întâmplări, vrute și nevrute, făcute și nefăcute, pozitiv-intruzive sau negativist-corozive din așa-numita (pe vremuri) „celulă de bază a societății”. Perfecțiunea, desigur, nu-i în acest intimist context decât o anume „tezistă” figură de stil. Cum poeta Sigartău ne convinge, de altfel, prin pregnanța și profunditatea confesiv-mărturisitoare a poemelor sale. Are o anume directețe și un firesc intrinsec al versurilor, care nu par istovite de propria lor narativitate, pentru că poeta nu se ferește de adevăr și nu își menajează lăuntricitățile intens încercate: „eu am fost un copil iubit/ dar părinții mei nu au știut că îmi vor lăsa moștenire/ o simplă nevoie de a vedea cum viața asta trece, […] dar mama a lăsat în brațele mele toată tristețea ei/ și când a venit pe lume fiul meu,/ nu am știut cum să smulg de pe sfârcuri/ loialitatea/ așa că mi-am hrănit fiul/ și l-am făcut frate cu teama de viitor” (Paradox). Pe de altă parte, poate că ne jenăm un pic de niște expozeuri strict feministe, deși în sinea noastră de sex opus cam… mustăcim, dar e problema poetei, realistic vorbind, să pună accente mai epidermice sau mai… abisale pe propria franchețe mărturisitoare, din arealul unei onticități fragilizate cu recurențe specifice : „și să ne explice cineva cum putem trăi liniștite/ când auzim constant că ai noștri sunt mândri de noi/ (pentru că avem note bune/ și ne ținem pantalonii pe noi/ nu purtăm fuste scurte/ și nu stăm noaptea la petrecerea aia la care colegele noastre/ beau și se fut)/ […] în camera cea bună, pe raftul de sus a tronat virginitatea mea/ și nu am știut decât că e condiția fericirii/ și la un moment dat a venit viața și m-a izbit și am trăit și am gustat/ și mi-a fost greață și am plâns și am vrut să mor […] ați avut în casă o fecioară/ și asta e o ispită mare, diavolul se svârcolește când e în casă/ așa mare taină” (încercări). Mde, cu tainele nu e de glumit.
Nu sunt puține încercările (mai mult sau mai puțin familiale) la care ne face co-participanți Simona Sigartău prin volumul ei de debut; de altfel, până la 30 și de ani acumulase o experiență de viață, căreia talentul din dotare i-a permis să prindă contur și expresivitate literară, poeticească. Cum e, de pildă, cea din poemul de la pagina 44, cu munca (în stare de graviditate) dintr-un depozit, în Anglia, o descriere, în culori tari, a unei stări de fapt, tensionate. Cum e și firesc, memoria, autoreferențialitatea și „cazuisticile” de rigoare consubstanțializate în poeme, conferă volumului acea aliură de „thriller psihologic”, de care aminteam (prin cineva) la început. Cu personaje-eroi care sunt fetița, bunica, mama, iubitul, femeia gravidă, apoi mamă copleșită de responsabilități, și, nu mai puțin, în varii intercondiționări, condiția profesională (de dascăl) și socială a femeii, femeia care știe să rabde, cu exasperare, să-și asume trăirile, dar care este, de cele mai multe ori, o luptătoare. Nu își disimulează furia și revolta, dar nici bucuria și bunătatea, când e cazul, chiar dacă simte fiori pe șira spinării: „În cinstea poeziei tale/ Am strâns din pumni și am urlat/ Și am crezut că tu ești vocea mea/ Și am aruncat peste tine osanale/ Și am vrut să fiu ca tine./ Toată frumusețea mea a stat la picioarele oboselii tale/ […] Dar iată/ Toată puterea mea e trântitul unei uși/ Vino și spune-mi cum faci/ […] Minte-mă și convinge-mă că există mereu ceva mai presus// de pantoful care se șterge de tine/ Ceva mai presus de șușotelile binevoitorilor/ Și mai ales spune-mi câte ode primești pentru această mare/ mare mare putere?” (Celei care nu părăsește corabia). Cred că poeta Simona Sigartău ne-a dovedit că, de fapt, poate ieși din acel „cerc” (și) fără „să urle și să lovească”, poezia fiind pentru fenomenele psihedelice ale ființei un paratrăsnet binevenit și izbăvitor.