Spectacolul începe cu o scenă vizuală de impact, bine gândită, care m-a trimis imediat la poezia lui Marcel Mureşeanu Celula goală. O scenă axată pe simbolistica vestimentației. Cei şase-şapte actori sunt îmbrăcați în negru, numai Ionuț Caras, neprihănitul K., e drapat într-o cămaşă albă. Iată şi versurile poetului clujean amintit mai înainte:
Toți judecătorii sunt îmbrăcați în negru.
Toți avocații sunt îmbrăcați în negru.
Toți grefierii sunt îmbrăcați în negru.
Toți procurorii sunt îmbrăcați în negru,
doar adevărul e îmbrăcat în alb,
dar el nu are ce căuta acolo!
Costumația semnalizează din start proporția halucinantă a conflictului și a dramei. Apoi, agresat de agenți dubioşi, K. începe să se zvârcolească întocmai aşa cum se cațără pe pereții realității gângania monstruoasă din Metamorfoza. E spaima celui captiv, îndrituit a-şi explica în fața unei instanțe supreme existența larvară, marginală, proprie unui slujbaș mărunt, prins în angrenajul unui sistem diabolic, birocratic și justițiar deopotrivă. E culpabilizată viața unui ins singuratic, dubios, meschin, dușmănos (în ochii colectivității). Şi asta până la sfârşitul spectacolului, când, împins de împrejurări şi acuzații stranii îşi acceptă sentința şi moare „ca un câine”. Ca un câine sau ca un om învins de un sistem judiciar aberant, criminal?
Regizoarea Mihaela Panainte abordează subiectul romanului dintr-o perspectivă crud realist-carnavalescă, la limita suportabilului. E o viziune sobră, nu sumbră, diluat coşmarescă, de o mare unitate regizorală, în care nu lipsesc intruziunile parabolice, fireşte, ca nişte felii de esențializare a limbajului ce saltă în umor negru cele mai importante momente ale acțiunii. Decorul lui Helmut Stürmer e sobru şi el, sugerând recluziune şi ostracizare: scări verticale şi oblice din fier, plasă de sârmă, birou sluțit cu sertare inegale, fundal cu figurine uriaşe pictate ca la bâlci (cam ieşite din context) şi reflectoare orbitoare.
Cadrul neomenos e creat. Agresiunea asupra fragilității (fizice şi morale) a lui K. poate începe. Şi personajele nu contenesc să se năpustească asupra lui până în finalul voit scârbos, când i se face (la propriu) disecție. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanță cu problematica narațiunii kafkiene. În treacăt fie spus, extincția în secvența de un naturalism frust din final putea să lipsească. Muzica lui Şerban Ursachi însoțeşte şi amplifică în mod frisonant strădania eroului de a se disculpa, de a-și apăra intimitatea și demnitatea călcate în picioare. E o muzică hârşită, nemiloasă, crudă, care vine din străfundurile unui labirint al căutărilor. Dramatizarea romanului, realizată de Mihaela Panainte şi Daniel Ilea, sintetizează materia prozei în scenele-cheie derulate ca momente de întâlnire cu personajele-cheie respective. Calvarul lui K. începe cu cei doi agenți şi continuă într-un lanț de confruntări umilitoare şi provocatoare în egală măsură: cu Doamna Grubach (Elena Ivanca), cu Spălătoreasa (Angelica Nicoară), cu Unchiul lui K. (Radu Lărgeanu), cu Domnişoara Bürstner (Anca Hanu), cu Domnul Block (Adrian Cucu), cu Avocatul Huld (Matei Rotaru), cu Leni (Patricia Brad) sau cu Pictorul Titorelli și Aprodul Curții (Cristian Grosu). Eroul parcurge un maraton de încercări şi eşuează lamentabil la fiecare dintre ele, consimțind tacit la verdictul final. Ionuț Caras e tot timpul pe scenă, devoalând fețele personajului prins în picaj absurd de la statutul lui de om respectabil în cadrul societății. Epuizant jocul lui, dar şi penetrant în psihologia personajului. Actorul pune în evidență neputințele, dar şi strategiile eroului de a accede la maşinăria infernală judiciară care calcă în picioare omul şi sensibilitățile lui. Peste tot supliciul îndurat, când şi speranțele eroului ajung la limită, vine Adrian Cucu (din sală) şi rosteşte într-un stil foarte personal, clovnesc, magistral, inconfundabil, monologul În fața legii. Momentul e foarte bine ales şi sala rămâne mută. Spectacolul putea să se încheie aici. Luptele cu stihiile justițiare au fost explicitate, zbaterile eroului motivate. Dar regia propune detalii, uneori excedentare, ieşind din sferele sobrietății impuse ca măsură coagulantă a discursului. Ușor redundantă mi s-a părut supradimensionarea la modul burlesc a misterului sexual insinuat la un moment dat prin capetele şi mâinile actorilor (se pare, excitați) ce ies din panourile pictate ca la bâlci și grohăie animalic. De mare efect e contribuția lui Matei Rotaru în avocatul-zbir. El are statură şi biciuşcă de dresor de circ cu care şfichiuieşte dominator pe la urechile clienților. Un veritabil deținător al dreptății, al adevărului, al “legii”. El e „în lege” și o folosește cum vrea, în vreme ce sărmanul K. rămâne mereu în afara ei.
Din multele fantezii teatrale (unele dansante) văzute, inspirate din proza lui Kafka, Procesul pus în scenă de Mihaela Panainte la Naționalul clujean mi se pare cel mai apropiat de spiritul cărții, cel mai solid construct scenic din ultimul timp.