Una dintre amintirile mele cele mai puternice legate de evenimentele din decembrie 1989 e următoarea. Era ora prânzului, pe 21 decembrie; la biroul de lângă fereastră profesorul Ilie Pârvu stătea aplecat, corectând șpalții tocmai veniți din tipografie la primul volum al cărții sale Arhitectura existenței. Am intrat în încăpere și i-am spus că trebuie să se fi întâmplat ceva în piața în care avea loc mitingul, pentru că Ceaușescu a fost nevoit să-și întrerupă brusc cuvântarea, iar transmisiunea tv era și ea blocată. S-a ridicat, ne-am apropiat și ne-am îmbrățișat: am știut amândoi că în acea zi regimul de până atunci se prăbușea. Pentru mine acel moment este de neuitat și dintr-un alt motiv. Aveam convingerea că noul început care se profila nu era numai speranță, ci și certitudine. Căci pe masa de lângă noi așteptasă ajungă în spațiul public una dintre marile cărți ale filosofiei și ale culturii române de azi.
Până atunci, în anii ‚70 și ‚80, profesorul Ilie Pârvu ajunsese deja să fie recunoscut (alături de o altă personalitate imensă: profesorul Mircea Flonta) ca reper al unui mod nou de a face filosofie în spațiul nostru cultural, care se conturase în Facultatea de Filosofie a Universității din București. Nou în raport nu doar cu anii socialismului de până atunci, ci și cu o anumită tradiție de la noi, îndreptată mai degrabă către speculație și către eseu. E vorba de o filosofie făcută cu instrumente riguroase și realizată într-un chip analitic, în care argumentul este piesa centrală, iar construcția teoretică este esențială; în care racordarea la realizările paradigmatice ale științei contemporane și la interpretările acestora este o asumpție fundamentală.
Publicase deja cărți care lăsaseră urme de neșters. Domeniul său era cel al teoriei cunoașterii științifice (al “epistemologiei”). Publicase analize ale principalelor abordări din epistemologia contemporană, antologii cu texte exemplare; iar cartea sa Introducere în epistemologie (1984) a rămas până azi unică prin profunzimea cercetării și prin amplitudinea argumentării. În ea se găsea însă și altceva: semnele unei iminente elaborări filosofice de amploare, care trece mult dincolo de reflecțiile epistemologice, având la temelie un mod cu totul specific de construcție teoretică. Iar prima întrupare a acesteia e tocmai cartea pomenită la începutul acestor rânduri: Arhitectura existenței (1990). Ea (întregită de un al doilea volum, publicat în 2001 cu subtitlul Teoria elementelor versus structura categorială a lumii) înfățișează o complexă construcție ontologică, probabil cea mai profundă și cu bătaia cea mai lungă produsă în spațiul nostru cultural în ultima jumătate de veac.
E vorba de o ontologie structurală. Profesorul Pârvu oferă, în contrast cu ontologiile tradiționale, de ordinul întâi, care au ca reper lucruri sau evenimente, o ontologie de ordin mai înalt, în care structurile sunt recunoscute ca ontologic primare. În acest cadru ideea filosofică de realism obține un nou conținut; ea se constituie plecând de la recunoașterea și utilizarea unui mod specific de a teoretiza, pe care – argumentează el – îl putem detecta în miezul unora dintre cele mai semnificative constructe științifice contemporane. Teoriile structurale sunt definitorii pentru știința actuală; iar filosofia nu poate să le ignore, ci dimpotrivă trebuie să detecteze și să încorporeze caracteristicile lor de adâncime atunci când speră să vorbească în genere despre existență, în particular pentru a elabora felul în care «existența ca totalitate», atât de dorită de filosofi, este posibilă ca un concept constructiv.
Cărțile profesorului Pârvu sunt generoase, oferindu-ne astfel de reconstrucții teoretice din domenii diverse, precum știința naturii, morala sau filosofia socială și economică. Odată ce pătrundem tot mai adânc în detaliile de o complexitate uluitoare ale acestor reconstrucții se naște o imagine nouă a lumii noastre, care se dovedește unitară prin structurile ei. Pesemne că această implicație este caracteristică și este suficientă pentru modul în care facem filosofie astăzi. Cred că, dacă în încercările de a identifica punctele de forță ale filosofiei românești din ultimele cinci decenii trecem dincolo de zarva populară și ne oprim la lucrările publicate de autori ca Ilie Pârvu, abia atunci putem spera să ajungem la contribuțiile cu adevărat remarcabile.
Profesorul Ilie Pârvu este o persoană discretă. Nu îl întâlnim în spațiul public, deși este fermecător în discuțiile în care intervine în diverse întâlniri academice, dar și în cele cu caracter mai personal. Sunt fascinante argumentele simple dar puternice pe care le oferă, cu căldură și generozitate. Și, definitoriu pentru personalitatea sa, are o cunoaștere, pe care o recunoști de îndată ca riguroasă și comprehensivă, a celor mai noi și mai importante dezvoltări din filosofia contemporană.
Omagiem, în aceste zile, prin profesorul Ilie Pârvu, o personalitate aparte a filosofiei românești, care ne-a oferit o operă împlinită prin întinderea ei conceptuală, dar și prin realizările particulare. Îndrăznesc să cred și să sper că în anii ce vor urma aceasta va deveni mai cunoscută unui public mai larg și – subliniez cu tărie – va fi dezvoltată nu doar de autorul ei, ci și de alți mai tineri cercetători într-ale filosofiei.