I.

 

Tratatul asupra imaginativului uman își propune să facă o sinteză dar și să dezvolte ideile desfășurate în trei lucrări fundamentale pentru teoria imaginativului poietic rațional aprioric. Aceste lucrări sunt apărute la Editura Tribuna între anii 2021 și 2022, respectiv: Eseu asupra structurii imaginativului uman (2021), tradusă în italiană la Morlachhi Editore U.P. în Collana Zetema di ricerca filosofica și considerată în Peninsulă „cea mai bună carte străină apărută în Italia în 2021”, premiată în acest sens; apoi Eșecul gîndirii calculatoare și reafirmarea metafizicii (2022) și Între spirit și spadă (2022).
Sigur, este aproape straniu cum într-o perioadă grevată de lipsa de viziune și creație aproape unanimă, de cărți apărute mai mult ca referate de lectură, o abordare filosofică nouă cum este cea de față este posibil să apară într-o cultură care nu se califică a fi una a ideilor originale. Or, teoria imaginativului uman vine să spargă acest clișeu și să dezvolte o filosofie originală care nu se revendică din nici un curent filosofic anterior, nici în spiritualitatea românească și nici în cea de aiurea.
Creativitatea în gîndire nu pare să fie o virtute românească, drept dovadă stînd mentalitatea și situarea opozitivă cu lumea, mimetică, plină de conformism, imitație și de lipsa verticalității și a gîndirii libere asumate. Acest fapt este vizibil atît la nivel cultural cît și la nivel politic și social.
De aceea, apariția unei astfel de concepții, o teorie a cunoașterii novatoare, a șocat mediul cultural românesc dar, în același timp, a permis unor voci autorizate și deschise, poziții critice excepționale. S-a scris mult, extrem de mult despre concepția noastră filosofică și s-a scris cu o deschidere și acribie impresionante.

 

II.
Văzută ca o nouă teorie a cunoașterii (N. Iuga) dar și ca o construcție conceptuală cu rol „[…] ordonator, organizator al conținuturilor, un construct intelectual care îndeplinește rolul atractorilor din modelele dinamice ale haosului, stabilind (prefigurînd, conturînd) comportarea unui sistem sau constituind un centru de atracție pentru respectivul sistem. Într-un spațiu cultural în care prin termenul filosofie românească se înțelege mai degrabă o Weltanschauung românească – un sistem haotic, dezorganizat, supus diferitelor tipuri de perturbații din exterior – Mircea Arman își asumă lansarea unui concept-atractor intitulat capacitate imaginativă, în măsură să explice funcțiunile creative pe alte coordonate decît cele ale imaginației, capabil să dea seama de puterea de a crea ex nihilo […] pe care îl propune conștient de întâietatea lui […]” (Adrian Lesenciuc).
Structura imaginativului uman vine ca o teorie a cunoașterii în care rolul fundamental îl deține capacitatea creativă umană ca modalitate de raportare și valorizare a lumii. Capacitatea imaginativă umană, ca sediu al capacității creative de natură apriorică, este un dat al umanului care aparține lui și numai lui. Astfel, omul este capabil de a crea lumi posibile raționale, pe care le înțelege în raport de categoriile fundamentale ale posibilității cunoașterii date de cele patru categorii esențiale: cantitatea, calitatea, relația și modalitatea, dar și de existența apriorică la nivelul acestei capacități imaginative a celor două elemente fundamentale care fac posibilă cunoașterea: timpul și spațiul, înțelese kantian ca apriorisme ale sensibilității. Imaginativul poietic rațional aprioric – termen pe care îl vom folosi mereu în două accepțiuni – este agensul care face posibilă sintetizarea datelor realității creative la nivelul sintezei transcendentale, care se face posibilă chiar la acest nivel al imaginativului poietic rațional aprioric care dă structura imaginativă a realității văzute ca lume. Această capacitate este responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere a omului care se situează, în mod originar, opozitiv cu realitatea ici-colo contingentă și, prin această capacitate imaginativă poietică apriorică, asupra căreia va acționa imaginativul poietic rațional aprioric, va crea lumi posibile raționale și lumea așa cum o înțelege fiecare individ în parte și cum eul particular dar și cel general-conceptual se raportează la aceasta. În acest fel, omul re-creează realitatea disponibilă transcendent și o valorizează la nivelul imaginativului poietic rațional aprioric pe care de această dată (cum vom proceda mereu) îl folosim pentru a numi imaginativul uman ca structură generică. Fără această valorizare imaginativă prin intermediul subiectului uman al cărui fundament este numita capacitate poietică apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric în sens de agens, construcție care, vom vedea, implică totalitatea categoriilor și a judecăților posibile dar și a rațiunii care nu are un rol regulator, ca la Hegel, ci unul intrinsec și privește valorizarea creativ-rațională a realității și a lumii, obiectualitatea, realitatea, posibilitatea, adevărul și implicit ființa și care fără ea ar fi „me on ti”.

 

III.

 

Ceea ce este vădit curios în structura imaginativului poietic rațional aprioric în sens generic este că dincolo de generalitatea sa extremă cuprinde și posibilități subsecvente ale acestuia, care sunt date de percepția apriorică a spațiului și timpului, înțelese în sens kantian ca intuiții sensibile pure dar cu caracter specific dat de cultura în care individul se manifestă. Vom decela în acest sens lumile posibile raționale ale elinilor, ale europenilor dar și ale orientalilor, cu marile deosebiri culturale date de percepția imaginativă a timpului și spațiului. În funcție de aceste elemente pot fi judecate nu doar creațiile culturale, științifice și civilizaționale, dar și mentalitățile și caracteristicile istorice ale spiritului specific și ale faptelor istorice concrete. Astfel va fi analizată realitatea și lumea în întreaga sa diversitate. Prin urmare, spre deosebire de animalul simbolic al lui Ernst Cassier, animalul imaginativ este mai originar, mai adecvat și mai acoperitor la nivelul istoriei spirituale și obiectuale a umanității (N. Iuga).
Din acest motiv, lucrarea în discuție este împărțită în două mari secțiuni, respectiv secțiunea teoretică în care este dezvoltată teoria imaginativului poietic rațional aprioric sub aspectul său generic și una practică în care această teorie vine să pună în aspect, să decripteze, cele mai importante dezvoltări spirituale umane și să le valideze la nivelul ființei ca adevăr.

 

IV.

 

S-a pus întrebarea: este adevărul suficient pentru a acoperi întreaga arie a manifestării ființei? (Andrei Marga, Stăpânirea complexității, Ed. Creator, 2023,
cap. Imaginativul-cheie de boltă, pp. 304-315). Răspunsul nostru nu poate fi decît afirmativ. Si iată de ce:
Pe de o parte, întreaga istorie a spiritului, ne place sau nu, are în centrul ei adevărul. Începînd cu marile religii și pînă la marile sisteme filosofice adevărul ca ființă și ființa ca fundament al adevărului ocupă locul central al preocupării spirituale a umanității. Abordări precum cele ale neomarxistului Jurgen Habermas și a întregii școli materialiste de la Frankfurt sunt marginale și fac trimitere la filosofie ca vector al schimbării sociale. Această abordare nu este doar ilegitimă ci este și falsă, teoria comunicării și celelalte teorii marxizante ale corifeilor Școlii de la Frankfurt găsindu-și întemeierea doar în viziunea materialistă și socială a acesteia. Eforturile lor sunt remarcabile dar din punct de vedere a gîndirii filosofice autentice sunt, în opinia noastră și doar a noastră, puțin semnificative.

 

V.

 

Astfel, pentru a vedea ce este constitutiv pentru gîndirea filosofică autentică din antichitate și pînă în prezent, vom face următoarele considerente succinte:
Pe de o parte, filosofia ca gîndire originară dorește să pună în aspect realitatea în întregimea ei, obiectualitatea în întregimea ei, și să le valorizeze. Ea se va raporta mereu la adevăr înțeles ca adevăr al ființei. În acest sens, încă de la Tales la Parmenide sau Heraclit, pînă la Kant și Hegel sau Heidegger, filosofia, sau gîndirea autentică, este drumul adevărului. Cum spuneam, și marile religii de la Buddha la Christ au ca fundament al lor adevărul ca ființă, mai mult, ca manifestare a divinității, de aceea „Eu sunt calea și adevărul” cum spunea Isus.
Pe de altă parte, filosofia ca gîndire autentică și nu ca „știință de catedră” va avea ca obiectiv devoalarea rațională a lumii și a realității văzute de noi drept manifestări creative ale imaginativului poietic rațional aprioric.
În filozofie, văzută ca gîndire autentică, logosul ca manifestare a adevărului și ființei va căuta cu necesitate principiul, cauza și rațiunea. Crearea de realitate poietică subsecventă, particulară, ca în cazul științelor, nu este suficientă pentru filosofia ca gîndire autentică. De aceea, la modul originar, filosofia nici nu poate fi subordonată științelor și gîndirii științifice. Că acest lucru s-a întîmplat în ultimul secol este dovada „orbirii filosofilor”. Ei nu au înțeles că știința și gîndirea științifică autentică sunt aplecate doar pentru a găsi principii și cauze ale fenomenului particular și nu pot subordona gîndirea filosofică autentică, care se raportează doar la generalitatea fenomenului și a realității ca atare, pe care trebuie să o reducă la principiu, respectiv la adevăr și ființă. Toate celelalte abordări subsecvente, așa cum este teoria comunicării la Habermas, sunt abordări de tip științific, inadecvate gîndirii filosofice originare.
Pe de altă parte, trebuie să vorbim, în cazul gîndirii filosofice autentice, de scopul acestei gîndiri, scop care diferă fundamental de cel al științei și al scopului ei, fapt pe care întreaga pleiadă a gînditorilor marxiști și neomarxiști l-au ignorat.
Încă Aristotel, cum vom demonstra pe larg în cuprinsul lucrării de față, atribuie filosofiei un rol theoretic, adică contemplativ, scopul ei fiind adevărul în sine, ceea ce este egal cu ființa în sine fără a se raporta la aspectul de utilitate practică. Acest rol este al științei.
Filosofia, sau gîndirea autentică, nu are drept scop utilul pragmatic ci ea se raportează mereu la gîndirea theoretică (contemplativă) a adevărului. Acesta este și motivul pentru care considerăm adevărul elementul central al oricărei gîndiri filosofice, celelalte abordări fiind, repetăm, me on ti!
În această situație, filosofia imaginativului uman acoperă întreaga gîndire umană creativă dar și analitică în diversitatea sa, dar conferă aspect de filosofie doar gîndirii grecești și europene. De aici insistența noastră asupra acestora.
Și întrucît nu ne interesează deloc halucinațiile progresismului, dar nici teoriile, de această dată serioase și bine fundamentate științific, sociologic, și nu filosofic, ale neomarxiștilor, vom afirma că apariția filosofiei în spațiul grec și european nu este un miracol ci o caracteristică specifică a imaginativului poietic rațional aprioric elin și european, mai puțin înclinat spre fantasmă, miracol și religie, ceea ce nu se poate afirma despre gîndirea orientală sau a celei care afirmă negritudinea.
De aceea spunea Aristotel despre filosofie că este divină, pentru că ea duce la cunoașterea Divinității care este contemplarea totală și dezinteresată a adevărului. Prin urmare, încă în gîndirea elină, adevărul este asimilat ființei supreme, a valorii supreme și a scopului ultim al gîndirii autentice. De aceea afirma undeva Aristotel că științele sunt mai utile decît filosofia, dar filosofia este mai Bună decît toate la un loc1.
Tratat asupra imaginativului uman se constituie într-un demers care cheamă filosofia la originea și utilitatea sa, iar teoria imaginativului poietic rațional aprioric vine să completeze carențele de cunoaștere manifeste încă în filosofia idealistă germană. S-a spus, cu multă întemeiere (Andrei Marga, Stăpânirea complexității, Ed. Creator, 2023, cap. Imaginativul-cheie de boltă, pp. 304-315 ), că cercetarea noastră revine la premisele deja puse de idealismul german. Și este natural acest lucru, cîtă vreme filosofia nu se supune gîndirii de tip științific și formalizant care nu duce gîndirea autentică nicăieri ci o împarte, cu „briciul lui Ockham”, într-o cercetare inautentică a particularului.
Sigur, cercetarea noastră, care pune creația filosofică, literară sau de altă natură înaintea analizei matematizante, poate fi privită ca o întreprindere riscantă în acest secol în care știința devenită tabu intelectual nu face decît să-și arate, de cele mai multe ori, neputința. Și, desigur, filosofia noastră este aplecată spre timpul pe care îl trăim și deconspiră toată abordarea falsă și deșucheată, malignă și degenerată a realității din modelele matematice virtuale, dar arată și tarele uriașe ale unei gîndiri dezumanizate și dezumanizante a realităților virtuale, care duc spre cel mai primitiv mathusianism și spre negarea esenței a ceea ce s-a chemat, multe milenii, Om și creație umană. Odată cu tehnica informației, ne întoarcem la omul peșterii. Filosofia, dar și literatura și arta, fiind acte de conștientizare și revelare a adevărului, au misiunea de a împiedica, prin conștientizare, acest lucru.

 

(Din lucrarea Tratat asupra imaginativului uman aflată sub tipar)

 

 

Note
1 Metafizica, A2, 982 b 28 sqq.