Ajung la Toledo noaptea, motiv pentru care nu pot să văd mare lucru din oraş, afară de câteva străduţe înguste şi nu tocmai bine luminate. Niciun trecător la orele 3 din noapte; doi taximetrişti stau totuşi de vorbă sub un felinar a cărui lumină leşinată le conferă aparenţă de stafii. Oare ce şi-ar putea spune doi oameni, într-o noapte de duminică spre luni, la un colţ de stradă dintr-un oraş adormit? Greu de ghicit.
Hotelul meu se află într-o piaţetă care, constat îndată ce debarc, stă fix la umbra enormului Alcazar. Interiorul se vrea medieval, cu multe note kitch, dar care dau bine în ochii turistului. Chiar la intrare, veghează o statuie din metal, uşor caricaturală, a lui Don Quijote. Însă nu pentru el am venit eu la Toledo. Drumul până aici îl datorez nostalgiei de a surprinde câte ceva din atmosfera în care a trăit ultimul mare bizantin. Este vorba despre Domenico Teotocopuli, mai cunoscut ca El Greco. În plus, un periplu în Peru îmi dezvăluise dualitatea violent contradictorie a civilizaţiei spaniole, care i-a dat pe Sfântul Ioan al Crucii sau pe Don Quijote, dar şi pe Francisco Pizzaro sau pe Hernan Cortez. Dacă primii au visat, crezând în himere şi în Dumnezeu, ceilalţi au distrus în numele crucii şi al aurului. Peru e chiar rezultatul acţiunii lor „civilizatoare”: măreţie colonizată de aventurieri şi călugări, orgoliu suferind al unei mari civilizaţii, silită să se dezică de sine sub zâmbetul fanatic al Marelui Inchizitor. La Toledo, regina Izabela de Aviz şi obscurul căpitan Pizzaro au semnat Capitulaţia, consfinţind oficial ce avea să urmeze: cucerirea şi creştinarea (citeşte nimicirea) imperiului Incaş. Aşadar, sufletul spaniol a fost profund scindat: de-o parte himerele Bunului Cavaler, fervoarea lui El Greco şi extazul Sfintei Tereza din Avila, iar de alta spiritul de aventură, violenţa şi aplecarea spre crimă proprii conquistadorilor. Ştiind că Toledo este un rezumat al întregii Spanii, am sperat să găsesc aici, pe lângă urmele trecerii bizantinului Domenico Teotocopuli, măcar indicii ale originarei scindări lăuntrice spaniole.
Dimineaţa la 9 sunt pe străzi. Ziua este, meteorologic vorbind, minunată. Căldură acceptabilă pentru jumătatea lui august, deşi mă aşteptam la o caniculă ucigătoare. Adie un vânt plăcut, iar cerul este de un albastru prăfos, presărat cu nori alburii, amintind o turmă de oi. Cum ies din hotel trebuie să constat, inevitabil, Alcazarul. Este acolo, străvechi, nemuritor, imens. Pretoriu roman, fortăreaţă vizigotă şi musulmană, palat regal, edificiul se identifică organic cu oraşul. De aceea trecutul i se confundă cu al cetăţii: Toletum – urbe romană, apoi capitală a monarhiei vizigote; Toleitola – oraş musulman, apoi capitală imperială sub Carol Quintul şi Filip al II-lea. Alcazar înseamnă, în idiom arab, caligrafiat desigur Al-Qasr, fortificaţie, iar în Spania există multe oraşe unde musulmanii au înălţat asemenea edificii. Cel pe care-l am în faţa ochilor este de-a dreptul impresionant; îmi ia cam o jumătate de oră să-i dau ocol. După ocolul de rigoare, sunt deja convins că oraşul este într-adevăr din alte timpuri, cu străzi înguste, pavate cu piatră. Mă trezesc, fără s-o fi căutat, în Piaţa Zocodover, de unde pornesc la întâmplare prin labirintul stradal absolut aiuritor. Lucrurile încep totuşi să se lege când îmi dau seama că am ajuns deja la Puerta del Sol, frumos exemplar de arhitectură mudejar. Stilul numit astfel este specific Spaniei, s-a născut chiar aici, la Toledo, şi reprezintă o fericită sinteză între arhitectura dominantă creştină şi elemente ale arhitecturii musulmane. Mai exact, arhitectură creştină, tratată în manieră maură, ceea ce a rezultat putând să fie catalogat drept gotic-maur sau renascentist-maur. Puerta del Sol este prima realizare mudejar pe care o văd şi mă surprinde armonia ei. Nimic stângaci sau greoi, dimpotrivă, o structură zveltă şi bine proporţionată. Elementele maure sunt responsabile cu rafinamentul, în special cele două serii de arce pe sub care se face accesul – unul în potcoavă, înscris în altul ogival. Combinaţia crează un efect vizual remarcabil, ca şi medalionul sculptat de deasupra sau frizele de arce oarbe întrepătrunse din partea superioară.
Ceva mai la vale, Biserica Santiago del Arrabal îşi trădează descendenţa mudejar prin campanila cu aparenţă de minaret musulman. De secol treisprezece, lăcaşul se prezintă ca o alternanţă de piatră şi cărămidă, specific maură, iar decoraţia exterioară ca o succesiune ritmică de arce oarbe dispuse în trei registre. Planul este unul creştin în cruce, cu trei abside; interiorul repetă arcele decorative, cu deosebirea că aici ele formează un singur registru, zvelt şi elegant. Austeritatea lăcaşului nu este întreruptă decât de un altar principal în cea mai bună tradiţie platerescă.
Peste drum de biserică se deschide Puerta Bisagra, cu forma dobândită la jumătatea secolului al şaisprezecelea: două turnuri semicirculare masive, dincolo de care se află o mică piaţă a armelor, iar în partea dinspre oraş două turnuri pătrate, reprezentând de fapt vechea poartă medievală. Poarta îngăduie accesul dinspre nord, unde se întinde o câmpie înaltă, pe care arabii o numeau Saqra, iar castilienii Sagra. Deci Bab-Saqra înseamnă Poarta Sagrei, adică poarta dinspre câmpia cea blondă. Trecând pe sub arcadele sale, părăsesc vechea incintă a oraşului, căutând acel Hospital de Afuera, în care ştiam că voi avea prima întâlnire toledană cu pictura lui El Greco.