Moto: „Nu există reușită ușoară, nici eșec definitiv.“
Marcel Proust

 

 

Proust, un Balzac neobișnuit
Realismul francez nu este ușor de încadrat în date fixe, dacă dorim să-i fixăm exact începutul și sfârșitul, reprezentanții de bază și marile opere literare care îi marchează limitele și momentele considerate caracteristice. Acest aspect se datorează, pe de o parte, suprapunerii curentelor literare, un fenomen evident al secolului al XIX-lea, iar pe de alta se datorează modificării stilului de creație în evoluția fiecărui autor care, influențat la rândul lui de schimbările sociale, a trecut adesea de la un curent literar la altul. A fi realist, ca stil și ca abordare de necontestat în spiritul literar critic francez, înseamnă concret a scrie ca Flaubert. Un Flaubert care, în afară de așezarea cronologică în timp, dar mai ales ca stil și ca mod de creație, se așează perfect între Balzac și Proust, fără a-l copia pe cel dinaintea sa și fără a-l influența în vreun fel pe cel ce-i urmează, dar ajutându-ne să-i înțelegem și să-i așezăm pe amândoi corect în locurile lor.
Evident că explicația de mai sus nu este suficientă. Secolul XIX mai aduce cu el o observație surpriză, definită prin teoriile noi ale lui Bergson, care susțin că intuiția și experiența practică au întâietate în înțelegerea realității în raport cu raționamentul logic. A fost marea surpriză care a revoluționat lumea științifică! Prin operele sale, Henri-Louis Bergson a uimit societatea franceză și europeană a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Iar influența lui Bergson asupra lui Marcel Proust nu putea fi decât una puternică pentru că, pe lângă argumentele filozofice și științifice ale teoriilor sale însușite de scriitor, Bergson a fost mereu în contact cu Proust fiind o rudă a acestuia (căsătorit cu una dintre verișoarele sale, Louise Neuberger).
Din mai multe motive, Proust pare a fi urmașul lui Balzac, chiar dacă realismul literar, în drum spre varianta sa naturalistă, are nevoie în orice analiză serioasă a sa de exemplul lui Flaubert, cel care face, prin opera sa, face legătura între Balzac și Proust. Flaubert a fost contemporan cu Balzac în prima parte a vieții, între anii 1820 și 1850, când moare Balzac, și cu Proust în a doua parte a vieții, între anii 1871 și 1880, anul morții lui Flaubert. Romanele lui Flaubert sunt lecții perfecte de realism, unice și veridice, care surprind la fel de puternic ca cele balzaciene la vremea lor. Și la fel ca opera lui Proust, ulterior. Putem afirma că trecerea de la Balzac, cu ajutorul lui Flaubert, spre autorul Proust, înseamnă o trecere de la romantismul începutului operei lui Balzac spre realismul naturalist prezent în toată opera lui Proust. Flaubert, reperul obligatoriu al realismului, face legătura între cei doi titani ai lumii literare franceze fără a prelua stilul și tehnica de lucru tipică lui Balzac, caracterizată prin imensul ciclu al Comediei Umane creat cu recurența unor personaje, elemente care reapar ulterior și în opera lui Proust. Din acest punct de vedere, Proust pare să-l simtă pe Balzac mai bine ca Flaubert deși el s-a născut după mai bine de 20 de ani de la moartea lui Balzac.
Cu referire la Proust, influențat direct în special de Bergson dar și în general de tendințele naturaliste ale literaturii franceze din secolul XIX, remarcăm mai ales raportarea la teoriile Evoluției Speciilor definite de Darwin și modul de a-și crea personajele după ideile naturaliste, bazate pe particularitățile lor ereditare și ale influenței directe a mediului social în care trăiau. Mai concret, odată cu apariția naturalismului ca ramură dură (sau cinică) a realismului, se va face o separare concretă a „literaturii clasice sau vechi“ de „literatura nouă“. Iar o concluzie imediată a acestor particularități ar fi o izolare a scriitorului de cititorii săi sau o detașare de gusturile cultivate în timp până în acel moment. Scriitorul nu va mai ține cont de vechile reguli literare legate de estetică și nu va mai simți nevoia să comunice cu publicul, ceea ce poate fi asimilat cu nepăsarea sau disprețul prețios și arogant al autorului care îl izolează și îl distanțează de popor.
Scriitorul naturalist devine singuratic. Este o concluzie care i se potrivește de minune lui Proust. E valabil, bineînțeles, și pentru Zola, și pentru Maupassant, dar nu pentru toți. Iar cel mai bun exemplu de scriitor opus naturalismului este Anatole France, un estet și un cititor de texte foarte admirat de cercurile literare la modă. Marcel Proust și Anatole France sunt cele două exemple extreme dar și reprezentative ale curentelor literare, vechi și nou, ale unui secol XIX francez ce oscilează între esteticul vechi romantic și vulgarul nou naturalist. Concluzia este că pentru Proust, un singuratic prin natura sa, naturalismul a apărut ca formulă ideală la momentul potrivit pentru a explica un stil de creație suprapus perfect peste un stil de viață. Proust a trăit cea mai mare parte din viață izolat în casă, iar când își părăsea apartamentul se deplasa doar într-un perimetru redus la cartierul Elysée.
După cum observă istoria literaturii dar și criticii cunoscuți ai perioadei, cele două stiluri, romantic și naturalist, au coexistat și au avut succesul meritat. Dacă ciocnirile de idei vor duce și la unele reacții contradictorii, minore, între autorii aparținând curentelor diferite, confruntări cu adevărat concrete și vizibile au fost mai ales între naturaliști și reprezentanții din vârfurile societății franceze. Pentru că la acest nivel contradicțiile au devenit acute și și-au căutat victoriile începând cu forme diverse de manifestare până la acțiuni interminabile în justiție. Cel mai clar exemplu a fost Procesul Dreyfus1. Acest caz neobișnuit va diviza Franța în două mari tabere politice iar Zola și Proust vor fi printre cei mai vizibili, mai vocali și mai activi scriitori pro Dreyfus, uniți contra unui dușman comun la fel de vizibil, de ferm și de activ: statul francez. Un stat conservator și înțepenit în vechile principii care l-au caracterizat în toate momentele sale de ezitare în fața noului. Marcel Proust a fost, alături de Zola, printre cei mai înfocați apărători ai lui Dreyfus. Lui i se datorează atragerea lui Anatole France în semnarea scrisorii deschise adresate președintelui Felix Faure, în grupul care susținea nevinovăția lui Dreyfus. Viziunea sa liberală a mai fost prezentă și în cazul opoziției contra grupului reprezentanților partidelor de dreapta organizați în Acțiunea Franceză, organizație care susținea ideea imperiului colonial francez și Biserica Catolică. Franța era în plină perioadă de frământări social-politice.
Pare o întâmplare de necrezut sau de neacceptat faptul că Marcel Proust s-a întâlnit, fizic și literar, cu Anatole France. O întâlnire importantă și conflictual-estetic total incompatibilă. Întâlnirea a avut loc în Parisul secolului al XIX-lea, populat bine de o înaltă clasă nobiliară, într-unul din saloanele literare la modă, cel al doamnei Armand de Caillavet, iubita lui Anatole France, cea care le face cunoștință și îi invită să-și prezinte operele. O luptă inegală dacă avem în vedere criteriul literar al textelor elegante sau talentul de a citi în fața unei audiențe de înaltă clasă. Cu siguranță că Proust nu a putut fi un autor ușor de acceptat ca stil în cercurile pariziene, pline de admiratoare de literatură estetică și nici un cititor atractiv. În niciun caz nu putea fi un învingător într-o astfel de întrecere tocmai cu Anatole France. Textele lui Proust erau supraîncărcate, plictisitoare și în plus autorul lor nu avea nici talentul de a citi în public.
Cu referire la stilul literar prezent în romanele sale și la talentul de a-și citi în public textele, Proust n-ar fi avut succes nici dacă s-ar fi aflat într-o companie mult mai prietenoasă, de exemplu în casa doamnei Strauss, văduva lui Georges Bizet și mama lui Jacques Bizet, prietenul sau din copilărie. Pauzele pe care le făcea în timpul cititului și comentariile prea dese și prea zgomotoase pe care le făcea tot timpul nu aveau deloc darul să atragă auditoriul.
Revenind la stilul literar, Proust este considerat, în general, greu de citit, având un text mult prea încărcat, greu de urmărit, cu fraze foarte lungi, asemănător cu fraza clasică germană care plasează verbul ce determină acțiunea la finalul de paragraf. A fost, din acest punct de vedere, asemănat cu filozofii Kant și Hegel. Se afirmă adesea că fraza lui Proust este încâlcită, greoaie și lungă. Propoziția proustiană nu poate fi adesea înțeleasă pentru că se întinde, statistic vorbind, pe cinci șase rânduri. Și avem uneori, în mod excepțional, și fraze mai lungi ce se întind pe două pagini.
Biografii lui Proust nu s-au ferit să afirme clar că Proust a fost homosexual. O parte dintre amicii cei mai apropiați precum și menajera sa, Celeste Albaret, din motive ușor de înțeles, au declarat cu toții că Proust a fost, din punct de vedere sexual, perfect normal. Alți apropiați însă, care nu înțelegeau necesitatea de a se ascunde acest aspect minor în comparație cu geniul literar al lui Proust, nu au ascuns această latură intimă din viața sa privată. Mai ales că unii dintre colegii și amicii săi, de pildă André Gide, erau în aceeași situație. La acest capitol mai puțin cunoscut cititorilor, Proust, retras și timid, se deosebește mult de Balzac, un bărbat prea puțin atrăgător, mic de statură, gras și cu o dantură urâtă dar cu succes neașteptat la femei (datorită darului de a cuceri cu talentul oratoric și cu textele romantice, calități foarte apreciate de femeile din înalta societate, din cercurile literare dar și din culisele intime ale societății). Fără a intra în detaliile vieții intime ale lui Proust, trebuie notată apropierea de compozitorul Reynaldo Hahn, pasiunea pentru Lucien Daudet2, dar și prezența permanentă în viața lui Proust a secretarului și șoferului său Alfred Agostinelli, față de care a manifestat o mare afecțiune. Se mai știe, de asemenea, că Proust a fost identificat de poliția pariziană cu ocazia unei descinderi la un bordel de bărbați patronat de Albert Le Cuziat, o persoană din anturajul său.
Problemele legate de sexualitatea lui Proust sunt puțin importante. În schimb locul ocupat de acest subiect în opera sa, mai ales din cunoscutul său ciclu În căutarea timpului pierdut (vezi romanul Sodoma și Gomora, ce face parte din acest ciclu), a fost analizat în detaliu de critica literară a timpului și ulterior. O serie de personaje create de Proust, femei și bărbați, sunt fie homosexuali, fie bisexuali (vezi de exemplu personajele Odette de Crecy, Albertine Simonet sau Robert de Saint-Loup). Tema homosexualității apare de asemenea în capitolul Les plaisires et les jours, din cunoscutul roman Jean Santeuil.
Vorbind despre evoluția relației cu Andrè Gide, trebuie spus că inițial acesta a refuzat să publice manuscrisul ciclului În căutarea timpului pierdut, căruia îi face, după citirea câtorva pagini, o caracterizare succintă negativă iar autorului o prezentare cât se poate de critică în revista literară pariziană Nouvelle Revue Française, unde André Gide lucra: „autorul e un snob, un monden amator, ceva ce nu se poate a fi mai neplăcut pentru revistă noastră”. În realitate, opoziția lui Gide se baza pe impresia negativă lăsată de Proust care se oferise să suporte toate cheltuielile cu tipărirea ciclului său. Dacă luam în calcul că majoritatea scriitorilor, dacă nu chiar toți, trăiau numai din ceea ce publicau, propunerea făcută de Proust, pe lângă faptul că ar fi sfidat realitatea și uimea prin noutatea ei, a fost considerată o dovadă elocventă a recunoașterii lipsei de valoare și o încercare de a salva această lipsă prin plata cheltuielilor de editare. Ulterior, Gide a regretat poziția sa inițială nefondată și va fi printre primii care vor susține valoarea textelor lui Proust și implicit geniul autorului.
După cum am menționat deja, Proust a fost o excepție printre numeroșii scriitori francezi din aproape toate timpurile, ca poziție socială, moștenind, după moartea părinților, o avere importantă care i-a permis să ducă o viață fără griji și în plus având la îndemână posibilitatea de a-și plăti publicarea romanelor sau cronicile favorabile. De aici a și plecat reacția negativă a unora dintre editorii parizieni de a-i respinge publicarea romanelor. Proust le propunea uneori din start susținerea cheltuielilor de tipărire și difuzare a operelor sale ceea ce ducea, de multe ori, la ofensarea editorilor. Era cunoscută și vestită larghețea cu care Marcel Proust își plătea mesele frugale la restaurante și bacșișurile substanțiale pe care le lăsa de fiecare dată la final chelnerilor din cafenele și restaurante, acolo unde apariția sa era primită cu bucurie și respect și unde i se făceau toate gusturile, lumea știind că la final va fi răsplătită regește. Unul dintre marile restaurante din vecinătatea Bisericii Madelaine, actualul restaurant „Lucas-Carlton“, numit pe vremea lui Proust „Larue“, l-a avut client frecvent pe marele scriitor. În acest elegant restaurant, în care Proust și-a trăit o mare parte din timpul pierdut (pentru că nu scria), dar câștigat prin lungile discuții cu amicii, s-au născut foarte multe dintre personaje, dialogurile lungi și o mare parte a frazelor întortocheate, pe care Marcel Proust le-a plasat în romanele sale în nopțile lungi și mereu friguroase pentru el. O scenă preluată în una dintre biografiile lui Proust descrie gestul lui Saint-Loup, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi care, văzând cum acesta tremura într-o zi la masa sa permanent rezervată din restaurantul „Larue“, i-a oferit scriitorului șuba sa călduroasă. Scena va fi ulterior imortalizată într-unul dintre romanele lui Proust iar personajul care îl reprezintă pe Saint-Loup va fi Bertrand Fénelon.
Place de Madelaine este locul care ne amintește automat de Proust. Biserica cu același nume, cu arhitectura tipică unui templu grec, a fost ridicată la indicațiile lui Napoleon I. Destinația inițială a fost mai mult de natură oficială și omagială în scopul de a se glorifica victoriile Marii Armate napoleoniene. Ulterior, prin decizia lui Ludovic al XVIII-lea, Biserica Madelaine devine lăcaș de cult, fiind destinată slujbelor religioase ocazionate de decesul șefilor de stat francezi sau a unor mari personalități. Aici au avut loc, de exemplu, ceremoniile ocazionate de funeraliile lui Frederic Chopin, ale lui Josephine Baker și ale cunoscutei șansonetiste Edith Piaf. Impunătoarea biserică ce domină piața, fiind vizibilă din Place de Concorde, a adus prin prezența sa sobră un ultim omagiu unor oameni de cultură și artă uniți prin geniu și devotament pentru o Franță care i-a înțeles și iubit în egală măsură și căreia ei toți i-au dedicat întreaga lor operă și viață de artiști.

 

 

Note
1 Afacerea Dreyfus – conflict social-politic care a avut loc în timpul celei de a Treia Republici franceze, având drept obiect acuzația de trădare adusă lui Alfred Dreyfus, ofițer francez alsacian de cult mozaic, acuzație ce s-a dovedit a fi nefondată. Conflictul a antrenat întreaga societate franceză, a durat 12 ani, în perioada 1894-1906, și a fost profund marcat de interminabilul proces intentat lui Dreyfus de statul francez. Momentul a fost marcat de vestitul articol scris de Zola, cu titlul J’Accuse!, apărut în ziarul L’Aurore, în 13 ianuarie 1898.
2 Lucien Daudet (1878-1946) – scriitor și pictor francez, fiul lui Alphonse Daudet, puțin cunoscut pentru opera sa, în special pentru că nu l-a putut depăși ca nivel valoric pe tatăl său. Mai cunoscut însă pentru legătura sa amoroasă cu Marcel Proust și ca prieten cu cineastul și dramaturgul Jean Cocteau.