Dacă e să-l parafrazez pe Adrian Dinu Rachieru, mă văd îndreptățit să spun și eu că numai cu poduri de flori nu putem face mai nimic pentru ca „provincia truchiată”, adică Bucovina, să-și redobândească identitatea națională, pe care, de fapt, n-a pierdut-o niciodată, într-o unitate de neam și, de ce nu?, statală, a României. Legăturile culturale, mai ales, între Sudul și Nordul bucovinean, adică emisferele de Bucovina, cum le numește același A. D. Rachieru, n-au fost întrerupte, practic, niciodată în anii de după cel de al doilea război, chiar dacă ele au funcționat, cel mai adesea, în perioada socialismului, pe căi subterane. Dar azi?… Pun și eu o întrebare retorică.
Adrian Dinu Rachieru, bucovinean de origine (s-a născut la Soloneț, în ținutul Sucevei), este unul dintre scriitorii (sociolog, critic literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie) ai căror atenție nu s-a abătut niciodată de la ideea conlucrării pentru menținerea trează a conștiinței naționale în cultura/literatura ce definește această parte de țară, chiar și așa împărțită arbitrar și abuziv, de o graniță administrativă impusă. Astfel că a întreprins, ceea ce știe și poate face, cel mai bine, o strategie literară în evaluarea și asumarea întregului cultural al acesteia, oferind, de-a lungul anilor, o suită de portrete (în perspectivă istorică) ale scriitorilor bucovineni. De la volumul Poeți din Bucovina (1996), la Poeți din Basarabia (2010) și continuând acum cu acesta: Emisfere de Bucovina, vol. I (Editura Juninea, Iași, 2023). Cartea este un veritabil dicționar unificator al personalităților care au marcat spiritul românesc aici. Firește, deschiderea se face menționând lucrări de sinteză apărute în timp, de la Istoria literaturii române din Bucovina (Cernăuți, 1926) a lui C. Loghin, la Bucovina – spațiu cultural românesc datorat lui Mircea A. Diaconu (Suceava, 2020), alături de altele asemenea, ca Mărturisitorii de Ion Drăgușanu (2007), Însemnări despre oameni și cărți de Mihai Iacobescu (2020) etc., evident și Enciclopedia Bucovinei (2018). Din acest prim capitol, intitulat Repere, nu putea lipsi contribuția lui Mihai Eminescu, apoi „epoca iconară”, Nicolae Labiș și Paul Celan etc.
Adrian Dinu Rachieru întreprinde comentarii critice ample, de o cu totul remarcabilă probitate analitică și evaluatoare. În cel de al doilea segment al volumului, stăruie, în fixări oamecum monografice asupra scriitorilor cernăuțeni, Voci cernăuțene, precum Vasile Levițchi, Grigore C. Bostan, Ion Vatamanu, Vasile Tărâțeanu ș.a., identificând pentru fiecare trăsăturile definitorii ale personalităților acestora. Așa, bunăoară, Arcadie Suceveanu „se vrea «un norocos crucificat»; Cercetând oglinzile istoriei în care reverberează, invocată jeluitor, o suferință ancestrală, el veghează – recules într-o reverie spirituală, tandru dezvoltată în scepticism – «spectacolul și drama iluziei»”. În segmetul Voci Sucevene, stăruie asupra unora precum Constantin Hrehor, Alexandru Ovidiu Vintilă ș.a., poetul Ion Beldeanu fiind „un nume important al poeziei noastre” dar și „un interesant prozator”,„un polemist de calibru” care, pentru volumul Bucovina care ne doare (2011) „a pătimit, fiind «interzis» cinci ani în Ucraina”.
Un segment aparte îl constituie contribuția critică eminescologică. E importantă aducerea în actualitate a lui I. E. Torouțiu („Exegeza eminesciană ar fi «tema spirituală», nepărăsită, proiect urmat cu o credință fermă, în pofida vremurilor de restriște și izbeliște”), dar și medalionul consacrat neobositului cercetător al manuscriselor eminesciane („Un benedictin”) D. Vatamaniuc. Eseuri recuperatoare, de restituire, îi aduce, de asemenea, în prim plan pe Ion Paranici, Ion Cosmei ș.a., alături de George Drumur, Mircea Șerbănescu etc.
Într-un Popas udeștean acordă atenție uitatului Eusebiu Camilar (Scrierile acestuia „poartă un timbru baladesc și o viziune sumbră, vorbind despre fabulosul rural; fie oferind un panoramic expresionist, terifiant, fie idealizând pe tipar maniheic, plătind un greu tribut schematismului, propriu cărților din epocă”, epoca realismului socialist, evident). În aceeași perspectivă geografică, Pe valea Solonețului, alte portrete și medalioane scrise cu afectivitate oarecum evocatoare: Vaile Bumbac („nu putem ignora implicarea lui V. Bumbac în serbarea putneană, amiciția cu Eminescu și frații Hurmuzachi, «Bădița bazileus» încredințând caietelor /patru la număr/ «toată Bukovina»”), Ilie Dan, Mugur Andronic ș.a.
În fine, într-o Adenda, un interesant și polemic interviu pe teme bucovinene, acordat lui Ștefan Hostiuc, vorbind despre „o Bucovină răstignită de o istorie nedreaptă”.
Volumul de întreprinderi critice recuperatoare pentru o istorie integratoare a literaturii române, Emisfere din Bucovina, datorat lui Adrian Dinu Rachieru, este fără îndoială o treaptă edificatoare pentru demersul unei mari și drepte viziuni asupra acestei literaturi de limbă română scrisă de autori din provincia istorică de la Nordul României, tăiată în două printr-un pact politico-strategic, la finele războiului, și care suferă în continuare de pe urma acestuia.