De trecut ne despărțim rîzînd și rîzînd vom bîntui pe culoarele Uniunii Scriitorilor (din România). Însă afurisitul de an trecut se agață cu degețele descărnate de poalele șefilor USR, încercînd, cu inconștiența specifică vîrstei, să strice petrecerea. Căci anul trecut a fost, poate, cel mai nefericit din ultimii douăzeci ai instituției.
Am vorbit și paravorbit anul trecut despre Premiul „Eminescu” și am extras cu penseta şmenul manolescian: „Premiul sînt eu. Şi cu asta, basta! Mucles!”. Pentru cei care nu ştiu sau nu vor să-şi amintească, Mircea Cărtărescu pierdea premiul la mare luptă (!) în fața lui Gabriel Chifu, vicepreşedinte în funcție al USR. De curînd, Nicolae Manolescu, șeful direct al lui Chifu, s-a grăbit să dreagă busuiocul, afirmînd că Nobel nu-l merită pe Mircea (sigur, e o idioțenie, dar nu fac decît să citez!). Dar și prea bun pentru premiul botoșănean? Lingușeala urmărea aducerea lui Mircea la sentimente mai bune, pentru a i se „oferi” un premiu de care fusese văduvit din ambiție prostească. Fără să dea ochii peste cap, Cărtărescu s-a recuzat, lăsînd premiul fără coroniță. Premii să fie, că broaște sînt destule. Cine, însă, va lua banii, va primi și o valoare compromisă. Cum nu se putea supăra oficial, președintele breslei a vrut sînge nevinovat. Tînărul Cosmin Ciotloș, colaborator al “României literare”, a făcut imprudența de a aprecia decizia lui Mircea. A zburat în doi timpi și trei mișcări din redacție. Așa cum o pățise, acum trei ani, Rodica Zafiu, cu articolul despre plagiatul lui Ponta.
Pofta de sînge nu s-a ostoit. Acuzat de Marius Chivu că a instrumentat o escrocherie, iată ce îi răspunde, într-un editorial din “România literară”. Ca un adevărat discipol al lui Maiorescu, Manolescu apelează exclusiv la argumente ad hominem: „josnicia morală”; „jurii literare compuse din critici cărora […] nu le ajungi nici la genunchiul broaștei”; „Ce importanță au funcțiile, cînd vorbim de critică literară sau de jurii profesionale?”; „Cît de jos te poți coborî în ura ta patologică, fiindcă nu e motivată decît, eventual, de faptul că nu ți-am menționat numele în Istoria critică (ce publicaseși spre a o merita?)?” (Fac o paranteză. Da, dl Manolescu cunoaște bine lumea literară. Așa judecă marea majoritate a breslei: „Mă lauzi, ești prietenul meu, mă critici, ești dujmanul de moarte”. Doar că Marius Chivu aducea acuze precise.) “Am crezut în talentul tău, cînd nu te băga nimeni în seamă” (!); “nu voi mai citi niciodată nici un rînd scris de tine” (n.m.: ce are sula cu prefectura?); “Cum Istoria (mea) critică e definitiv încheiată, nu mai am de ce să-ți citesc cărțile viitoare”.
Ce tristețe! Nu a mai rămas nimic din omul care citea zi de zi, pe drum, la masă, mesmerizat de plăcerea lecturii. Așa cum declara nu demult, dl Manolescu nu mai citește nimic de 15 ani. Dar are păreri căci, nu-i așa, el e Manolescu Dumnezeu. Hai, don Niki, mai pune mîna și pe-o carte!