Uneori, mergeam la ieșirea din Drobeta spre baraj, că, acolo, pe o cracă uriașă, stingheră deasupra șoselei – copacul era ascuns într-un pâlc de arbori – trona un cuib plin cu pui de barză. Un fel de farfurie zburătoare. Și era dever mare. Veneau și plecau bărzoii. Cu broscuțe-n ciocuri, cu melci, cu șopârle și plevușcă. Iar când se întâlneau se desfășura un întreg protocol, un fel de salut ritual. Absolut invariabil. Se puneau într-un picior și clămpăneau, clămpăneau până se săturau. Abia apoi o porneau iar. Jos, vâjâiau în trombă șiruri, șiruri de mașini. Totul avea un aer suprarealist. Locul se chema Schela-Cladovei.
În Schela-Cladovei, pe mal, am stat lung timp și-am ascultat cum se băteau apele de pereții viaductului. Aici, când era Dunărea Dunăre și nu lac, va fi trecut fluviul pe înnoptat Popa Tonea, într-o lotcă. Îl purta dragostea pentru frumoasa Borivoje de pe malul celălalt, din Kladovo sârbesc. Cladova și Kladovo. Ciudat cum literatura e mai vie ca viața… Cum Gala Galaction știuse a o povesti. Stând într-o rână, trântită pe mal, am prins zvon de fojgăire și m-am temut de șarpe. Dar nu, a scos capul dintre ierburi o țestoasă. M-a privit și s-a oprit. Ne-am tot uitat una la alta pân-am amețit. M-am ridicat și am plecat.
M-am atins de un strop de credință, de un strop de literatură, dar și de vreme prozaică am avut parte. Pe când lucram la ziarul local „Viitorul”, într-o bună zi am fost chemată de secretarul cu propaganda al județului Mehedinți. Tov. Ilie Matei. A fost o admonestare cu ton amical că, vezi Doamne, aprecia prestația mea jurnalieră, dar să nu cumva să mai scriu ceva de bine despre vreun bănățean! Numai despre olteni. Mască am rămas. Ce problemă! Mă sileam să-nțeleg modul acesta de a gândi, și nu părea un prost Tov-ul! Ei bine, ce ironie, aproape o răzbunare! Marea răsturnare l-a prins în alt post. Avansase, era prim secretar… Unde? În Timișoara. Fruncea Banatului! N-a vrut bănățeni? De Banat a avut parte. De parcă și-o făcuse singur. Și încă ce făcătură! Față în față. În 16 decembrie 89, în Timișoara a început să se tragă în manifestanți… Nimic nu mai știu acum de soarta lui și nici nu m-ar interesa.
Întoarsă în biroul redacției, am intrat amuzată în biroul tov-ului Dăescu, redactorul șef, să-i spun, să-i raportez, că dorise să știe pricina invitației mele. La cabinetul PCR, la tov. Matei. Cum nu era acolo, am mai deschis o ușă și m-am trezit în… baie. Cada era plină însă de ceva scârbos. Fluid, mișcător, cu luciu întunecat. Țipari uriași, negri. Absolut uriași. Încolăcindu-se fără răgaz. Șerpi! Șerpi i-am crezut eu, care nu mai văzusem soiul ăsta. Râvnit de marii pescari. Halal plocon!
Se petrecea pe când televizorul bubuia, din când în când, o muzică triumfală și o voce marțială ne anunța: „Cincinalul în patru ani și jumătate!” Bum, bum, bum, parampampam… Băiețelul meu Filip n-a-ntrebat nimic-nimicuța, n-a cerut vreo lămurire, dar, după două astfel de reprize, s-a încoțopenit cu mânuțele-n șold și ne-a cerut ritos: „Să-mi faceți tort. Am patru ani jumate. Ce s-aștept până la cinci?”
Și s-a făcut c-am fost din nou chemată la partid. De data asta și mai amuzant, Tov Matei mi-a… mărturisit că nu dormise noaptea, pentru că urma să mă anunțe că acel cotidian se va transforma în săptămânal și-și vor păstra doar oamenii lor, nu și pe cei cu buletin de București. Firește. Și care-i problema, m-am mirat? La rândul lui, mirarea era și mai și. Cum, atât de simplu luam lucrurile? Atât de ușor „s-a putut înțelege” cu mine? Nu mai țin minte între ce și ce mi-a propus să aleg, ca variantă pentru mazilire. Știu însă sigur că m-am dus în Hinova. Un sat alăturat. Totdeauna preferam să nu fiu în orașe.
Chiar și când lucrasem la ziar, eram numai pe dealuri și prin munți, printre tăietorii de lemne, forestierii, și femeile cu pruncii atârnați de spate în leagăne de fag. Înainte de a se răsfira pe costișele defrișate, urcau poteca în șir indian, cântând. Precum fetele din Căpâlna sau ansamblul din Takarazuka. Numai că, la ele, totul era firesc, fermecător de firesc. Culegătoarele de afine, de mure, de zmeură sau de ciuperci. Ce de povești nu ascultasem… Și de la babele care învârteau cu linguroiul, în ceaune cu fierturi pentru muncitori. Pe pirostrii. Tăietorii trăiau în rulote, prin pădure, cu obielele și ciorapii atârnați pe sfori în jurul godinului. Și sticlele cu țuică alături. Ce atmosferă. Ca la tâlhari…
Iar, firește, țestoase nici vorbă să bântuie prin pădure.
Am ajuns așadar directoare de cămin cultural în Hinova și a fost fabulos. Doar cu un an înainte de marea vâlvă a descoperirii tezaurului de acolo. Cel mai mare și mai vestit! Era încă liniște și pace pe ulițe, iar în amurg, până să te obișnuiești cu aerul, amețeai.
Te îmbăta mirosul pădurii de salcâm. Greu, untos, de parcă șerpuiau fuioare de parfum oriental. Ieșite din vreun sipet sau o lampă a lui Aladin. Te-ai fi așteptat să le și vezi. De ce nu? Când scăpăta soarele, se vălureau lumini, când stinse, când aprinse. Lumini-ape. Când mângâioase, când răscolitoare. Mocneau și se-nvăpăiau.
Ce va fi fost când au dezgropat ulcioarele pline cu brățări și diademe de aur, pandantive și mărgele, din micul castru roman? Nimic n-a fost. Că erau noroite, nămolite, niște gunoaie. Aproape nu le-au dat atenție. O localnică, Marina, dăduse de ele. Săpa în vie? Doar când a venit acolo directorul Muzeului Porților de fier a țâșnit strigătul: Aur!! Aproape 10 mii de piese, kilograme multe, lucrătură meșteșugită…
Copilandrii îmi vor fi adus și mie înainte, de drag, câte un opaiț de lut, cioburi de mii de ani. Mă bucuram. Habar n-aveam niciunii ce avea să urmeze în curând…
Era vacanță și satul plin de adolescenți. Liceeni și studenți. Încet, încet s-au strâns în jurul căminului… La „mine”. De obicei, un loc pustiu, înviorat doar când se dădea vreun film. A doua zi, să fi văzut covorul de coji de semințe! Larma și forfota se înmagazinau în pereți alte câteva zile, până li se potolea ecoul. Prin razele de lumină, se bulucea praful stârnit. Până îl cumințea, stropindu-l cu apă amestecată cu gaz, o femeie de la primărie. Și măturoiul ei.
Mai cu seamă împreună cu Ileana Grecu, fiică de profesori, mă prindea înserarea, povestind, povestind. Cum e cu natura și ce poate salva ea. Cum e cu tainele, cu miturile. Despre Jean Giono și „Să-mi rămână bucuria” lui… Cum de țin minte?
Jucam cu ei „Conu Leonida” și altele. Ne zdruncinam prin sate cu camionul CAP-ului, ne prăfuiam, ne hurducam, ne bucuram de primire ici-colo, ne bucuram de întoarcere serile, obosiți și luminați. Odată am primit un snop de praz, simbol al prețuirii oltenești. Un fel de diplomă.
La revedere de la plaiurile astea însă mi-am luat dramatic. Cu o asemenea descărcare emoțională, că n-am putut lung timp să retrăiesc amintirile. Acum pot.
Reîntorși prea târziu ca să mai fi putut prinde autobuzul de Severin, am rămas noaptea în Hinova, la o familie. De fapt, era ultima noapte acolo. Urma cu adevărat să plec. Și tocmai asta e teribil. Plecam la București… Și n-aveam să mai revăd locurile. Doar în gând.
A răzbătut până la mine o hărmălaie și o răscolire a satului. O auzeam c-o ureche, și aia obosită, cealaltă era deja-nfundată în pernă. Un câine turbat mușcase o bătrână, o Mărie, care sărise să tragă din calea animalului un copil mic. Urma să vină a doua zi un milițian să împuște fiara… Bietul. Biata babă. Până-n zori uitasem tot.
Și, chiar așa, în zori, când abia se lumina, dând la repezeală cu apă pe ochi, am apucat pe-o ulicioară strâmtă. Să prind primul autobuz, cel de ora 5.
Tare strâmtă ulicioară, un soi de potecă mai largă. Voisem să scurtez drumul. De-a dreapta și de-a stânga, garduri de sârmă ghimpată. Livezi și vii. O dulceață de drumeag. Și răcoarea dimineții. O desfătare. Și cântecul, ciripitul din plin. O bucurie.
La mijloc, hop, câinele! Mi-am amintit tot! Tot. Cu ochii roșii și bale curgând, venea spre mine. Când pas mărunt, când săltat. Abulic, părea să nici nu mă fi observat. Mergea ca tras pe ață. În transă. De-o luam înainte, or înapoi, era tot aia. Cum, de ce și cine m-a făcut să fac așa? Am mers mai departe fix cu același pas, n-am schimbat ritmul, dar ușor într-o dungă, precum crabii, prelingându-mă de-a lungul gardului. Ca să-i las lui maximum de loc pe cărare. Șopteam cu ton jos, foarte jos, ferm și liniștitor totodată, ca la hipnoză, un soi de comandă: „Easy, easy, easy boy…” Mi-a venit automat, acolo, în Oltenia! De unde, Doamne? Mă tot uitasem la un serial cu un veterinar în sălbăticie, care se apropia astfel până și de-un leu: „Daktari”. Pentru mine, a devenit de neuitat.
A funcționat. Am trecut încet, încet, unul pe lângă altul. Eu și câinele. I-am simțit atingerea, caldă, a blănii de picioarele mele. Ce fior. Nu l-am privit în ochi. De altfel, nici nu se mai puteau numi ochi. N-am alergat nici după ce l-am depășit. Dar eram lac de apă și-n stație m-a luat vântul. De aceea am zăcut o zi, nu de altceva. Săracul câine, ce bine știa engleză… Aș fi vrut să fugă în pădure, să nu dea de el milițianul ăla cu pușca lui. Ce prostie, așa scăpa mai iute de chin. Dar în capul nostru prostia domnește.
Am rămas însă cu dorul de țestoase. Nu mi-a trecut.