Premiul revistei „Tribuna” la ediţia a XLVII-a a Concursului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” Suceava – Mălini, septembrie 2015

Raluca Ioana Rîmbu (născută în 19 august 1997 la Suceava) este elevă la Colegiul Naţional “Petru Rareş” din Suceava. Este membră a ,,Clubului de poezie Alecart”. Poeziile sale au apărut în “Bucovina literară”, „Timpul” și în revista de atitudine culturală ALECART. Premii şi participări: Finalistă a Festivalului Național „LicArt”, Premiul I la Concursul Național de Poezie ,,Ioanid Romanescu”, Premiul I la etapa județeană a Concursului Național „Tinere Condeie”, Premiul I la Festivalul de poezie „Nichita în luna lui Marte”, Premiul revistei ,,Timpul” la Festivalul național ,,Rezonanțe udeștene”, Premiul revistei ,,Climate Literare” la Festivalul de poezie ,,Moștenirea Văcăreștilor”, Mențiune la Concursul Național de Poezie ,,Iulia Hasdeu”.

dragă louki,

la tine dimineața cel mai greu e să rămâi în viață. trebuie doar

să îți freci capul de toți pereții și

să ignori lucrurile care te-ar putea face

să crezi că-ți poți aduna zilele între două fire de păr

și să le dai foc.

sunt după-amiezi când

în tine se trezesc trupuri mici împinse înainte

ca niște animale duse la abator.

aștepți

să ți se sfărâme tot corpul în drum spre casă

dorința tot mai mare de a te tunde

și mâinile reci.

fericirea e fiecare noapte în care mama ta se așează lângă tine

și dispare orice sentiment de vinovăție.

dragă hildegard,

la tine dimineața e o rugăciune învățată pe dos

trebuie doar să o repeți

până capul nu se mai simte ca o cutie muzicală stricată

aș putea să-ți scriu despre după-amiezile în care

toate lucrurile care-mi fac greață seamănă cu două puncte negre

pe care le poți acoperi cu degetul

asta mă liniștește. când nu poți evita coșmarul

zilele se simt ca niște țeste mici

aliniate pe marginea căzii

se sfărâmă la picioarele tale și-ți fac pielea de găină.

fericirea e când patru persoane fumează o țigară furată

în ultima noapte din viața lor.

dragă natasha,

la tine diminețile se simt ca niște spații calde în care

reușim să ne ascundem corpurile

ca pe niște realități artificiale

la marginea patului toate încercările de a da un nume

nevoii de a atinge fiecare persoană din lume

mâinile devin niște motorașe

care sapă în piele

și nevoia lor de carne

devine nevoia mea de carne.

după-amiaza te face să aștepți cuminte și din amintirea ta

pot crește copaci artificiali care să acopere

toate ferestrele din casă

în noaptea asta fericirea nu există și Dumnezeu e ca un câine

în mijlocul străzii așteptând să fie observat

teoria eșecului

să găsești toate cuvintele care merg cu notoriu

să pui mâinile la ochi

să te învârți până te simți acasă

până la senzația de oameni care nu spun niciodată adevărul.

ultima amintire de când erai mică

nevoia unor mâini mai mari care să te ghideze

să-ți strângă fiecare sân până te calmezi

până scapi de senzația unui ghemotoc de păr îndesat pe gât.

să găsești legătura între tot ce se poate epuiza și o gură de canal

fără să schimbi cadrul

fără să mai atingi vreodată pe cineva

să te folosești de baie ca de un spațiu în care te simți în siguranță

să te uiți în oglindă

să te întrebi care e cel mai bun moment de a fi fericit.

***

necesitatea unui declanșator

punerea în funcțiune a sistemelor nefolosite

înlocuirea zonelor sensibile

cu mâini mici

care să te ghideze ca un bec

incandescent

la instalarea dependenței

orice încercare de a te adapta

acționează asupra mecanismelor de apărare

necesitatea apropierii dintre două animale lăsate singure

cineva care să-ți strângă pielea de pe coapse cu atenția unei mame

,,nu contează că ești în doliu”

frica să nu ne pierdem mințile ne face

să închidem toate geamurile

fiecare din noi speră că din liniștea asta

o să iasă copaci artificiali și-o să ne ajute

să dispărem

noaptea asta nu e diferită corpuri calde se aruncă din noi

pun mâinile la ochi și

nimic nu e mai puternic decât dorința de a

ne întinde pe jos la fiecare colț de stradă. ne frecăm burta

ca niște animale

disperate cu zâmbete largi

orașul ne disprețuiește carnea

huiduie și scuipă trist în spatele fiecărui trecător

dintr-un corp tot mai scund tot mai gol

senzația că ceilalți sunt infernul

nu mai poate ieși

(fericirea strigă de sub pat)

mă așez pe jos și-mi târăsc tot corpul prin sângele tău.

a devenit singura formă de afecțiune noaptea când doar bătrâni înțepeniți se mai holbează

în vitrinele magazinelor

pentru mine viața se sfârșește în pragul ușii

dincolo e locul celor care nu știu cu adevărat

cum să-și ascundă corpurile

//mai bine nu le zici să tacă//

răbdarea se împinge în mine ca o păpușă de porțelan

cu burta plină de gunoaie.

îmi imaginez arca lui noe și cum nu aș fi putut niciodată urca în ea.

frica m-ar fi sărutat pe frunte

s-ar fi învârtit în jurul meu ca ultimul animal rămas

îmi repet

oricum o să murim într-o zi

asta mă calmează.

toți au zile în care spaima că le atârnă capul de un fir de păr găsit în mâncare

îi face să caute fericirea sub pat

când oamenilor începe să le fie milă de tine

când oamenilor începe să le fie milă de tine

nevoia de afecțiune scade

te întinzi pe jos și eviți

orice posibilitate de a-ți dezlipi capul de podea

rămâi la marginea patului ca un

animal amorțit de frig

orice refuz de a accepta că nimic nu are sens

se prinde de tine ca o pojghiță groasă

până când din ea se poate tricota un pulover

o să-l porți

o să-l strici

și-o să fii fericit din nou

aici totul se face din obișnuință

avem curaj să fim urâți și să ne placă

de fiecare dată când stai în patul meu

mă întreb dacă e vreo șansă să fii

la fel de instabil ca mine și la început e cumva penibil

până îmi dau seama că eu nici măcar nu mai trăiesc

și tu strigi pentru că nu mai e nimeni acasă

să ne spună

că nu mai suntem singuri

când locuiești cu părinții

zilele încep să ia forma unui

ghemotoc negru de păr pe care nu reușești să-l

înghiți și

nimic nu mai e la locul lui

când mâinile sunt prea reci ca să le

dezlipești de corp toate imaginile din exterior te amorțesc

îți amintești că suntem destul de mari ca să

ne dăm seama când ne doare ceva

și dacă vreau să te plac

o să-ți iau mâinile și o să le frec una de alta

până sunt destul de calde ca să simt tandrețea aici

pe patul acesta unde avem curaj să fim urâți

și să ne placă

n